.

.


coperta cărții

„Acesta era un adevărat exerciţiu sufletesc pe care viaţa mi-l scosese în cale, şi care-mi era trimis de destin pentru ca să pot depăşi abstractul «ori-ori» al judecăţii intelectuale. Această judecată ridică pentru suflet nişte limite în faţa lumii suprasensibile. În lumea suprasensibilă nu există fiinţe sau fenomene care să dea ocazie la asemenea judecăţi exclusiviste. În faţa suprasensibilului trebuie să devii multilateral. Nu trebuie doar să înveţi teoretic, ci trebuie să încorporezi ca obișnuință în cele mai adânci porniri ale vieţii tale sufleteşti faptul de a privi totul din cele mai diferite puncte de vedere. Astfel de «puncte de vedere» cum sunt materialism, realism, idealism, spiritualism, aşa cum sunt ele elaborate în lumea fizică de către personalităţi de orientare abstractă ca teorii vaste, ca să însemne ceva în privința lucrurilor în sine, nu mai prezintă niciun interes pentru cunoscătorul suprasensibilului. El ştie, de exemplu, că materialismul nu poate fi altceva decât modul în care se vede lumea din acel punct de vedere în care ea se arată în formă materială.”

CURSUL VIEŢII MELE. O AUTOBIOGRAFIE NETERMINATĂ: XIX


”Îmi mai spuneam: întreaga lume din afara omului este o enigmă, adevărata enigmă a lumii, iar omul însuşi este dezlegarea.

Şi astfel, puteam gândi: omul este în stare în orice clipă să spună ceva despre enigma lumii. Dar ceea ce el spune poate oferi doar atâta din conţinutul dezlegării enigmei cât a reuşit să afle şi să cunoască el, ca om despre sine însuşi.

În acest fel, şi cunoaşterea devine un proces în cadrul realităţii, în lume apar mereu întrebări; apar mereu răspunsuri ca realităţi, cunoaşterea în om este participarea sa la ceea ce au să-şi spună fiinţele şi procesele din lumea fizică şi cele din lumea spirituală.

Dădusem de înţeles toate acestea, ba în unele locuri le spusesem chiar foarte limpede, în scrierile mele care fuseseră tipărite deja în perioada descrisă. Numai că acum ele au devenit pentru mine trăiri sufleteşti dintre cele mai intense, care umpleau ceasurile în care căutam să văd pe cale meditativă temeiurile lumii. Şi ceea ce este principal: această trăire sufletească izvora cu intensitatea ei de atunci, din faptul că mă dăruiam în mod obiectiv observaţiei senzoriale pure, netulburate de nimic. În această observaţie mie mi se deschisese o lume nouă; pornind de la ceea ce eu cunoscusem până atunci în sufletul meu, trebuia să caut acum trăirea sufletească polară, pentru a stabili echilibrul cu noul în faţa căruia mă aflam.

De îndată ce nu gândeam întreaga realitate a lumii sensibile, ci o priveam prin simţuri, mi se înfăţişa o enigmă, drept realitate. Şi în omul însuşi e dezlegarea ei.

În întreaga mea fiinţă sufletească trăia entuziasmul pentru ceea ce am numit mai târziu «cunoaştere adecvată cu realitatea». Pentru mine era clar că omul care are o asemenea cunoaştere adecvată cu realitatea nu se poate izola într-un colţ oarecare de lume în timp ce în afara lui se desfăşoară existenţa şi devenirea. Cunoaşterea a devenit pentru mine ceva ce nu ţine numai de om, ci de existenţa şi devenirea lumii; după cum rădăcina şi tulpina unui pom nu sunt ceva îndeplinit până ce nu-şi continuă viaţa în floare, tot aşa fiinţarea şi devenirea lumii nu există cu adevărat dacă nu trăiesc mai departe drept conţinut al cunoaşterii. Având în vedere această convingere, repetam de fiecare dată când se ivea ocazia potrivită: omul nu este acea fiinţă care creează pentru sine conţinutul cunoaşterii, ci el îşi oferă sufletul drept scena pe care lumea îşi vieţuieşte de-abia acum, în parte, existenţa şi devenirea. Dacă n-ar exista cunoaşterea, lumea ar rămâne neterminată.

Într-o asemenea transpunere, prin cunoaştere, în realitatea lumii, am găsit tot mai mult posibilitatea de a proteja esenţa cunoaşterii umane de părerea că, în această privinţă, omul creează în cunoaştere o copie a lumii sau aşa ceva. În concepţia mea despre cunoaştere omul devine co-creator al lumii înseşi, şi nu o fiinţă care copiază ceva ce ar putea să şi lipsească din lume fără ca prin aceasta lumea să rămână neterminată.”

CURSUL VIEŢII MELE. O AUTOBIOGRAFIE NETERMINATĂ: XXII




coperta cărții

„Suntem aşezaţi în lume ca oameni. În timp ce se desfăşoară viaţa noastră pământească, întreaga lume acţionează asupra noastră. Noi înfăsurăm oarecum ceea ce acţionează în acest caz. Lumea ne oferă multe. Noi le ţinem laolaltă. În momentul când murim, lumea ia din nou la sine ce ne-a dat. Dar ea primeşte prin aceasta ceva nou. Noi am vieţuit toate acestea într-un anumit mod. Ceea ce primeşte lumea este altceva decât ne-a dat ea. Ea preia întreaga noastră viaţă. Ea îşi întipăreşte în eterul său propriu toată viaţa noastră.

Iar acum ne aflăm în lume şi ne spunem, în timp ce luăm mai întâi această vieţuire împreună cu corpul nostru eteric: Noi nu ne aflăm în lume doar pentru noi, ci lumea are o anumită intenţie cu noi, lumea ne-a aşezat în ea pentru ca să poată lăsa să străbată prin noi ceea ce se află în ea şi pentru a-l putea primi din nou, în forma modificată de noi. Noi nu ne aflăm aici ca oameni doar pentru noi, noi suntem aici pentru lume, de exemplu, cu privire la corpurile noastre eterice. Lumea are nevoie de oameni, pentru că ea, prin aceasta, se umple din nou cu conţinutul său propriu înnoit. Este – nu un schimb de materie – însă un schimb de gânduri între lume şi om. Lumea cedează gândurile sale cosmice corpului eteric omenesc şi le primeşte înapoi în stare umanizată. Omul nu există numai pentru sine însuşi, omul este aici de dragul lumii.”

ANTROPOSOFIE, GA 234: Conferința a VI-a




coperta cărții

„Omul este singura fiinţă cu adevărat gânditoare de pe Pământ. Prin gândirea sa, el experimentează o lume care îl conduce dincolo de Pământ. În forma în care se aprind în sufletul uman, gândurile nu mai sunt trăite de nici o altă fiinţă pământească. Ce ia naştere, ce are loc în noi, când cel mai simplu sau mai minunat gând se iveşte în noi? Atunci când lăsăm gândurile să treacă prin sufletul nostru acţionează în noi simultan corpul astral şi Eul. Sângele este expresia exterioară a Eului nostru, iar sistemul nostru nervos, mai exact ceea ce numim viaţă în sistemul nostru nervos, expresia corpului nostru astral. Gândurile noastre nu ar apărea niciodată în sufletele noastre dacă nu ar exista o conlucrare a Eului şi corpului astral, dând astfel naştere unei funcţionări interdependente între sânge şi sistemul nostru nervos. Ştiinţa din viitor a umanităţii va fi cândva uimită de teoria ştiinţifică actuală, conform căreia gândurile îşi au originea exclusiv în sistemul nostru nervos. Această credinţă este eronată, deoarece procesul responsabil de apariţia gândurilor trebuie văzut ca o interacţiune dinamică între sânge şi sistemul nervos.

Când sângele, focul nostru interior, şi sistemul nervos, aerul nostru interior, conlucrează astfel, se aprind gândurile în noi. Şi naşterea gândului în interiorul sufletului corespunde tunetului în Cosmos. Când fulgerul se aprinde în atmosferă, iar focul şi aerul interacţionează generând tunetul, are loc în lumea exterioară acelaşi fenomen care corespunde procesului producerii de focul sângelui şi activitatea sistemului nostru nervos a tunetului interior, ce îşi găseşte apoi ecoul în gând, deşi uşor, liniştit şi imperceptibil. Fulgerul ce apare în nori reprezintă pentru noi căldura sângelui, iar aerul, cu toate elementele pe care le conţine în univers, corespunde cu tot ceea ce trece prin sistemul nostru nervos. Şi precum fulgerul în interacţiune cu elementele produce tunetul, interacţiunea dintre sânge şi nervi produce gândurile ce trec prin sufletul nostru. Dacă ne uităm afară, în lume, vedem fulgerul aprinzându-se în formaţiunile aerului şi auzim tunetul care se descarcă. Şi apoi privim în sufletul nostru şi simţim căldura interioară, ce pulsează în sânge şi viaţa, care străbate sistemul nostru nervos. Apoi percepem gândurile, care trec prin noi, şi ne spunem: ambele fenomene, cel exterior şi cel interior, sunt identice.”


PRINCIPIUL ECONOMIEI SPIRITUALE ÎN LEGĂTURĂ CU PROBLEMA REÎNCARNĂRII, GA 109: Conferința a VI-a






Copyright © 2004 - 2016 Biblioteca antroposofică