Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

SEMNE ŞI SIMBOLURI ALE CRĂCIUNULUI


La începutul secolului al XX-lea, R. Steiner era membru al Societăţii teosofice. Aceasta explică de ce foloseşte expresii ca rase şi subrase, pe care le va considera mai târziu ca fiind necorespunzătoare pentru conţinutul noţiunilor 1a care se referă. Astfel, o dată cu întemeierea mişcării antroposofice termenul de subrase este înlocuit cu cel de epoci culturale postatlanteene. Pentru respectarea textului original, am păstrat termenul de subrase, care trebuie considerat că desemnează epocile culturale. Prin rase sunt desemnate marile perioade ale Pământului actual. Rasa a cincea se referă, aşadar, la perioada a cincea, cea postatlanteeană (n. tr.).


NAŞTEREA LUMINII: O CONTEMPLAŢIE DE CRĂCIUN

Berlin, 19 decembrie 1904

Cel care trece azi printre pomii de Crăciun ridicaţi pe străzi ar putea crede cu uşurinţă că pomul de Crăciun este ceva foarte vechi. Dar tocmai prin intermediul acestuia puteţi percepe transformările obiceiurilor şi tradiţiilor, căci pomul de Crăciun [Nota 1], care nu lipseşte, în prezent, din aproape nici o casă, nu are nici măcar o vechime de o sută de ani. Acum o sută de ani nu aţi fi putut umbla pe străzi împodobite astfel cu pomi de Crăciun. Ar fi de asemenea inutil să căutaţi în creaţia poetică de acum o sută, o sută douăzeci de ani un cântec care să slăvească pomul de Crăciun. Acesta trebuie să vi se pară un fenomen curios, căci pomul de Crăciun a fost slăvit de poeţi în timpul în care el a apărut. El este o apariţie cu totul nouă, ceva care a căpătat o răspândire generală în Europa abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pomul de Crăciun, ca simbol al sărbătorii de Crăciun, apare abia în jurul anului 1800; sărbătoarea de Crăciun este însă străveche, la început nu era creştină. Ea a fost celebrată în toate timpurile despre care putem avea informaţii istorice.

În creştinism, Crăciunul a fost considerat simbol al naşterii Mântuitorului creştin abia din secolul al IV-lea al calendarului nostru. În nici un caz el nu a fost sărbătorit, în primele secole creştine, la 25 decembrie ca aniversare a fondatorului creştinismului; el a primit această calitate abia în secolul al IV-lea. Totuşi atât în Imperiul roman, cât şi la vechii celţi, la populaţiile germanice şi chiar în vechiul Egipt şi încă în câteva ţinuturi se sărbătorea totuşi un anumit eveniment, în acel moment al anului. Ce se sărbătorea la aceste popoare era însă altceva; abia în secolul al IV-lea după calendarul nostru sărbătoarea a fost pusă în legătură cu aniversarea fondatorului creştinismului.

S-ar putea conchide din acest fapt că Biserica creştină a făcut ceva care din punct de vedere istoric ar fi împotriva oricărei datini şi a vrut să corecteze ceva prin aceasta. Dar nu acesta este adevărul. Cine înţelege cu adevărat semnificaţia sărbătorii Crăciunului recunoaşte înţelepciunea străveche ascunsă într-o astfel de sărbătoare. Sărbători cum sunt Sfintele Paşti, Rusaliile nu sunt nimic altceva decât date ale strămoşilor noştri, înscrise în timp, prin care ei, strămoşii, ne-au transmis nouă, urmaşilor, modul cum înţelegeau ei relaţia dintre Univers şi om şi marile taine ale existenţei. Cine ştie să descifreze scrierea care ne vorbeşte despre marile sărbători, cine ştie să descifreze hieroglifele pe care ni le oferă timpul, acela pătrunde în misterele profunde, semnificative ale oricărei deveniri umane. Am spus – şi vom vedea îndată în ce sens este adevărat – că sărbătoarea Crăciunului a fost celebrată din vremurile în care avem istorie. Timpurile despre care cunoaştem documente istorice datează de la cea de a treia subrasă a celei de a cincea rase [Nota 2]. Vremurile propriei noastre subrase, în care s-au dezvoltat ştiinţa fizică şi cultura fizică, ajung până în secolele XV-XVI. Aceasta a fost precedată de o altă rasă, care ajunge până în secolele IX-VIII î.Hr., perioadă în care Homer şi-a prezentat creaţiile poetice în faţa grecilor. Acest timp ne relatează despre sentimentele şi faptele celei de a patra subrase, care a precedat-o pe a noastră. Apoi ajungem la timpuri mai vechi, care ne conduc însă în Antichitatea cenuşie, în timpurile vechiului Babilon şi ale Asiriei, în vremurile vechi ale poporului evreu, în care preoţii egipteni îşi păstraseră înţelepciunea, pe care o aduceau poporului numai sub formă exoterică. Apoi, transmiterea istorică încetează. Ceea ce ni s-a transmis despre istoria persană a fost consemnat abia mai târziu. Ceea ce ne-a fost comunicat de religia sublimă a vechii Indii, ceea ce a fost consemnat în Vede şi în filosofia Vedanta sunt numai însemnări târzii faţă de acele timpuri în care au fost împărtăşite omenirii marile gânduri ale vechilor Rishi, care le primiseră direct de la spiritele divine. În felul acesta privim înapoi, din timpul în care ne aflăm noi înşine şi care va mai dura mult, spre epoca greco-romană care a tranzitat în creştinism, apoi în epoca în care acţionau preoţii egipteni. Apoi însă drumurile se pierd. Numai cel care poate urmări istoria prin alte mijloace ştie ceva despre vechea Persie. Şi mai adânc în trecut suntem conduşi spre timpuri în care nu mai poate privi decât ocultistul.

Cine vrea să înţeleagă sărbătoarea creştină trebuie să se întoarcă până la momentul în care a fost predată pentru prima oară omenirii nou apărute o nouă înţelepciune. Am ajuns astfel în mod retrospectiv până la timpul în care, prin inundaţii de proporţii gigantice, vechea cultură a marelui continent atlant a dispărut şi a fost fondată o nouă cultură a umanităţii, căreia îi aparţin epocile pe care le-am amintit. Un mod cu totul nou de a simţi şi gândi şi-a croit drum o dată cu această nouă omenire. Nimic nu a fost păstrat nemijlocit din cultura propriu-zisă a atlanţilor, fără a mai vorbi de cultura şi mai veche a popoarelor lemuriene, care au trăit în vremuri străvechi şi au dispărut prin foc. Însă ceea ce omenirea a parcurs o dată trebuie ca, atunci când s-a ajuns la o nouă cotitură a evoluţiei, să fie străbătut pe scurt încă o dată.

 În vechea Indie, înţelepţii Rishi priveau înapoi spre acele timpuri în care omenirea se afla încă pe o cu totul altă treaptă, spre acele timpuri în care nu existau încă un sex bărbătesc şi unul femeiesc, în care omul era încă o unitate. Atunci,ei priveau retrospectiv la acea mare unitate a neamului omenese, la acel om primordial, Adam, numit în diferite învăţături oculte Adam Kadmon, care era în acelaşi timp bărbat şi femeie. Ei dădeau expresie în mod spiritual acelei unităţi primordiale a omenirii, prin aceea că se refereau la fiinţa cosmică supremă cu numele sfânt nedeterminat Brahman. La origine, Brahman este ceea ce reprezintă Unicitatea, fundalul divin din care a purces toată diversitatea. Pe Pământ, această unitate nu a fost prezentă pentru om decât în timpurile în care nu exista încă masculinul şi femininul, în timpurile în care încă nu exista diversitatea, aşa cum o avem în prezent. Ceea ce ne întâmpină aici este ca o reflectare din spiritul marilor Rishi indieni: divina unitate străveche a oamenilor, Adam, Kadmonul preuman în care mai exista încă pace, spirit, claritate şi armonie; el vorbeşte prin cuvântul Vedelor aşa cum a izvorât de pe buzele Rishilor. Aceasta a fost prima epocă a neamului nostru omenesc după Potop. Pe atunci nu se vorbea încă pe Pământul nostru de o unitate triplă, de o persoană divină triplă. Se vorbea numai despre o Unitate primordială, despre Brahman, în care se află cuprins totul, în care îşi au obârşia toate lucrurile şi fiinţele.

A venit apoi un timp în care preotul persan Zarathustra, înţelepţii parsismului priveau retrospectiv la acea epocă în care, din foc, a fost născut omul cu sexe separate, acel om care reprezintă o dualitate. Şi o dată cu naşterea omului din foc a venit în lumea noastră pământeană ceva ce nu existase aici, a apărut pentru prima oară răul în lume. În sensul uman, răul nu fusese prezent înainte de apariţia sexelor. Acestea au apărut la mijlocul perioadei lemuriene. Iar binele şi răul există tot de atunci. Binele şi răul au străbătut ultima perioadă lemuriană şi prima perioadă atlanteană.

Este interesant să se cerceteze, potrivit surselor spirituale care se numesc Cronica Akasha, cum se dezvoltă această dualitate de forme a umanităţii. În caietul următor al revistei „Lucifer-Gnosis“ veţi găsi o expunere [Nota 3] privind apariţia dualităţii în om, cum în realitate, când a apărut omul cu două sexe separate, sufletul omului şi forţa de voinţă fizică fuseseră deja repartizate între cele două sexe. Chiar şi cel care descifrează azi ca ocultist minunatele surse care ne-au fost păstrate în Cronica Akasha poate fi uimit – întrucât totul este atât de diferit de reprezentările curente asupra acestor timpuri – de modul cum au apărut, în primele timpuri pe Pământul nostru, lucruri atât de fundamental diferite cum sunt bărbătescul şi femeiescul. Femeia a desăvârşit mai întâi sufletul sub conducerea înţelepţilor conducători ai umanităţii; bărbatul a desăvârşit elementul voliţional. Astfel ia naştere o dualitate a voinţei şi a sufletului. În perioada atlanteană ele se opun una alteia, în cele două sexe ale umanităţii. Prin aceea că sufletul a pătruns în corpul fizic şi astfel a venit în omenire răul. Iar prin faptul că omenirea a trebuit să repete acea perioadă caracterizată prin deosebirea dintre bine şi rău a apărut religia focului, parsismul, învăţătura despre Ormuzd şi Ahriman. Această epocă premerge istoriei noastre ca epocă culturală persană.

Răul şi binele existau în religia lui Zarathustra. Încă aici nu se vorbea de o Treime. Aceasta a apărut mai târziu, aproximativ în vremea în care încep să existe documentele noastre istorice. Cronica Akasha nu aminteşte nimic despre o Unitate triplă în vremea preistorică. Abia după ce oamenii au putut face deosebirea dintre bine şi rău au fost transpuşi în necesitatea de a-şi ridica privirea spre un al Treilea. Acum apare sub forma Mijlocitorului, sub forma celui care ne întâmpină cel mai clar în Misteriile lui Mithra, care s-au răspândit din Persia în întreaga lume, apare în Unitatea triplă, Mijlocitorul, Împăciuitorul, Mântuitorul omenirii de rău, călăuza care conduce de la rău la bine.

În aceste timpuri vechi a trebuit să fie văzută mereu pe plan pământesc o imagine a divinului, o imagine a ceea ce se întâmplase pe bolta mare a Cerului. Dacă priviţi Zodiacul, veţi observa că în acesta se succed semnele Rac, Gemeni, Taur şi cel al Berbecului sau al Mielului. Soarele, sau mai bine spus punctul vernal al Soarelui, se deplasează după anumite legi, astfel încât în vremuri străvechi Soarele răsărea primăvara în semnul Racului, apoi în semnul Gemenilor, mai târziu în semnul Taurului şi încă şi mai târziu în semnul Berbecului sau al Mielului. Aproximativ în secolul al VIII-lea înainte de naşterea lui Christos, Soarele ajunsese pe bolta cerească în constelaţia Berbecului sau a Mielului. Acum, în epoca noastră culturală, el pătrunde în constelaţia Peştilor.

În funcţie de felul în care se petrec lucrurile în lumea spirituală se modelează ceea ce se întâmplă pe Pământ. Vă este cunoscut semnul Racului, dar adevărata sa semnificaţie nu este întotdeauna înţeleasă. Acest semn trebuie să fie cunoscut; numai atunci se va înţelege cum ne indică el apariţia unui timp cu totul nou. Este vorba de două spirale înfăşurate una în cealaltă sau de două vârtejuri care se întrepătrund. Când se întâmplă ceva important în lume, când un segment evolutiv se desprinde de altul, când apare în lume ceva cu totul nou, atunci se încolăcesc unul în altul două astfel de vâltori. Într-unul din aceste vârtejuri aveţi de-a face cu cultura atlanteană, în celălalt cu începutul culturii postatlanteene. Strămoşii noştri vedeau pe cer semnul exterior al apariţiei noii culturi. Apoi, mai târziu, Soarele a pătruns în semnul Gemenilor. Gemenii sunt un semn al binelui şi răului. Gemenii reprezintă semnul zodiacal care a dominat gândirea persană. Apoi Soarele a intrat în semnul Taurului. Prin aceasta ajungem în a treia subrasă căreia îi este caracteristică venerarea taurului, boul Apis al egiptenilor, în Babilon cultul taurului şi, în sfârşit, în Persia mai târzie, sacrificiul taurului în cultul mithraic. Sacrificiul taurului omul l-a coborât din cer, pentru că este însemnat acolo.

Cea de a patra subrasă în care se plasează ivirea creştinismului începe cu aceea că Soarele pătrunde în Berbec. O legendă – aducerea lânii berbecului prin eroul Iason – ne prezintă acest important moment de cotitură. Un alt moment de cotitură important îl reprezintă jertfirea Mielului mistic pe cruce. Aceasta este expresia istorică a Misteriului care este înţeles prin aceea că Soarele, regentul lumii, a atins punctul de pe bolta cerească care este desemnat cu numele de Berbec sau Miel.

Trebuie să înţelegem însă în mod corect toată această evoluţie. După dualitatea binelui şi răului apare în conştienţa umană unitatea triplă. Ea este prezentă în diferite religii. Este suficient să cunoaştem ce apare în diferitele ţări mediteraneene ca Misterii ale lui Mithra. Să privim un astfel de templu mithraic. Pentru cei care participă la micile Misterii, aici se desfăşoară o activitate simbolică. Pentru cei cărora le este permisă participarea la marile Misterii, acelaşi lucru se desfăşoară ca realitate în spaţiul astral. Eu vă pot vorbi numai despre micile Misterii ale cultului mithraic. Devine vizibil taurul simbolic. El este încălecat de Mijlocitor, Zeul. Acesta îl ţine de nări şi îi înfige spada lateral. Apare un şarpe, un scorpion; deasupra capului lui Mithra se vede o pasăre, iar sus, deasupra întregului grup, într-o parte Geniul cu făclia coborâtă, iar în partea cealaltă făclia ridicată, simbolizând Soarele în mersul lui pe bolta cerească.

Prin aceasta ne este descrisă viaţa omului, aşa cum se oglindeşte în conştiinţa acelui timp. Omul ajunsese până acolo încât îşi căuta mântuirea mai întâi în el însuşi, căuta cel de al treilea principiu care, conducându-l dincolo de rău, să poată împăca răul cu binele. Răul îl constituie patimile, ceea ce-l trage pe om în jos, spre Pământ, până la ce este simbolizat de taur. Ceea ce poate însă ridica omul spre sinea superioară, ceea ce apare ca fiind nemuritor este Mijlocitorul, care a distrus ceea ce este josnic, atunci când a împlântat în mod simbolic spada în şalele taurului. Astfel, în cea de a treia subrasă, apare ca Mijlocitor între bine şi rău o triadă la nivelul divinităţii iar prin aceasta umanitatea a înţeles ceea ce se numeşte în teosofie Atman-Buddh-iManas. În clipa când apare Mijlocitorul, se înfăptuieşte taina mistică: în conştienţa omului se trezeşte Treimea.

Astfel a fost condus omul, prin cunoaşterea umană a Unităţii, a Dualităţii şi a Treimii, la Atman, Buddhi, Manas. Atman, sau omul-spirit, este Unitatea pe care omul va fi capabil s-o perceapă după ce se va fi dezvoltat în acest sens. Buddhi, sau Spiritul vieţii, se va exprima în om prin aceea că răul va fi învins de bine, că dualitatea, pe de o parte, clarifică instinctele joase sau dorinţa, iar, pe de altă parte, instincte superioare aşa-zise de foc sau iubirea vor fi împăcate prin aceea că orice rău va fi devorat în focul iubirii. Manas, sau sinea spirituală, este principiul care domină în prezent evoluţia umană. Aşa cum prin Mesia, Mântuitorul, se creează în lume o concordanţă, care trebuie să conducă de la disarmonie la armonie, tot astfel dualitatea se rezolvă prin Treime, în care răul este învins de bine.

Prin aceasta, neamul omenesc a ajuns atât de departe încât vede în Treime întregul său destin, dar îl vede ca pe o ordine cosmică veşnică aflată deasupra oamenilor. Omul priveşte în sus, spre aspectul triplu al divinităţii, vede o unitate triplă divină în lume, iar pe sine însuşi dependent de această unitate triplă. În adevăr, el trebuia mai întâi să afle că această unitate triplă divină a coborât nemijlocit într-un frate om. Acesta este marele eveniment care stă la originea calendarului nostru. Prin acesta, pentru conştiinţa umană unitatea triplă a devenit ceva cu totul nou.

Înţelegem mai bine însemnătatea sărbătorii Crăciunului numai dacă îl concepem pe Mijlocitor în mod corect. Din Unitate s-a dezvoltat Dualitatea, din Dualitate un Haos din care trebuie să se dezvolte din nou armonie. Mijlocitorul creează această armonie. Ea nu-şi poate găsi expresia decât într-o legitate primordială veşnică, iar aceasta şi-a găsit expresia simbolică – în timpul în care a luat naştere cultul lui Mithra – prin aceea că în om a fost văzută o imagine a acestei legi cosmice creatoare de armonii primordial veşnice.

În aceleaşi Misterii de care am vorbit, în tainele religiei persane, găsiţi o iniţiere septuplă a acelora care fuseseră admişi să aibă acces la tainele sfinte. Primului grad îi aparţineau cei care aflau câte ceva despre primele taine: era gradul „corbilor“, după cum arată numele simbolic. Cel de al doilea grad era cel al „ocultiştilor“. Gradul al treilea era cel al luptătorilor sau „combatanţilor“ pentru Adevărul sfânt. Al patrulea grad îl reprezentau aşa-numiţii „lei“, iar al cincilea grad îl constituiau „perşii“. Persan deplin era considerat cel în care se trezise conştienţa a ceea ce este mai spiritual în om, ceea ce noi numim Manas. Acesta putea fi desemnat ca iniţiat de gradul cinci, şi era desemnat ca persan. El era un membru al unui popor în sensul cel mai adevărat al cuvântului; el reprezenta destinul poporului său. Dacă primea încă un grad de iniţiere, atunci el nu mai reprezenta ceea ce era poporul său, ci întreaga umanitate. El nu mai reprezenta doar karma poporului său, ci a întregii umanităţi, în măsura în care ea se dezvoltase din mijlocul rasei lemuriene, pătrunzând în cea de a cincea rasă-rădăcină. Atunci, un astfel de iniţiat era numit un alergător solar sau un „erou solar“. Toţi cei pe care îi găsiţi în cărţi ca eroi solari nu sunt nimic altceva decât iniţiaţi de gradul şase. Apoi venea „Tatăl“; acesta era legat de evoluţia umanităţii în viitor.

Ce înseamnă a fi alergător al Soarelui? Dacă aţi putea privi înapoi în vremurile cele mai vechi ale sistemului nostru solar, aţi vedea că el a luat naştere din lupta haosului caloric şi că armonia s-a constituit în lumea noastră din disarmonie, că pacea şi legile s-au dezvoltat din lipsa de pace şi disarmonie. Dar cum au luat ele naştere? Soarele are un mers atât de bine reglat încât nici nu ne putem imagina că el s-ar putea abate chiar şi pentru o clipă de la calea sa; lumea noastră este atât de puternic fundamentată în armonie, încât Soarele este strict determinat de calea sa prin lume, încât nimic nu-l poate abate de la această direcţie. În acest mers al Soarelui pe bolta cerească, vechiul persan iniţiat, de gradul şase, vedea propriul său destin. Soarele interiorului său, Soarele spiritului său trebuia să-i lumineze atât de puternic încât persanului îi era imposibil să se abată de la calea binelui şi a înţelepciunii, ca şi Soarelui din calea sa. Omului care atinsese al şaselea grad de iniţiere îi era imposibil să devieze de la calea sa; atunci el era un erou solar, un alergător solar.

Toate gradele de iniţiere mai vechi nu aveau alt scop decât acela de a da această siguranţă interioară, această solaritate interioară. Astfel, omul care ştia câte ceva despre aceste Misterii, vedea că există o armonie profundă între destinul uman şi mersul Soarelui pe bolta cerească. Soarele – spunea el – determină scurtarea zilelor, faptul că natura moare spre toamnă, că totul se retrage spre interior. Iar dacă ajungem la momentul care în prezent este sărbătorit de Crăciun, atunci survine o nouă cotitură: zilele încep să se lungească, natura renaşte. Naşterea Luminii, acesta era momentul sărbătorit din timpurile în care se vorbea despre faptul că Lumina este simbolul revelaţiei în lume şi în om. Astfel, în Orient toate popoarele aparţinând rasei noastre de bază contemplau Lumina ca o haină pentru organizarea înţeleaptă a lumii. Ei vedeau în Lumină haina înţelepciunii lumilor. Dacă ne îndreptăm privirea spre spaţiul cosmic, Lumina apare armonios şi puternic impregnată în stelele de pe cer. În realitate, în Lumină se revelează Spiritele înţelepciunii, lumina pe care vechile religii o priveau ca pe o haină a înţelepciunii cosmice. Aşa le-a apărut vechilor religii Treimea, prin faptul că au sărbătorit mai întâi Unitatea, înţelepciunea originară, apoi Dualitatea, Lumina şi întunericul, şi, în sfârşit, Treimea şi omul iluminat, Învăţătorul şi Mijlocitorul, pe Mithra.

Dar, în sensul acestei conştienţe, nu a putut deveni o mântuire pentru omenire până când din inimile oamenilor nu a fost adusă la suprafaţă conştienţa acestei armonii a lumilor. Ceea ce trăieşte în lume ca lumină, ca naştere a luminii, trebuie să răsară în înseşi inimile oamenilor în momentul de care ne apropiem acum. Faptul mistic exterior care s-a împlinit este, prin aceasta, fundamentarea creştinismului. Prin Christos a apărut pe Pământul nostru ceea ce a fost aici de la început, care însă, în tot timpul despre care am vorbit acum, a rămas ascuns omenirii. În tot acest timp, omenirea a repetat cele trei trepte. Acum însă poate fi atins un nou vârf: Lumina se poate naşte din nou. Aşa cum după slăbirea continuă a Luminii care are loc o dată cu apropierea toamnei, atunci când ajungem la schimbarea de iarnă a Soarelui, ea se naşte din nou, tot astfel, în cea de a patra subrasă, pentru omenire s-a născut Mântuitorul, Christos. El este noul erou solar care nu a fost numai iniţiat în adâncurile templelor de Misterii, ci a apărut în faţa întregii lumi ca să poată fi mântuiţi şi aceia care nu văd şi totuşi cred! Prin aceasta a fost dat de la sine ca, atunci când s-a aflat că divinitatea poate coborî până la personalitate, să se poată pune în locul sărbătorii naşterii Luminii sărbătoarea naşterii eroului solar al celei de a patra rase postatlanteene.

Acest lucru s-a întâmplat în secolul al IV-lea al subrasei noastre. Ceea ce nu existase niciodată mai înainte se afla acum aici, şi anume posibilitatea ca omul să poată naşte în el însuşi Lumina. El putea să facă acest lucru pentru că pentru prima oară principiul Luminii se încarnase într-un om. Deoarece s-a întâmplat aceasta, în mod necesar sărbătoarea schimbării de iarnă a Soarelui a fost pusă în legătură cu sărbătoarea lui Christos. Întreaga semnificaţie a subraselor premergătoare este fixată şi stabilită o dată cu plasarea sărbătoririi naşterii lui Christos în sărbătoarea schimbării de iarnă a Soarelui. Din afară, omului i-a apărut mai întâi Înţelepciunea şi Lumina, acum însă Lumina trebuie să fie scoasă la suprafaţă din inima umană. Christos trebuia să fie născut în omul însuşi. Din această cauză trebuia să aibă loc Evenimentul din Palestina, un eveniment mistic şi un fapt istoric.

Avem de-a face, aşadar, cu un eveniment mistic, şi tocmai aceasta este marea taină atât de puţin înţeleasă: că ceea ce s-a petrecut în Palestina s-a întâmplat aşa cum a fost descris în Evanghelia după Ioan şi că este un fapt mistic. Cine nu concepe Evenimentul astfel, acela nu-l înţelege. Dacă însă îl veţi concepe astfel, atunci veţi şi înţelege de ce începând din acest moment Dumnezeu poate fi prezentat ca personalitate şi că unitatea triplă care, mai înainte, era reprezentată altfel poate fi prezentată acum sub forma a trei persoane dumnezeieşti. Christos devenise persoană, şi prin aceasta se făcuse dovada că divinul poate fi realizat în om. Prin aceasta a apărut pe Pământ un întâi-născut în care a sălăşluit odată dumnezeiescul. Şi aceasta a devenit de atunci pentru om un ideal durabil, care nu mai poate fi distrus.

Toţi marii învăţători de înţelepciune anteriori – egipteanul Hermes, vechii Rishi indieni, chinezul Confucius, persanul Zarathustra – au rostit cuvântul lui Dumnezeu, ei au fost marii Învăţători. Cu Iisus, cel ce a fost Christos, divinitatea a umblat pe Pământ pentru prima oară într-o formă umană. Mai înainte, pe Pământ nu am avut decât Calea şi Adevărul. Acum avem Calea, Adevărul şi Viaţa. Aceasta este marea deosebire dintre religiile anterioare şi creştinism, faptul că cel din urmă este împlinirea religiilor anterioare, că în cazul lui Christos nu avem de-a face cu un Învăţător de înţelepciune – căci Învăţători de înţelepciune există şi în toate celelalte religii – ci cu o personalitate umană care trebuie venerată totodată şi ca personalitate dumnezeiască. Din această cauză mesajul apostolilor este atât de important: am aşezat mâinile noastre pe rănile lui, i-am auzit mesajul. De aici şi construirea, pe aparenţa sensibilă, pe impresia directă a simţurilor, că nu ar trebui numai ascultat cuvântul, ci şi privită personalitatea. Tot de aici şi convingerea că El a fost eroul solar cosmic într-un mod cu totul unic.

Dacă înţelegem acest lucru atunci vom realiza şi că vechea sărbătoare a schimbării Soarelui de iarnă însemna altceva, mai înainte, decât sărbătoarea actuală a lui Christos. În Egipt îi găsim pe Horus, Isis şi Osiris, arhetipul a ceea ce trăieşte şi în creştinism. În vechea Indie avem de-a face cu naşterea lui Krishna din Fecioara Sfântă. Pretutindeni găsim legături cu aceste mituri. Dar lucrul despre care este vorba în creştinism este ceea ce am spus adineauri: este împrejurarea că a devenit sfântă nu numai Treimea şi Pătrimea, că sfinţenia a coborât până la personalitate. Înainte sfinţenia era divină şi trona în înălţimi inaccesibile deasupra omului. Vechii Învăţători de înţelepciune, sfinţii Rishi, o venerau ca Brahman nedeterminat şi pe care nu o puteai exprima; vechii elevi ai lui Zarathustra o vedeau în dubla expresie a binelui şi răului; aşa cum am arătat, în Egipt există treimea Isis, Osiris şi Horus – dar faptul că divinitatea a trăit printre oameni, că a devenit personalitate, a fost taina celei de a patra subrase. Acesta este evenimentul cel mai important al epocii umanităţii noastre, faptul că sărbătoarea Crăciunului, care a reprezentat întotdeauna naşterea unui iniţiat, reprezintă acum naşterea marelui erou solar, a lui Christos însuşi. Astfel vedem consonând în mod necesar aceste două lucruri în mersul lumilor.

Dacă privim la cea de a patra subrasă şi o comparăm cu momentul în care ne aflăm noi înşine, atunci vedem divinitatea coborâtă şi mai jos. Ea a adoptat o formă specială în vremea noastră, o formă care trebuie să fie înţeleasă, dacă vrem să descifrăm pe deplin sărbătoarea Crăciunului. Dacă vă întoarceţi la subrasa a patra, până în secolele al XII-lea, al XIII-lea, veţi găsi o înţelegere deplină pentru adevărata personalitate a lui Christos la cei ce ştiu aceasta; în acest caz, personalitatea lui Christos este descrisă atât de cuprinzător, încât, de exemplu, în poemul Heliand [Nota 4 ] sunt atribuite lui Christos unele aspecte germane. Christos se află atât de mult în cadrul omenirii, încât condiţiile din alte ţări pot fi puse în legătură cu fapta sa mântuitoare. Apoi se instalează o altă percepţie, şi anume apare o anumită zdruncinare a credinţei în acest arhetip al umanităţii. Se manifestă ceva ce, pe de o parte, este un progres: un cerc mult mai larg din omenire pătrunde în evoluţia creştinismului. În schimb, omul încetează să mai înţeleagă că în personalitatea unică a lui Christos s-ar putea afla centrul gândirii, simţirii şi voinţei sale. Tot mai puţini sunt cei care îndrăznesc să spună că nu este vorba de învăţătura, ci de personalitatea lui Christos. În final, aceasta se dispersează în venerarea idealului, care nu mai este gândit decât în mod abstract şi pentru care se străduie omul. În vremea primei subrase a fost Brahman, în vremea celei de a doua subrase a fost Lumina şi întunericul, în timpul celei de a treia a fost Treimea. Apoi, în vremea celei de a patra subrase, această Treime a coborât şi a devenit persoană. Ceea ce era persoană a coborât apoi mai jos, până la raţiunea pură, care a distrus personalitatea şi nu a mai venerat-o decât ca ideal abstract.

În cea de a cincea subrasă, care este a noastră, se pregăteşte deja momentul care trebuie să vină şi care trebuie să ne aducă credinţa în noii iniţiaţi, în „Taţi“. Iniţiaţii de al şaptelea grad sunt numiţi „Taţi“, şi în concepţia despre lume care este a ştiinţei spiritului vorbim de recunoaşterea Maiştrilor, pentru că nu este numai cel unic, ci pentru că vor fi Maiştrii spre care omul va privi cu recunoştinţă şi veneraţie ca la marii conducători ai omenirii. În felul acesta, cea de a cincea subrasă ne leagă de viitorul nostru. Şi astfel această a patra subrasă ne apare ca făcând parte din marele proces pe care-l parcurgem, în procesul Adventului, adică al celor trei rase premergătoare, Adventul de trei săptămâni apărându-ne ca o imagine a acestora, pentru că omul mai reface o dată modul cum se petrecea în vremuri de demult apariţia Luminii la vremea Crăciunului. După aceasta urmează viaţa în Lumină. Din această cauză, pentru creştin Crăciunul nu este ceva trecător, nu este o sărbătoare care aminteşte de ceea ce a trecut; căci antifonul de Crăciun nu spune: Christos s-a născut, sau Christos a fost născut, ci se spune: Astăzi s-a născut Christos. Mereu se vorbeşte de azi. Acest lucru este important şi semnificativ. Se vorbeşte despre azi în sensul în care însuşi Christos a spus: Sunt cu voi până la sfârşitul zilelor. Acest lucru stă în fiecare an în faţa noastră şi dezvăluie legătura dintre om şi Cer. Totodată ne arată că şi în om trebuie să se împlinească ceea ce s-a împlinit în Cer. Şi aşa cum Soarele nu s-ar putea abate nici măcar cu un centimetru din calea sa fără a provoca tulburări, tot aşa trebuie să-şi păstreze şi omul drumul său. El trebuie să atingă acea armonie interioară, acel ritm interior pe care îl oferă Christos, care a fost încarnat în Iisus şi care va acţiona prin „Taţi“, a căror conducere a lumii va fi activă în vremuri viitoare.

Aceasta este legătura omului cu Cerul: Soarele nu trebuie numai să circule fără abatere pe Cer şi să capete forţe noi la schimbarea de iarnă, el trebuie să producă şi în om o naştere a Luminii din cele mai mari adâncimi interioare, o reînviere; este o condiţie de erou solar al celei de a cincea rase de bază. De aici şi sintagma de Crăciun: „Gloria in excelsis deo et in terra pax“, „Pace oamenilor pe Pământ, celor ce sunt de bunăvoinţă“. Pacea interioară va aduce şi evoluţia umanităţii într-un mers cosmic, aşa cum Soarele şi-a adus propriul mers într-un ritm regulat. În Soare avem o imagine a circuitului originar al Cosmosului. El a învins în sine însuşi haosul şi l-a adus în starea de pace. În acest sens, Crăciunul este o sărbătoare a păcii, din care trebuie să decurgă şi dispoziţia pentru pace şi armonie. Atunci se va sărbători Crăciunul în mod corect, când din această sărbătoare va izvorî forţa păcii şi a armoniei. O dată cu clopotele de Crăciun nu răsună numai glasurile bisericeşti, ci şi sunetele întregii omeniri, care se străduie, care lucrează şi a lucrat pentru cultura contemporană şi pentru dezvoltarea ei progresivă, de când Pământul se ridică din nou cu spiritualitatea sa din marele îngheţ.

Ceea ce şi-au dorit rasele anterioare pentru viitor a fost născut pentru cea de a patra subrasă postatlanteană. Iar ceea ce trebuie să fie năzuinţa următoarelor trei subrase răzbate din sunetele de Crăciun. Armoniile cerului ne vorbesc cu adevărat, dacă înţelegem ce reprezintă sărbătoarea Crăciunului. În înţelepciunea străveche fiecare sărbătoare a anului este solid fundamentată. Nu întâmplător au fost stabilite aceste sărbători; ele nu au lăstărit din bunul plac, ci au fost extrase din cea mai profundă înţelepciune a lumii şi cine le poate cunoaşte şi sărbători cu adevărat cu deplină înţelegere găseşte în acestea elementele înţelepciunii originare pentru ceea ce s-a întâmplat de la început şi se va întâmpla în viitor. Prin aceasta sărbătorile capătă o nouă semnificaţie; ele încetează de a mai avea semnificaţia convenţională, care pentru mulţi este singura pe care o mai au. A descifra în acest fel marile adevăruri cosmice înseamnă să trăieşti marile sărbători cosmice în sensul corect. Dacă sărbătoriţi marile evenimente cosmice, citiţi adevărurile primordiale ale cerului cu inima, cu mintea, cu dispoziţia sufletească. Atunci ele sunt sărbătorite cu adevărat din spirit, atunci ele reprezintă din nou ceva pentru omenire.

Ştiinţa spiritului nu este alcătuită numai din gânduri abstracte, nu este o ţesătură de dogme. Ea are o sarcină mare, o misiune cosmică, aceea de a revitaliza ceea ce omenirea a uitat, de a scoate focul la suprafaţă din ceea ce ne-a fost dat de precursorii noştri din vechime. Atunci va înceta şi egoismul oamenilor. Ei vor învăţa să trăiască în spiritul unităţii lumii. Aceasta este înţelepciunea care se revarsă, pe lângă multe altele, din ştiinţa spiritului şi ea este practică în sensul bun al cuvântului; ea ne dă ţinuta interioară şi speranţa sigură. Şi din această cauză ea va putea însufleţi în cele mai mari adâncimi interioare acele dispoziţii de pace şi încredere spirituală care se revarsă din sărbătoarea Crăciunului.

Sublimii conducători ai omenirii ne-au prescris ei înşişi în vremuri străvechi această sărbătoare. Să ne mai îndreptăm o dată privirea azi, la sfârşitul acestei ore, spre această veritabilă înţelepciune de Crăciun: conducătorii mişcării spirituale sunt oameni avansaţi, care înainte de începutul celei de a cincea subrase, atunci când au fost stabilite marile sărbători ale lumii, erau deja prezenţi şi care şi azi încă ne mai dezvăluie, ca mari Învăţători ai lumii, asemenea adevăruri. Învăţăturile de Crăciun, ei nu ni le mai transmit din speculaţii, dintr-o părere proprie, ci pentru că au fost prezenţi atunci când s-au revelat aceste lucruri. Ei au pregătit pacea care trebuie să curgă cândva peste omenire, şi au redactat scrierea sfântă, din care noi trebuie să citim mesajul păcii, mesajul fericirii interioare a sufletului, pe care o putem obţine din nou prin ştiinţa spiritului. Dacă trăim în sensul Maiştrilor consonanţei, atunci ne îndreptăm tot mai mult către marele ideal, pe care ni-l prezintă. Ştiinţa spiritului ne determină să ne gândim la acei sublimi conducători ai umanitătii atunci când ne cuprinde dispoziţia de Crăciun care ne vorbeşte de pace şi de darurile de sacrificiu ale marilor Maiştri. Această pace se infiltrează în viitorul omenirii. O vedem înconjurată de strălucirea acestei lumini spirituale şi a consonanţei simţirilor. În această glorie în care ne apar, îi recunoaştem ca „Taţii“ care ne conduc în întâmpinarea viitorului. Noi năzuim să le mergem pe urme şi din sufletul propriu se naşte o viaţă scăldată în pace, în armonie şi bună înţelegere – în acea armonie care este o imagine a mersului Soarelui prin lume.

Naşterea păcii la vremea Crăciunului este o imagine a mersului Soarelui în jurul bolţii cereşti. Acest lucru ni-l propovăduiesc magii înţelepţi, marii Maiştri, aceasta o spun cei care nu au numai o credinţă oarbă în aceşti Maiştri, ci care ştiu şi spun din toată cunoaşterea lor: Maiştrii aceştia există, şi mişcarea spirituală mondială este sub conducerea Maiştrilor, sublima mişcare pentru pace, care duce omul la acea armonie a lumilor în care sufletele vor trăi cu regularitatea şi imperturbabilitatea armonioasă cu care Soarele trece prin lumi şi ne indică drumul spre frumuseţea strălucitoare a Soarelui spiritual.


NOTE

Conform unei indicaţii date de Rudolf Steiner, expresiile „teosofie“ şi „teosofic“ au fost înlocuite cu „antroposofie“, „ştiinţa spiritului antroposofică“ sau „antroposofie“.

1. Compară cu R. Steiner, Pomul de Crăciun, un simbol, conferinţa din 21 decembrie 1909, p. 11, Dornach, 1977.

2. O expresie mai veche a lui R. Steiner. Mai târziu el a desemnat acelaşi lucru cu: a treia epocă culturală a celei de a cincea perioade culturale postatlanteene. Compară cu R. Steiner, Din Cronica Akasha.

3. apărut ca volum cu titlul Din Cronica Akasha, nr. bibl. 11, ediţie completă, Dornach, 1973.

4. Heliand: epopee saxonă veche, provenită din anul 830 d.Hr.