Când auzim acordurile inimii dragului nostru Novalis, prin care el a ştiut să vestească cu atâta căldură misiunea lui Christos, simţim un fel de îndreptăţire a curentului nostru spiritual; simţim cum din personalitatea sa, care este adânc înrudită cu toate enigmele cosmice şi cu toate tainele lumii, răsună un dor după acele lumi spirituale pe care omul modern trebuie să le caute tocmai cu ajutorul acelei concepţii despre lume spre care noi năzuim.
Este minunat să te cufunzi în inima şi sufletul unui om ca Novalis, să vezi cum s-a înălţat din străfundurile vieţii spirituale occidentale, fiind el însuşi profund în modul de a înţelege dorurile după lumea spirituală. Şi dacă lăsăm apoi să acţioneze asupra noastră felul cum, în cursul acestei încarnări, în care a dat la iveală creaţiile poetice ascultate adineauri, el a făcut să se reverse lumile spirituale în inima sa tinerească şi felul cum aceste lumi spirituale au fost străluminate de Impulsul christic, atunci simţim aceasta ca pe un îndemn adresat propriilor noastre suflete, propriilor noastre inimi, de a năzui împreună cu el spre ceea ce i-a apărut neîncetat în faţa ochilor drept lumină sublimă spre care şi-a îndreptat toată puterea de viaţă, în scurta sa existenţă. Şi simţim că el a fost unul dintre profeţii vremurilor moderne, vestind ceea ce noi vrem să căutăm în lumile spiritului şi simţim, de asemenea, că ne putem înflăcăra mai mult pentru această căutare prin entuziasmul care trăia în inima, în sufletul unui Novalis şi care izvora din faptul că el era pătruns de Impulsul christic. Ne este îngăduit, tocmai în momentul actual al eforturilor noastre, când, pe de o parte, ne aflăm în faţa întemeierii Societăţii noastre antroposofice, care-şi propune să cerceteze tot ce e omenesc şi să îmbrăţişeze toate dorurile şi enigmele umane, ne este îngăduit tocmai în acest moment în care, pe de altă parte, ne-am propus să studiem, în strânsă legătură cu Impulsul christic, lumina care radiază atât de strălucitoare de dincolo, din Orient, tocmai în acest moment ne este îngăduit să ne unim cu ceea ce trăia, ca o expresie a Impulsului christic, în sufletul lui Novalis.
Noi ştim, de fapt, din ce substraturi vine acest impuls spiritual. Ştim că el a prins să răsune în vremea vechii culturi ebraice, drept profeţia cea mare şi drept cuvânt important, izvorât din Creaţiune, al lui Ilie. Ştim că era impulsul care a fost de faţă atunci când Entitatea cosmică a lui Christos a coborât în trupul lui Iisus din Nazaret; ştim că era acelaşi impuls care atunci a vestit în mod profetic ceea ce urma să fie integrat întregii evoluţii a omenirii. Ştim că era acelaşi impuls care, prin sufletul lui Rafael, a proiectat în faţa privirilor omeneşti infinitele mistere ale creştinismului. Pătrunşi de dor şi simţind mari enigme, ne adresăm sufletului reîntrupat în Novalis al lui Ilie, Ioan Botezătorul, Rafael, şi înţelegem împreună cu acest suflet că toate fibrele lui spirituale sunt străbătute de jarul dorului după o nouă viaţă spirituală a omenirii, simţim atunci curajul şi simţim ceva din forţa de a trăi care ne vine în întâmpinarea acestei noi vieii spirituale. De ce oare s-a născut acest Novalis în epoca modernă? S-a născut pentru a vesti Impulsul christic ce trebuie înţeles în mod spiritual. În jurul lui, în orizontul lui spiritual, era ceva ca o trezire a marilor curente spirituale ale omenirii întregi! El, Novalis, a ieşit din sânul acelui cerc uman în care a început să înflorească viaţa spirituală însăşi, ca o primă vestire a concepţiei teosofic-antroposofice despre lume a Occidentului. Acest suflet, care venea în întâmpinarea Impulsului christic şi trăia îndreptându-şi dorul spre el, s-a maturizat în lumina soarelui lui Goethe şi al lui Schiller.
Ce fel de curent spiritual trăia în Goethe? Cum se exprima Soarele Spiritului prin Goethe şi cum îşi revărsa el lumina asupra lui Novalis, contemporanul mai tânăr al lui Goethe? Goethe încercase să găsească în concepţia despre lume a lui Spinoza, pe bază de sentiment, tot ceea ce ar fi putut potoli, ferici şi îndrepta spre spiritual pasiunile sale arzătoare, fierbinţi. În vasta concepţie despre lume a lui Spinoza, Goethe căutase posibilitatea de a-şi îndrepta privirile spre depărtările cosmice şi spre entităţile spirituale care împânzesc aceste depărtări cu lucrarea lor şi care-şi pot revărsa lumina în sufletul uman în aşa fel încât acesta să poată dezlega enigmele naturii şi pe ale lui proprii, prin faptul că simte acea Forţă unică şi omniprezentă care trăieşte şi acţionează în toate fiinţele şi lumile. Năzuinţa lui Goethe era aceea de a se avânta, prin ceea ce putea respira din Spinoza, spre contemplarea lumii ca unitate. El a simţit astfel ceva din acea concepţie monoteistă despre lume, în sensul spiritual al cuvântului, care răsună şi luminează spre noi din vechiul text al Vedantei. Şi putem auzi armonizându-se cum nu se poate mai frumos, numai să vrem să fim atenţi la aceasta, cuvântul vedic cosmic, reînnoit prin Goethe, cu izbucnirile entuziasmante ale inimii lui Novalis, în Misteriile christice ale lumii. Din cuvântul vedic al lui Goethe se revarsă spre noi lumină; iubire şi căldură se revarsă în lumină, atunci când simţim cum cuvintele lui Novalis care-l vestesc pe Christos se regăsesc în cuvintele pline de lumină ale lui Goethe.
Iar dacă-l percepem pe Goethe în alt loc, acolo unde el recunoaşte, cu deplină respectare a adevărului despre unitatea lumii, independenţa fiecărui suflet în sensul filosofiei leibnitziene, atunci spre noi adie, ce-i drept, nu în cuvinte scrise de Goethe, dar potrivit cu modul lui de a gândi, teoria occidentală a monadelor, care este o recrudescenţă a filosofiei Sankhya. Într-o atmosferă plină de toate aceste lucruri, care erau ca o recrudescenţă a filosofiei Sankhya, la modă în Weimarul de atunci, în Jena de atunci, a crescut şi s-a maturizat Novalis cu inima lui îndreptată spre Christos. Şi simţim uneori cum un spirit care este pătruns de modul de a gândi al Sankhyei în coloratură modernă, ca Fichte în rigiditatea lui, este îmblânzit, devenind un adevărat spirit al vremii, dacă ni-l imaginăm alături, ascultând cu un entuziasm plin de dăruire pe Novalis. Aflăm, pe de o parte, remarcabila interpretare adusă de Fichte vechiului text indian, care răsună cu putere din cuvintele lui: lumea, aşa cum se află în jurul nostru, nu e decât un vis, şi gândirea, aşa cum se manifestă ea de obicei, este un vis despre acest vis; sufletul uman este însă realitate, o realitate care-şi revarsă voinţa, ca putere, în această lume de vis. Acestea sunt cuvintele, reînnoite de către Fichte, ale Vedantei.
Alături de acestea, trebuie să remarcăm încrederea în viitor a lui Novalis. O, el simte această încredere şi în acest sens spune: Da, existenţa fizică este un vis, gândirea e un vis despre acest vis; totuşi din acest vis izvorăşte tot ceea ce sufletul uman simte şi percepe în sine ca bun suprem al său şi pe care îl poate realiza pe cale spirituală în simţire şi în sensibilitate. Şi din visul vieţii sufletul creează, din eul cuprins de entiziasmul christic, idealismul magic al lui Novalis, cum îl numeşte el, adică un idealism întemeiat pe spirit. Şi simţim că se leagă ceva într-un mod atât de armonios cum aproape nu mai poate fi altceva în spaţiul cosmic, ceva asemănător cu bunătatea omului yoga, atunci când vedem bunul, dragul suflet al lui Novalis, în mijlocul eroilor spirituali din vremea sa, ascultând cum Schiller caută să entuziasmeze lumea cu idealismul lui, şi cum Novalis, prin faptul că ascultă idealismul etic al lui Schiller, face să se audă din inima care arde în jarul entuziasmului christic ecoul idealismului său magic. Ce profund grăieşte sufletului nostru acest lucru, acest ceva pe care l-am putea numi bunătatea, bunătatea yogină occidentală cea mai lăuntrică a lui Novalis, atunci când el îi scrie o dată, plin de entuziasm faţă de Schiller, simpaticului filosof Karl Leonhard Reinhold. Aici se exprimă întreaga bunătate a unui suflet uman, dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră un cuvânt ca acela rostit de Novalis, spre a-l lăuda pe Schiller, pentru ceea ce reprezenta acesta pentru el, pentru ceea ce reprezenta acesta pentru întreaga omenire. Ca să dea glas acestei laude, Novalis spune următoarele: Dacă aceste fiinţe lipsite de dorinţe pe care le numim spirite ar putea auzi în înalturile spiritului un asemenea cuvânt şi o asemenea cunoaştere umană ca acelea care izvorăsc de la Schiller, fără îndoială că şi ele s-ar umple de dorinţa de a coborî în lumea oamenilor şi de a se întrupa aici, ca să acţioneze în cadrul acelei evoluţii a omenirii căreia îi este dat să primească în ea o esenţă ca aceea care se revarsă dintr-o asemenea personalitate.
Dragi prieteni! O inimă care poate iubi astfel constituie un ideal de urmat pentru toţi aceia care vor să-şi cucerească o veneraţie şi o iubire autentice, adevărate, pline de dăruire. O asemenea inimă poate exprima în modul cel mai simplu misterele lumii şi ale sufletului uman. Iată de ce unele dintre cuvintele ce provin din gura lui Novalis au valoarea de a fi, parcă, recrudescenţa a tot ceea ce a putut răzbate în toate epocile din întreitul curent al omenirii, spre spirit, cu atâta dor şi uneori atât de luminos. Aşa stă el în faţa noastră, acest Novalis, care nici n-a ajuns să împlinească vârsta de treizeci de ani, acest Rafael reîntrupat, acest Ioan reîntrupat, acest Ilie reîntrupat; aşa stă el în faţa noastră şi aşa îl putem venera. Astfel, printre multe altele, el poate fi pentru noi unul dintre imaginile-model care ne învaţă cum putem găsi, pe lângă revelaţiile spirituale spre care năzuim în cadrul curentului nostru spiritual, şi inima potrivită, iubirea potrivită, entuziasmul şi dăruirea potrivite, în aşa fel încât ceea ce vrem să aducem aici, jos, din sublimele înalturi ale spiritului, să se reverse şi în sufletele umane cele mai simple. Căci oricât ar spune unul sau altul că cercetarea spirituală modernă este ceva greu de înţeles, neadevărul acestei afirmaţii va fi dovedit tocmai de inima simplă, de simţirea simplă; căci ele vor înţelege ce anume este adus aici, jos, din înalturile spirituale, prin ceea ce noi căutăm în cadrul curentului nostru spiritual. Nu vrem să găsim din înalturile spirituale numai calea spre aceia care au lăsat să acţioneze asupra lor într-o formă oarecare o anumită viaţă spirituală savantă; noi vrem să căutăm calea spre toate sufletele care sunt însetate după adevăr şi după spirit. Şi aşa cum ceea ce ne călăuzeşte trebuie să fie un cuvânt al lui Goethe pe care trebuie numai să-l înţelegem suficient de profund în simplitatea lui: „Înţelepciunea este numai în adevăr“, tot astfel ţelul spre care năzuim trebuie să fie acela de a transforma în aşa fel viaţa spirituală pe care o căutăm şi din care sperăm că ne vom împărtăşi graţie puterilor spirituale, de a da o asemenea formă acestei vieţi spirituale, încât ea să găsească accesul spre toate, spre absolut toate sufletele căutătoare. În această direcţie trebuie să meargă eforturile noastre!
Noi vrem să ne desfăsurăm activitatea sub semnul adevărului, căutând cu sârguinţă calea de acces spre toate sufletele căutătoare, indiferent pe ce treaptă de încarnare s-ar afla. Tainele încarnării sunt adânci. Ne-o arată un drum al încarnării ca acela parcurs de Novalis. Dar tocmai acesta ne poate lumina calea ca un fel de stea călăuzitoare, în aşa fel încât, urmându-l cu simţirea, să avem, totodată, voinţa de a ne înălţa, depunând toate eforturile, spre căile cunoaşterii şi, pe de altă parte, de a cultiva voinţa plină de viaţă de a ajunge cu cunoaşterea la fiecare inimă umană care caută cu adevărat spiritualul. Astfel, drumul nostru poate fi luminat de ceea ce Novalis însuşi spune atât de frumos şi care va fi un fel de moto al activităţii pentru care ne-am hotărât în momentul de început al curentului nostru spiritual antroposofic.
Atunci când o concepţie despre lume nu va mai porni de la vorbe savante, ci de la cuvintele spiritului, aceste cuvinte vor lumina şi încălzi sufletele cele mai evoluate şi sufletele cele mai simple. Acesta trebuie să fie dorul nostru. Acesta a fost şi dorul lui Novalis. El îi dă expresie în câteva frumoase cuvinte, pe care aş vrea să le citez, schimbând un singur cuvânt de la sfârşit, cuvinte care aş dori să grăiască inimilor dumneavostră, dragii mei prieteni. Eu schimb acest cuvânt în textul lui Novalis, cu toate că filistinii, care se cred spirite libere, poate se vor mânia din această cauză; fie deci ca steaua noastră călăuzitoare, alături de alte stele călăuzitoare, să reflecte ceea ce este exprimat şi în frumoasele cuvinte ale lui Novalis:
Când nu cifre şi figuri vor mai fi
Cheia oricărei creaturi,
Când cei ce cântă ori sărută
Mai multe ştiu decât savanţii,
Când lumea-n libera viaţă
Şi-n lume iar se va întoarce,
Când iar lumina şi cu umbra
'nsoţise-vor spre-adevărată claritate
Şi în poveşti şi poezii,
Se vor recunoaşte ale lumii veşnice istorii,
Atunci de-un sigur tăinuit cuvânt
Fugi-va întreaga esenţă de turmă de pe Pământ.
