Rudolf Steiner
LINII FUNDAMENTALE ALE UNEI TEORII A CUNOAȘTERII ÎN CONCEPȚIA GOETHEANĂ DESPRE LUME
GA 2
OBSERVAȚII LA NOUA EDIȚIE, 1924
- II. „Această literatură...”: Dispoziția care stă în spatele acestei aprecieri a scrierilor filosofice și a interesului pentru acestea s-a născut din starea de
spirit a strădaniilor științifice de la mijlocul anilor 80 ai secolului trecut. De atunci au apărut lucrări față de care această apreciere nu mai pare justificată. Este suficient să ne gândim
la luminile eclatante pe care gândirea și sensibilitatea lui Nietzsche le-au proiectat peste aceste domenii ale vieții. Iar în luptele care s-au desfășurat și se desfășoară până astăzi între
moniștii materialisti și apărătorii unei concepții despre lume corespunzătoare spiritului, trăiește atât strădania gândirii filosofice după un conținut plin de viață, cât și un interes general
și aprofundat în ceea ce privește enigmele existenței. Raționamente ca acelea ale lui Einstein, izvorâte din concepția despre lume a fizicii, au devenit subiecte de discuție și de manifestări
literare aproape generale. Și totuși motivele care au determinat atunci această apreciere sunt și astăzi valabile. Dacă ar fi s-o exprimăm în scris astăzi, ea ar trebui formulată
altfel. Deoarece această opinie aproape învechită apare din nou astăzi, este mai potrivit să spunem în ce măsură este ea încă valabilă. – Concepția despre lume a lui Goethe, a cărei teorie a
cunoașterii am vrut s-o expunem în scrierea de față, pornește de la trăirea omului întreg. Față de această trăire, conceperea gânditoare a lumii este numai un aspect.
Din plenitudinea existenței omenești se ridică, într-o anumită măsură, plăsmuiri de gânduri la suprafața vieții sufletești. O parte a acestor imagini-gând cuprinde un răspuns la întrebarea: ce
este cunoașterea umană? Iar răspunsul la această întrebare va fi de așa natură încât îți dai seama: ființa umană ajunge la adevărata ei chemare abia atunci când este activă în cunoaștere. O
viață sufletească fără cunoaștere ar fi ca un organism fără cap, adică n-ar exista deloc. În viața lăuntrică a sufletului se trezește un conținut care solicită percepția exterioară așa cum
organismul înfometat cere hrana. Iar în lumea exterioară există un conținut de percepție care nu-și poartă în sine esența, ci o dezvăluie abia atunci când, prin procesul cunoașterii, el este
unit cu conținutul sufletesc. Procesul cunoașterii devine astfel o componentă a plăsmuirii realității lumii. În măsura în care cunoaște, omul participă creator la această realitate a lumii. Și
dacă rădăcina unei plante este de neconceput fără desăvârșirea formațiunilor ei în fruct, tot așa nu numai omul, dar nici lumea nu este încheiată, dacă nu este cunoscută. În cunoaștere omul
creează ceva nu numai pentru sine, ci el creează împreună cu lumea la revelarea existenței reale. Ceea ce este în om, este aparență ideală; ceea ce se află în lumea perceptibilă, este aparență
sensibilă; abia întrepătrunderea activă, prin cunoaștere, a celor două, este realitatea.
Considerată astfel, teoria cunoașterii devine o parte a vieții. Și ea trebuie privită în acest fel dacă o includem în profunzimile de viață ale trăirii sufletești a lui Goethe. În asemenea
profunzimi nu pătrund însă nici gândirea și nici sensibilitatea lui Nietzsche; și cu atât mai puțin cele altfel orientate în concepția filosofică despre lume și viață, apărute după punerea pe
hârtie a celor denumite în această scriere: «Puncte de plecare». Toate acestea presupun totuși că realitatea ar fi existentă undeva în afara cunoașterii și că din cunoaștere ar trebui să
rezulte o prezentare umană oglindită a acestei realități, sau că de fapt ea n-ar putea rezulta. Că această realitate nu poate fi găsită prin cunoaștere, pentru că ea, ca realitate,
trebuie mai întâi creată în cunoaștere, acest lucru abia dacă este perceput pe undeva. Cei care gândesc filosofic caută viața și existența în afara cunoașterii. Goethe se află în viața și
existența creatoare atunci când acționează drept cunoscător. De aceea și căutările mai noi ale unor concepții despre lume stau în afara creației de idei goetheene. Această teorie a
cunoașterii ar vrea să se situeze în interiorul ei pentru că filosofia devine atunci conținut al vieții, iar interesul pentru ea devine o necesitate vitală.
- I. Nu să pună întrebări este misiunea științei: întrebări ale cunoașterii iau naștere la contemplarea lumii exterioare prin organizarea sufletească umană. În
impulsul sufletesc al întrebării stă forța de a ajunge în așa fel la contemplare încât aceasta, împreună cu activarea sufletească, să ducă realitatea celor contemplate spre revelare.
- II. Această primă activitate a noastră.... o putem numi experiență pură: Din întreaga atitudine a acestei teorii a cunoașterii se vede că în dezbaterile sale
este important să se dobândească un răspuns la întrebarea: ce este cunoașterea? Pentru a ajunge la această țintă este considerată mai întâi lumea contemplării senzoriale, pe de o parte, și
pătrunderea gânditoare a acesteia, pe de altă parte. Și se demonstrează că în întrepătrunderea lor reciprocă se manifestă adevărata realitate a existenței simțurilor. Cu aceasta, întrebarea
„Ce este cunoașterea?” și-a primit, în principiu, răspunsul. Acest răspuns nu va fi nicidecum un altul dacă întrebarea este extinsă asupra contemplării celor spirituale. De aceea, cele spuse
despre esența cunoașterii în această scriere, sunt valabile și pentru cunoașterea lumilor spirituale, la care se referă scrierile mele apărute ulterior. Lumea simțurilor, în manifestarea ei
pentru contemplarea umană, nu este realitatea. Ea își dobândește realitatea în corelație cu cele care în om se manifestă în gândire. Gândurile aparțin realității celor contemplate sensibil;
doar că ceea ce în existența simțurilor (Sinnensein) este gând, apare nu în exterior, în ea, ci înăuntru, în om. Însă gând și percepție senzorială sunt o existență (Sein). Când omul
apare în lume, contemplând-o senzorial, el desprinde gândul de realitate; gândul îi apare într-un alt loc: în interiorul sufletului. Despărțirea percepției și a gândului nu are pentru lumea
obiectivă nici o însemnătate; ea apare numai pentru că omul se așează în mijlocul existenței. Pentru el se naște aparența că gândul și percepția senzorială ar fi o dualitate, în contemplarea
spirituală lucrurile nu stau altfel. Atunci când aceasta apare prin procesele sufletești pe care le-am descris în lucrarea mea ulterioară Cum se
dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, ea constituie o parte a existenței spirituale; iar gândurile corespunzătoare spiritului constituie cealaltă parte. O
deosebire apare numai în măsura în care percepția senzorială se împlinește prin gând în realitate într-o anumită măsură în sus, spre începuturile spiritualului; pe când contemplarea
spirituală este trăită în esența ei adevărată, de la acest început în jos. Faptul că perceperea senzorială are loc prin simțuri formate de natură, iar contemplarea spirituală are loc prin
organe de percepere spirituală formate mai întâi prin activitatea sufletească, nu constituie o deosebire principială.
În realitate, în lucrările mele ulterioare nu am abandonat ideea cunoașterii pe care am dezvoltat-o în această scriere, ci doar am aplicat-o experienței spirituale.
- II. în privința articolului «Natura». Am încercat în scrierile «Societății Goethe» să arăt care a fost originea acestui articol: Tobler, care în
perioada nașterii articolului avea în Weimar relații cu Goethe, a notat, după conversații, ideile pe care el le aproba și care trăiau în Goethe. Aceste note au fost publicate în «Tiefurter
Joumal» care apărea numai în manuscris. În scrierile lui Goethe se găsește un articol scris de el mult mai târziu în legătură cu această publicație. În el Goethe subliniază că nu își amintește
dacă articolul este al lui, dar că el conține idei care pe vremea publicării erau ale lui. În studiul meu din scrierile „Societății Goethe” am încercat să dovedesc că aceste idei, în
dezvoltarea lor ulterioară, s-au integrat în întreaga concepție goetheană asupra naturii. Au apărut mai apoi considerații care pretind pentru Tobler dreptul deplin de autor al articolului
«Natura». Nu vreau să mă implic în disputa acestei chestiuni. Chiar dacă îi recunoști lui Tobler deplina originalitate, nu este mai puțin adevărat că aceste idei au trăit la începutul anilor
'80 ai secolului al 18-lea în Goethe, și anume așa că – după propria mărturie – ele reprezintă începutul concepției lui cuprinzătoare despre natură. Personal nu mai am nici un motiv să renunț
la opinia că aceste idei vin de la Goethe. Însă chiar dacă n-ar fi așa, ele au trăit în spiritul lui o existență care a devenit nemăsurat de rodnică. Pentru cel care studiază concepția despre
lume a lui Goethe, ele au importanță, nu atât în sine, cât în raport cu ceea ce au devenit ele.
- II. .. manifestări pentru simțuri... în aceste expuneri se află deja aluzia la contemplarea spiritualului, despre care vorbesc scrierile mele de mai târziu, în
sensul remarcii făcute la pag. 21.
- II. „Cu totul altfel ar sta lucrurile..”: Cu această expunere nu se contrazice contemplarea spiritualului, ci se indică faptul că pentru a ajunge la esența
percepției senzoriale nu trebuie procedat oarecum printr-o străpungere a acesteia și o pătrundere într-o existență aflată în spatele ei, ci printr-o reîntoarcere la elementul gândirii care se
revelează în om.
- II. „Ea nu stă în mod atât de consecvent..”: în scrierile mele se vorbește în diferite moduri despre „misticism” și „mistică”. Faptul că între aceste diverse
moduri nu există vreo contradicție, așa cum s-a făcut cu voită fantazare, poate să înțeleagă oricine din context. Se poate plăsmui o noțiune generală despre „mistică”. Conform ei, ea este
cuprinsul celor pe care le poți trăi prin viețuire lăuntrică, sufletească. În prima instanță, această noțiune este de necontestat. Căci o asemenea experiență există. Și ea dezvăluie ceva nu
numai despre lăuntricul omului, ci și despre lume. Trebuie să ai ochi în care să aibă loc procese, ca să poți experimenta ceva despre lumea culorilor. Prin aceasta afli ceva nu numai despre
ochi, ci și despre lume. Ai nevoie de un organ sufletesc lăuntric ca să afli anumite lucruri privind lumea.
Însă trebuie să aduci deplină claritate noțiunilor în experiența organelor mistice dacă este să ia naștere cunoașterea. Există însă oameni care vor să se refugieze în interior, ca să fugă de
claritatea noțiunilor. Aceștia numesc „mistică” ceea ce vrea cunoașterea să aducă din lumina ideilor în obscuritatea lumii sentimentelor – a lumii afective neluminate de idee. Împotriva acestei
mistici se ridică toate scrierile mele; pentru mistica ce păstrează claritatea ideilor în gândire și transformă simțul mistic într-un organ sufletesc de percepție, care este activ în
același domeniu sufletesc în care altminteri domnesc sentimentele obscure, este scrisă fiecare pagină a cărților mele. Acest simț este pentru spiritual ceea ce sunt ochiul și urechea pentru
fizic.
- II. filosofie a libertății: Ideile acestei filosofii au fost dezvoltate ulterior în lucrarea mea Filosofia
libertății, (1894)
- II. Psihologia, etnologia și istoria sunt cele mai importante forme ale științei despre spirit: După ce am elaborat diversele domenii ale disciplinei pe care
eu o numesc Antroposofie, ar trebui – dacă ar fi să scriu astăzi cărticica aceasta – să alătur aici această «Antroposofie». În urmă cu 40 de ani, când o scriam, aveam în fața mea «Psihologia»
într-un sens deloc obișnuit, drept incluzând contemplarea întregii „lumi a spiritului” (pneumatologie). Nu trebuie trasă de aici concluzia că pe atunci voiam să exclud această „lume a
spiritului” din cunoașterea omului.
- II. Articolul lui Goethe: «Experimentul ca mijlocitor între subiect și obiect»: Nota trebuie acum completată în sensul că articolul ipotetic presupus de mine
a fost într-adevăr găsit mai târziu în arhiva Goethe-Schiller și adăugat Operelor lui Goethe în ediția de la Weimar.
Acasă
Lucrări
OnlineIndex GA2PrecedentaUrmătoarea
