Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

SEMNE ŞI SIMBOLURI ALE CRĂCIUNULUI

SEMNE ŞI SIMBOLURI ALE SĂRBĂTORII CRĂCIUNULUI*

Berlin, 17 decembrie 1906

* Pentru ediţia de faţă s-a luat în considerare o versiune care nu a stat la dispoziţia doamnei Marie Steiner pentru prima ediţie din 1932.
Această conferinţă a fost ţinută lângă un pom de Crăciun, la lumina care radia de la treizeci şi trei de lumânări care era împodobit cu semnele reproduse la sfârşitul conferinţei şi cu trandafiri proaspeţi.

Sărbătoarea Crăciunului pe care acum ne pregătim s-o sărbătorim capătă din nou o semnificaţie profund spirituală prin concepţia antroposofică despre lume. În sens spiritual, sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare a Soarelui şi azi o vom aborda sub acest aspect. Pentru început să ascultăm cea mai frumoasă apostrofă adresată Soarelui, cea pe care Goethe o pune în gura lui Faust [Nota 1:

Trezite de curând bat pulsurile vieţii
În întâmpinarea blândă a etericei aurore;
Pământule, tu ai fost şi-n astă noapte statornic
Respirând înviorat acum la picioarele mele,
Începând cu bucurie să mă-mpresori,
Născând şi-agitând în mine-o hotărâre fermă
De a năzui continuu spre existenţa supremă.

În lumina zorilor, lumea deja e deschisă
Pădurea răsună de viaţă prin mii de voci;
Din vale şi spre vale se scurg fâşii de ceaţă.
Şi totuşi limpezimea cerului în adâncuri coboară,
Iar ramuri şi frunze-mprospătate lăstăresc
Din genunea-nmiresmată, unde
Aplecate spre pământ dormiră; şi culorile se diferenţiază de fundal
Acolo unde flori şi frunze preling perle tremurânde:
Ambianţa devine în juru-mi Paradis.

Priveşte în sus! – uriaşele piscuri ale munţilor
Anunţă de pe acum ora marii sărbători;
Ele pot gusta devreme lumina veşnică
Ce ni se-arată aici, jos, mai târziu.
Se-ntinde asupra pajiştilor verzi, alpine
Şi se lasă-n jos în mod treptat;
Acum a apărut! – şi, din păcate, orbit
Mă-ntorc, cu ochii pătrunşi de durere.

Aşa se-ntâmplă deci, când o speranţă ce tânjeşte,
Unită strâns cu cea mai nobilă dorinţă,
Găseşte larg deschise porţile-mplinirii;
Acum însă, din fundamentele veşnice,
Ţâşneşte prisos de flăcări ce ne-ncremeneşte:
A vieţii făclie vroiam să aprindem
Şi-o mare de foc ne cuprinde, dar ce foc! Iubire e? sau ură? ceea ce ne învăluie
Cu suferinţă şi bucurii în neîncetată alternanţă,
Încât din nou spre Pământ privim
Pentru a ne ascunde în tinerescu-i văl.

Să-mi rămână dar în spate Soarele!
La cascada ce înspumată trece peste stâncă
Privesc cu o crescândă încântare.
Din stâncă-n stâncă se rostogoleşte
Spărgându-se în mii şi iar în mii de râuri,
Vâjâind şi repezind în sus spume peste spume.
Dar cât de glorios, din această furtună născându-se,
Se arcuieşte durata efemeră a curcubeului pestriţ.
Când figurat precis şi când pierzându-se în aer,
Răspândind în juru-i răcoroase, înmiresmate înfiorări!
Acesta oglindeşte-n sine strădania umană.
Gândeşte-te la el şi mai limpede vei înţelege:
În răsfrângeri de culori ne este dată viaţa.

Aceste cuvinte pline de forţă Goethe le pune în gura reprezentantului omenirii plăsmuit de el, care le rosteşte în faţa Soarelui ce începe să radieze dimineaţa. Totuşi nu de acest Soare care se trezeste în fiecare dimineată este vorba în cazul sărbătorii de care trebuie să vorbim azi. Dorim să lăsăm să acţioneze asupra noastră entitatea Soarelui într-un sens mult mai profund. Şi ceea ce trebuie să fie acest Soare trebuie să constituie leitmotivul aprecierilor noastre de azi.

Acum vom asculta cuvintele care oglindesc sensul cel mai profund al Misteriului Crăciunului. Aceste cuvinte au fost rostite în faţa elevilor Misteriilor tuturor timpurilor, ce le ascultau plini de evlavie înainte de a le fi îngăduit să participe ei înşişi la Misterii:

Priveşte Soarele
La ora miezului de noapte.
Cu pietre construieşte
În fundamentul fără viaţă.

Şi astfel găseşte în apus
Şi-n noaptea morţii
Noul început al Creaţiei,
Tânăra putere a dimineţii.

Lasă Înalturile să reveleze
Al zeilor veşnic cuvânt,
Adâncurile să păstreze
Comoara plină de pace.

Trăind în întuneric
Creează un Soare.
Ţesând în materie
Bucuria spiritului, recunoaşte-o.

Mulţi dintre cei care în prezent nu mai cunosc decât pomul de Crăciun cu luminile sale au credinţa că el vine din timpuri vechi, ceea ce nu este adevărat. Chiar cel mai vechi pom de Crăciun abia dacă depăşeşte o sută de ani. Totuşi, pe cât de tânăr este pomul de Crăciun pe atât de veche este sărbătoarea Crăciunului.

Crăciunul este cunoscut pretutindeni, în cele mai vechi Misterii ale tuturor religiilor, şi a fost întotdeauna sărbătorit. Nu este numai o sărbătoare exterioară a Soarelui, ci o sărbătoare care conduce omenirea la o concepţie sau cel puţin la o presimţire a izvoarelor destinului. Crăciunul era sărbătorit în fiecare an, când Soarele îşi trimitea cea mai puţină forţă către Pământ, când dăruia cea mai puţină căldură, de către cei mai mari iniţiaţi în Misterii. Dar el e sărbătorit şi de aceia care nu puteau încă lua parte la întreaga solemnitate, cărora le era îngăduit să trăiască numai expresia exterioară, în imagini, a celor mai înalte Misterii. Aceste taine ale Misteriilor s-au păstrat în toate timpurile şi au îmbrăcat o haină la toate popoarele, în funcţie de diferitele mărturisiri de credinţă. Sărbătoarea Crăciunului înseamnă sărbătoarea nopţii sfinţirii (consacrării), a acelei nopţi a sfinţirii celebrate în Marile Misterii (în germ. Weihnacht = Crăciun, iar Weihe-Nacht = noapte a sfinţirii, n.tr.). Erau ceremonii în cadrul cărora cel care iniţia determina reînvierea omului superior în personalităţi suficient pregătite în acest scop; sau, dacă am vrea să folosim un cuvânt actual, în care Christosul viu se năştea în interior.

Numai cei care nu ştiu nimic despre aceasta, despre faptul că pe lângă forţele chimice şi fizice acţionează şi forţe spirituale, care îşi au, ca şi forţele fizico-chimice, timpurile lor cosmice precise de acţiune, numai aceia pot crede că este indiferent când are loc trezirea sinei superioare. Marile Misterii constau în faptul că omul trăia acel moment în care îi era permis să vadă forţele active în străluciri colorate, în lumina clară, şi lumea din jurul său plină de calităţi spirituale, de entităţi spirituale, când îi era îngăduit să vadă lumea de spirite din jurul său, când trăia lucrul cel mai înalt pe care îl poate trăi un om. Pentru toţi, absolut toţi, acest moment va veni odată! Toţi îl vor trăi cândva, chiar dacă poate după multe încorporări, dar va veni clipa în care Christos va reînvia în ei, în care o nouă vedere, un nou auz se vor trezi în ei.

Cei care erau pregătiţi ca elevi ai Misteriilor pentru trezire erau mai întâi instruiţi asupra a ce înseamnă această trezire în marele Univers; abia după aceea se trecea la ultimele acţiuni în vederea trezirii. Aceste acţiuni se întreprindeau când întunericul era cel mai mare, când Soarele exterior se afla cel mai jos pe bolta cerească: la vremea Crăciunului, pentru că cei care cunosc faptele spirituale ştiu că în acel moment în spaţiul Cosmic există forţe favorabile unei astfel de treziri. În cursul pregătirii i se spunea elevului că acela care vrea să cunoască cu adevărat nu trebuie să ştie numai ce s-a întâmplat pe Pământ de mii de ani, ci să înveţe să supervizeze întregul mers al omenirii. El trebuie, de asemenea, să ştie şi că marile sărbători din cursul anului sunt ordonate de individualităţile conducătoare şi că ele trebuie să fie dedicate privirii ridicate spre marile adevăruri eterne.

Cu asemenea prilejuri privirea era condusă peste milioane de ani. Priveşte, i se spunea elevului, la vremea când Pământul nostru nu era încă în starea în care este acum, când nu exista încă Soarele şi nici Luna, când Pământul încă mai forma un corp comun cu Soarele şi Luna. Şi atunci omul era prezent, dar nu avea încă un corp; era o fiinţă spirituală, iar pe acest om spiritual-sufletesc nu cădea încă din afară lumina Soarelui. Lumina Soarelui era în Pământul însuşi. Nu exista o lumină solară ca cea de azi, care cade din afară asupra fiinţelor şi lucrurilor, ci o lumină care avea în sine o forţă spirituală ce strălucea în acelaşi timp în interiorul fiecărui om. Apoi a venit momentul în care Soarele s-a ridicat din Pământ; s-a separat de acesta, iar lumina a căzut din afară asupra Pământului. Soarele se retrăsese din Pământ; în interiorul omului era acum întuneric. Acesta a fost începutul evoluţiei sale spre momentul din viitor când trebuie să regăsească lumina interioară strălucind în interior. Omul trebuia să înveţe să cunoască lucrurile Pământului cu simţurile sale exterioare. El se dezvoltă spre starea în care în interior va arde iar şi va lumina omul superior, omul-spirit. Mersul evoluţiei umanităţii este: de la lumină, prin întuneric, la lumină.

După ce elevii fuseseră pregătiţi astfel, ei erau conduşi spre trezire, spre acel moment în care trebuiau să trăiască în interior ca un grup ales, ceea ce restul omenirii va realiza abia într-un viitor îndepărtat, moment în care ei vedeau lumina spirituală prin ochii spirituali deschişi. Acest moment sfânt avea loc atunci când lumina exterioară era cea mai slabă, în ziua în care Soarele exterior lumina cel mai puţin. Atunci, în acea zi, erau reuniţi elevii Misteriilor şi li se deschidea lumina interioară. Cei care încă nu puteau participa la această ceremonie trebuiau să trăiască cel puţin o imagine exterioară care să le spună: Şi pentru voi va veni marea clipă. Azi vedeţi o imagine. Mai târziu veţi trăi ceea ce vedeţi în imagine.

Acestea erau micile Misterii. Ele arătau, în imagine, ceea ce trebuia să trăiască mai târziu candidatul la iniţiere. Şi noi vom retrăi azi ceea ce se întâmpla la ora miezului dle noapte în micile Misterii. Acelaşi lucru se întâmplă pretutindeni: în Misteriile egiptene, în Misteriile eleusine, în Misteriile Orientului Apropiat, în cele caldeo-babiloniene ca şi în Misteriile persane ale cultului lui Mithra şi în Misteriile indiene ale lui Brahma. Pretutindeni elevii şcolilor de Misterii aveau aceleaşi trăiri în jurul miezului nopţii în Noaptea Sfinţirii.

Ei se adunau devreme, în seara de Ajun. Într-o tăcere adâncă trebuiau să-şi clarifice ce însemna acest cel mai important eveniment. Stăteau reuniţi în întuneric. Când sosea miezul nopţii ei stătuseră deja aşezaţi de multe ore în sala întunecată. Interiorul lor era străbătut de gânduri ale veşniciei. Apoi, către miezul nopţii, se ridicau sunete tainice; ele străbăteau spaţiul, amplificându-se şi atenuându-se. Elevii care auzeau aceste sunete ştiau: Aceasta este muzica sferelor. O adâncă, sfântă evlavie le umplea inimile. Apoi apărea o lumină slabă. Lumina se vedea printr-un hublou slab luminat. Cei care vedeau aceasta ştiau că geamul reprezintă Pământul. După aceea geamul se întuneca, până când devenea complet negru. În acelaşi timp, spaţiul din jur devenea mai luminos. Cei care vedeau aceasta ştiau că geamul rotund negru reprezintă Pământul. Soarele, care altfel luminează Pământul, este învăluit; Pământul nu mai poate vedea Soarele. Apoi însă în jurul geamului-Pământ se formează, într-o succesiune care se întinde în afară, cerc după cerc, în culorile curcubeului. Cei care vedeau aceasta ştiau: Aceasta este Iris [Nota 2]. Apoi, treptat, spre miezul nopţii, în locul Pământului negru apărea un cerc roşcat-violet. Pe acesta era înscris un cuvânt. Acest cuvânt era diferit în funcţie de poporul căruia îi apariineau elevii ce participau la Misteriu. În vorbirea noastră actuală, cuvântul ar fi Christos [Nota 3]. Cei care vedeau aceasta ştiau: Acesta este Soarele. El le apărea la ora miezului de noapte, când lumea se odihneşte peste tot în jur, în întunericul cel mai adânc. Elevilor li se lămurea că ei au trăit acum în imagini ceea ce în Misterii se numeşte: a vedea Soarele la miezul nopţii.

Cel ce este cu adevărat un iniţiat învaţă să vadă Soarele la miezul nopţii, căci în el ceea ce este material s-a stins. Numai Soarele Spiritului trăieşte în interiorul său şi luminează întregul întuneric al materiei. Cel mai fericit moment este cel al evoluţiei umanităţii, în care omul resimte că, eliberat de întuneric, trăieşte în lumina veşnică. Iar acest moment era prezentat în imagine în Misterii, an după an la ora miezului de noapte, în Noaptea Sfinţirii. Această imagine reprezenta faptul că pe lângă Soarele fizic există un Soare mistic care trebuie născut, ca şi Soarele fizic, din întuneric, din beznă. Pentru a face elevilor mai clare lucrurile, după ce trăiseră răsăritul Soarelui, al lui Christos, ei erau conduşi într-o peşteră, în care aparent nu exista nimic decât piatră, materie moartă, lipsită de viaţă. Acolo ei vedeau cum iau naştere din piatră spice, ca semn al vieţii, ca simbol al faptului că din ceea ce aparent este mort ia naştere viaţa, că din roca moartă se naşte viaţa. Atunci li se spunea: Aşa cum forţa Soarelui, după ce aparent a murit, începe să crească din nou începând cu această zi, tot astfel din viaţa care se stinge ia naştere mereu noul.

Este acelaşi eveniment la care face aluzie Evanghelia după Ioan: „El trebuie să crească, eu însă trebuie să scad!“. Ioan, înaintemergătorul Christosului ce va veni, al luminii, a cărui zi de vârf se află în mijlocul verii, acest Ioan trebuie să scadă şi o dată cu aceasta creşte totodată forţa luminii viitoare, care devine din ce în ce mai puternică cu cât Ioan scade. Astfel se pregăteşte viaţa cea nouă ce pătrunde în sămânţa-grăunte care trebuie să putrezească şi să treacă pentru a lăsa să apară noua plantă. Acest lucru ar trebui să simtă elevii: că în moarte odihneşte viaţa, că din putrezire, din descompunere apar minunate flori şi fructe, că Pământul este plin de forţă născătoare de viaţă. Ei ar trebui să învete să creadă că în acest moment în interiorul Pământului se întâmplă ceva: depăşirea morţii prin viaţă. Viaţa care este prezentă în moarte, aceasta le era arătată prin lumina care biruie, o simţeau, o trăiau atunci când în întuneric vedeau apărând, radiind lumina. Acum vedeau în peştera de piatră viaţa crescând, viaţa care se naşte din lucrul aparent mort în toată splendoarea şi plinătatea.

În felul acesta, în elevi era educată această credinţă în viaţă, astfel creştea în ei ceea ce poate fi numită credinţa în cel mai mare ideal uman. În felul acesta învăţau să privească în sus, la acest ideal uman suprem, la acel timp în care Pământul îşi termina evoluţia, în care lumina va radia în întreaga omenire. Pământul însuşi se va transforma în pulbere, dar esenţa sa spirituală va rămâne în toţi oamenii, care au devenit luminoşi în interior prin lumina spirituală; se vor trezi atunci şi Pământul şi omenirea la o existenţă superioară, la o nouă fază a existenţei.

Când în cursul evoluţiei Pământului a luat naştere creştinismul el purta în sine acest ideal în sensul său cel mai înalt. Se simţea la fel cu Christos, spirit nemuritor al Pământului, purtător nu numai al vieţii materiale care germinează, ci purtător al renaşterii spirituale, simţea că trebuie să apară ca ideal al omului, că el a fost născut în perioada Crăciunului, în timpul celui mai mare întuneric, ca semn că din întunericul materiei se poate naşte un om superior în sufletul uman. Înainte de a se vorbi despre un Christos, în vechile Misterii se vorbea deja despre un „erou solar“; el era legat de acelaşi ideal ca şi de Christos în creştinism. Purtătorul idealului era numit erou solar. Aşa cum Soarele îşi împlineşte mersul în cursul anului, cum creşte şi descreşte lumina sa, aşa cum el îşi retrage aparent căldura de la Pământ şi apoi radiază din nou, aşa cum moartea sa conţine viaţa şi o revarsă din nou, tot astfel şi eroul solar a devenit, prin forţa vieţii sale spirituale, stăpân peste moarte, noapte şi întuneric.

În Misteriile mithraice persane se distingeau şapte grade ale iniţierii. Primul era acela al „corbilor“, care nu puteau înainta decât până la poarta Templului iniţierii. Ei devin mijlocitorii dintre lumea exterioară a vieţii materiale şi lumea interioară a vieţii spirituale; ei nu mai fac parte din lumea materială, dar încă nu aparţin vieţii spirituale. Îi regăsim pretutindeni; ei joacă rolul de mesageri între cele două lumi. Îi găsim şi în legendele şi miturile germane: corbii lui Wotan, care zboară în jurul lui... Cel de al doilea grad, al „ocultiştilor“, îl conducea pe discipol, de la poarta Templului iniţierii în interiorul acestuia. Acolo el se maturiza pentru cel de al treilea grad, al „combatantului“, care ieşea în lume pentru a face cunoscute adevărurile oculte şi i se acorda posibilitatea să le trăiască în interiorul Templului. Cel de al patrulea grad, acela al „leilor“, îl obţinea omul a cărui conştienţă nu cuprindea un singur om, ci un întreg neam, o spiţă. Astfel Christos era numit „Leul din spiţa Iuda“. În gradul al cincilea se află omul a cărui conştienţă se lărgeşte şi mai mult, cel care cuprinde în conştienţa sa un întreg popor. Acest om nu avea nici un nume. El era desemnat cu numele poporului căruia îi aparţinea. Astfel, se vorbea de „persan“, de „israelit“. În felul acesta înţelegem, de exemplu, că Nathanael era numit „un adevărat israelit“, pentru că atinsese cel de al cincilea grad de iniţiere. Cel de al şaselea grad era gradul „eroului solar“, şi trebuie să ne lămurim ce înseamnă acest nume. Vom putea înţelege atunci că prin sufletul unui elev al Misteriilor trecea un fior de veneraţie când ştia ceva despre un erou solar şi care putea trăi, prin Crăciun, sărbătorirea naşterii unui erau solar.

Totul în Cosmos îşi urmează mersul ritmic. Stelele se supun, ca şi Soarele, unui mare ritm. Dacă Soarele ar părăsi numai un moment acest ritm, ar devia numai o clipă de la drumul său, în tot Cosmosul ar avea loc o revoluţie de o importanţă nemaiîntâlnită. Ritmul domină întreaga natură, de la cea nevie până la om. El se regăseşte în lumea vegetală: toporaşii, crinul înfloresc în aceeaşi perioadă a anului. Animalele îşi au perioada lor de rut în intervale precise ale anului. Abia în cazul omului lucrurile se schimbă; ritmul care, până la animal inclusiv, domină în tot cursul evoluţiei sezoniere, în forţele de creştere, în reproducere etc., încetează la om.

Cu cât omul este mai civilizat cu atât mai mult se atenuează acest ritm. Aşa cum în timpul Crăciunului lumina dispare, tot aşa, aparent, ritmul a dispărut complet din viaţa omului, unde domină haosul. După aceea însă omul trebuie să dea naştere acestui ritm din iniţiativă proprie, din interiorul său. El trebuie să-şi modeleze viaţa prin propria sa voinţă, astfel încât să se desfăşoare în limite ritmice. Evenimentele vieţii sale trebuie să se desfăşoare strict şi sigur, ca şi mersul Soarelui, în regularitate. Şi cum nu este posibil să se modifice mersul Soarelui, nu putem gândi nici că ritmul unei astfel de vieţi ar putea fi întrerupt.

În eroul solar se găsea încorporarea unui astfel de ritm solar. El câştigase, prin forţa omului superior născut în el, posibilitatea de a-şi domina însuşi ritmul cursului vieţii sale. Acest erou solar a fost Iisus Christos, pentru primele două secole. Din această cauză sărbătorirea naşterii sale a fost plasată la momentul din an în care din vremuri străvechi se sărbătorea naşterea eroului solar. Din acelaşi motiv s-a întâmplat şi tot ce a fost legat de istoria vieţii lui Iisus Christos, şi slujba de la miezul nopţii pe care primii creştini o celebrau în peşteri în amintirea sărbătorii Soarelui. La această slujbă, la miezul nopţii, din întuneric apărea o mare de lumină, ca amintire a răsăritului Soarelui spiritual din Misterii. Din acelaşi motiv, Iisus este născut într-un grajd, ca amintire a peşterii de piatră din care se năştea şi viaţa – în spicele care creşteau, în simbolurile vieţii.
Aşa cum viaţa pământească se naşte din roca moartă, tot aşa se născuse din ceea ce este inferior ceea ce este superior, Iisus Christos. De sărbătoarea naşterii sale a fost legată legenda celor trei preoţi înţelepţi, a celor trei regi de la răsărit. Ei îi aduceau copilului aur, simbolul puterii exterioare plină de înţelepciune, mir, simbolul victoriei vieţii asupra morţii şi, în sfârşit, tâmâie, simbolul eterului cosmic, în care trăieşte Spiritul.

În felul acesta simtim răzbătând un ecou din cele mai îndepărtate timpuri ale omenirii. Acesta a ajuns la noi în coloratura specială a creştinismului. În simbolurile acestuia găsim semne pentru cele mai vechi crezuri ale omenirii. Şi pomul cu lumini este un astfel de simbol. El este pentru noi un simbol al pomului Paradisului. Acest pom al Paradisului [Nota 4] reprezintă în cadrul raiului ceea ce dă viaţă şi cunoaşterea. Paradisul reprezintă întreaga natură înconjurătoare materială. Reprezentarea naturii spirituale este pomul care cuprinde cunoaşterea şi pomul vieţii. Cunoaşterea nu poate fi obţinută decât în schimbul vieţii.

Există o povestire care ne oferă, care dă sensul a ceea ce înseamnă pomul cunoaşterii şi pomul vieţii: Seth stătea în faţa porţii Raiului şi cerea să intre. Heruvinul care păzea poarta l-a lăsat. Aceasta înseamnă că Seth a devenit un iniţiat. După ce a intrat în Paradis el a constatat că pomul vieţii şi pomul cunoaşterii erau strâns încolăciţi unul în jurul celuilalt. Arhanghelul Mihail, cel care stă în faţa lui Dumnezeu, i-a permis să ia trei seminţe din acest pom încolăcit. Acest pom se află aici ca indicaţie profetică pentru viitorul omenirii: când întreaga omenire va fi găsit înţelepciunea şi va fi iniţiată, atunci ea nu va purta în sine numai pomul cunoaşterii, ci şi celălalt pom, cel al vieţii. Atunci nu va mai exista moarte. Deocamdată însă numai iniţiatul poate lua de la acest pom cele trei seminţe, care aici înseamnă cele trei mădulare superioare ale omului. Când a murit Adam, Seth i-a pus în gură aceste trei seminţe şi din mormântul lui Adam a crescut un arbust scânteietor care avea proprietatea ca din ramurile tăiate din el să dezvolte mereu lăstari şi frunze noi. În interiorul cercului de flăcări ale arbustului este scris „Ehjeh asher ehjeh“, ceea ce înseamnă: „Eu sunt cel care a fost, cel care este, cel care voi fi“. Aceasta înseamnă acel lucru care trece prin toate încarnările: forţa omului care se reînnoieşte şi devine mereu, care coboară din lumină în întuneric şi care urcă din întuneric la lumină.

Toiagul cu care Moise şi-a făcut toate minunile este tăiat din lemnul acestui arbust. Poarta Templului lui Solomon este făcută din lemnul lui. Acest lemn a fost dus în lacul Bethesda şi acesta a primit forţa despre care ni se povesteşte. Din acelaşi lemn este confecţionată crucea lui Iisus Christos, lemnul crucii care semnifică ceea ce moare, viaţa care trece în moarte, dar care are în sine forţa de a produce o viaţă nouă. Marele simbol cosmic se află în faţa noastră: viaţa care învinge moartea. Lemnul acestei cruci a crescut din cele trei seminţe ale pomului Paradisului.

Acel simbol este exprimat şi în crucea cu trandafiri (rosacruce): moartea a ceea ce este inferior şi învierea a ceea ce este superior, în trandafirii roşii, ceea ce Goethe a exprimat în cuvintele [Nota 5]:

Şi atât timp cât nu ai aceasta:
Mori şi devino!
Eşti doar un oaspete mohorât
Pe Pământul întunecat.

O minunată legătură între pomul Paradisului şi lemnul crucii! Chiar dacă crucea este un simbol pentru Paşti, noi primim totuşi şi de Crăciun o semnificaţie prin ea. Noi simţim în cruce ceea ce vine, în această noapte a naşterii lui Iisus Christos, din ideea de Christos spre noi, ca viaţă nouă care izvorăşte. Vedem o aluzie a acestei idei în trandafirii vii care împodobesc acest pom. Ea ne spune: pomul Nopţii Sfinţirii încă nu a devenit lemn al crucii, dar forţa de a deveni acest lemn începe să urce în el. Trandafirii care cresc din lemn sunt un simbol al victoriei veşnicului asupra efemerului.

În pătratul pitagoreic găsim simbolul care interpretează cvadripartiţia omului: corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu.

patratul pitagoreic

Pentru treimea superioară a omului există triunghiul, ca simbol al sinei spirituale, al spiritului vieţii şi al omului-spirit.

triunghiul - simbolul treimii

Ceea ce mai există dincolo de acestea este simbolul Tarok-ului [Nota 6]. Cei care erau iniţiaţi în Misteriile egiptene înţelegeau să citească semnul.

Tarok

Ei puteau citi şi cartea lui Thoth, alcătuită din şaptezeci şi opt de file, în care erau consemnate toate evenimentele lumii de la început la sfârşit, de la Alpha la Omega,

De la Alfa la Omega

şi care puteau fi citite dacă erau legate şi compuse într-o succesiune logică. Ea conţinea în imagini viaţa care se stinge în moarte şi iar răsare pentru o viaţă nouă. Cel ce ştia să reunească numerele corecte cu imaginile corecte putea citi în această carte. Şi această înţelepciune a numerelor, această înţelepciune a imaginilor era propovăduită din timpurile străvechi. Ea mai juca un rol mare în Evul Mediu, de exemplu, la Raimundus Lullus Nota 7], totuşi în prezent nu a mai rămas mare lucru din aceasta.

Dincolo de acestea se află semnul Tao, acel semn care ne aminteşte de desemnarea lui Dumnezeu la străvechii noştri strămoşi. Înainte ca Europa, Asia, Africa să devină ţinuturi de cultură, aceşti vechi strămoşi trăiau în Atlantida, care a fost înghiţită de ape. În legendele germanice mai trăieşte amintirea Atlantidei în povestirile despre Niflheim, despre Nebelheim. Căci Atlantida nu se afla sub un strat de aer curat. Mase puternice, mari de ceaţă (germ. Nebel, n.tr.) unduiau deasupra uscatului, asemănător cu felul în care sunt văzute în prezent, când urci în munţii înalţi, prin nori şi mare de ceaţă. Soarele şi Luna nu se vedeau cu claritate pe cer; pentru Atlantida aceste corpuri cereşti erau înconjurate de halouri, în cercuri în culori de curcubeu, de Sfânta Iris. Pe atunci omul înţelegea încă limba Naturii. Ceea ce vorbeşte azi omului în clipocitul valurilor, în vuietul vântului, în fosnetul frunzelor, în bubuitul tunetului, dar care nu mai este înţeles, era inteligibil pentru vechiul atlant. Din toate acestea el resimtea ceva divin, care-i vorbea. În mijlocul tuturor acestor nori şi ape şi frunze şi vânt vorbitoare, atlantul auzea un sunet: Tao – aceasta sunt eu. În acest sunet trăia fiinţa propriu-zisă, care circulă prin întreaga natură. Atlantida îl percepea. Acest Tao se exprima mai târziu în litera T. Deasupra acesteia se află un cerc, semnul divin al naturii atotcuprinzătoare.

Tao

În sfârşit, tot ceea ce pătrunde Cosmosul şi care pe Pământ există ca om este semnificat în simbolul pentagramei, care ne salută din vârful pomului. Sensul cel mai profund al pentagramei nu poate fi analizat acum. Ea ne arată steaua omenirii în dezvoltare. Este steaua, simbolul omului, urmată de toţi înţelepţii, aşa cum i-au urmat în trecutul îndepărtat înţelepţii, preoţii. Este sensul Pământului, marele erou solar care se naşte în Noaptea Sfinţirii, pentru că lumina supremă străluceşte din cel mai profund întuneric.

pentagrama

Omul pătrunde într-un viitor în care lumina va trebui să se nască în el, în care un cuvânt foarte semnificativ va fi înlocuit cu un altul; nu se va mai spune: „ca întunericul să nu mai poată cuprinde lumina“; în locul acestei expresii în spaţiul cosmic va răsuna adevărul: atunci întunericul va cuprinde lumina care ne întâmpină radiind în steaua omului, în care tenebrele se vor retrage, ceea ce înseamnă că lumina le va stăpâni. Şi aceasta trebuie să ne întâmpine răzbătând din sărbătoarea Crăciunului, din interiorul nostru. Abia atunci sărbătoarea Crăciunului va fi celebrată corect, în semnificaţia ei profundă, primordială, căci atunci ni se va arăta că lumina spirituală va străluci din interiorul omului, radiind în întregul Univers. Şi vom putea prăznui Crăciunul ca sărbătoare a idealului suprem al omenirii. Pentru noi va apărea din nou o semnificaţie, ea va deveni din nou vie în sufletul nostru, iar pomul de Crăciun va avea din nou un sens corect ca simbol al pomului Paradisului. Sărbătorirea Nopţii Sfinţite va aduce în sufletul nostru o siguranţă plină de bucurii: Şi eu voi trăi naşterea omului superior, şi în mine va avea loc naşterea Mântuitorului, naşterea lui Christos.

simbolurile

NOTE

1. Faust, II, actul I.

2. În mitologia greacă mesagera zeilor. În altă versiune se scrie: o reproducere (imagine) a Sfintei Iris.

3. În limba greacă el este ά Хριστός, Christos, unsul, corespunzător denumirii ebraice Messias. Denumirea utilizată în gnosă şi în maniheism Хρηστός, Chrestos, înseamnă: bunul; după Marcion (secolul al II-lea), supremul Zeu bun, spre deosebire de Demiurgos, zeul creator care este numai drept. Spre deosebire de primele două ediţii, în cea de a treia ediţie, din 1968, a fost introdusă forma „Chrestos“, aşa cum o folosise R. Steiner în conferinţa din 14 decembrie 1905. Totuşi contextul este diferit şi o nouă verificare a textelor a scos la iveală că în nici una din notările făcute după conferinţe nu mai apare cuvântul „Chrestos“.

4. Vezi R. Steiner, Pomul vieţii şi pomul cunoaşterii, şase conferinţe, Dornach, 24 iulie–8 august, 1915, Dornach, 1936, nr. bibl. 162, ediţie completă (în pregătire).

5. În Dor fericit (31 iulie 1814), publicat mai târziu în Divanul răsăritean apusean.

6. Într-un caiet de notiţe al lui R. Steiner (222) semnul este desenat cu adaosul „An Tarok“. Jos, în stânga, se afla Ω (Omega), iar jos, în dreapta, A (Alpha), T grecesc, Tau, P grecesc. Rho.

7. Raimundus Lullus, 1234–1315, de la Palma de Mallorca. Compară cu conferinţa din 5 ianuarie 1924, în Istoria mondială în iluminare antroposofică, nr. bibl. 233, ediţie completă, Dornach, 1962