Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


ŞTIINŢA LIBERTĂŢII

II
IMPULSUL FUNDAMENTAL CĂTRE CUNOAŞTERE


„Ah, două suflete [ 11 ]-mi sălăşluiesc în piept,
Ce vor necontenit să se dezbine;
Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut,
Cu ghearele-ncleştate, în lume se împlântă,
Iar celălalt vânjos, desprins de lut,
Spre plaiul ‘nalţilor strămoşi se-avântă.“

Faust I, 1112-1117
(Traducerea Şt. A. Doinaş)

Goethe exprimă cu aceste cuvinte o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o fiinţă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îl dă lumea de bunăvoie. Natura ne-a înzestrat cu necesităţi; dintre acestea sunt unele a căror satisfacere ea o lasă pe seama activităţii noastre. Numeroase sunt darurile care ni s-au împărtăşit, dar şi mai numeroase sunt dorinţele noastre. S-ar părea că suntem născuţi pentru a fi mereu nemulţumiţi. Setea noastră de cunoaştere nu este decât un caz particular al acestei nemulţumiri. Privim un pom de două ori. O dată îi vedem crengile în repaus, altădată în mişcare. Nu ne mulţumim cu această observaţie. De ce ni se arată pomul o dată în repaus, altă dată în mişcare? Şi aşa ne punem cele mai felurite întrebări. Fiecare privire pe care o aruncăm în natură trezeşte în noi o sumă de întrebări. Fiecare fenomen care ne întâmpină, ne pune o problemă. Fiecare trăire devine pentru noi o enigmă. Vedem cum iese dintr-un ou un animal asemănător fiinţei materne; ne întrebăm care este motivul acestei asemănări. Observăm că la o fiinţă vie procesele de creştere şi evoluţie prezintă un anumit grad de perfecţiune; căutăm să aflăm cauzele acestui fenomen. Nicăieri nu suntem mulţumiţi cu ceea ce ne prezintă natura în faţa simţurilor. Căutăm pretutindeni ceea ce se numeşte explicaţia fenomenelor.

Ceea ce căutăm în plus, în lucruri, dincolo de ceea ce vedem nemijlocit în ele, scindează întreaga noastră fiinţă în două părţi: devenim conştienţi de antiteza dintre noi şi lume. Ne situăm faţă de lume ca o fiinţă independentă. Universul ne apare în antiteza: eu şi lumea.

Acest zid despărţitor dintre noi şi lume îl ridicăm îndată ce luminează în noi conştienţa. Niciodată nu pierdem însă sentimentul că aparţinem totuşi lumii, că există o legătură care ne uneşte cu ea, că nu suntem o fiinţă în afara universului, ci înăuntrul lui.

Acest sentiment produce în noi străduinţa de a clădi o punte între noi şi lume. Şi, în ultimă analiză, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în clădirea acestei punţi. Istoria vieţii spirituale este o căutare permanentă a unităţii dintre noi şi lume. Religia, arta şi ştiinţa urmăresc în aceeaşi măsură această ţintă. Omul credincios, omul religios caută în revelaţiile divine pe care i le descoperă Dumnezeu, dezlegarea enigmei cosmice, pe care i-o pune eul său, nemulţumit cu lumea pură a fenomenelor. Artistul caută să imprime materiei ideile eului său, pentru a împăca cele ce trăiesc înăuntrul său cu lumea dinafară. El este, de asemenea, nemulţumit de lumea pură a fenomenelor şi caută să-i imprime acel plus pe care îl ascunde în sine eul său, trecând dincolo de aspectul material al lumii. Gânditorul cercetează legile fenomenelor şi se străduieşte să pătrundă cu gândirea rezultatul observaţiilor sale. Abia după ce am făcut din conţinutul lumii un conţinut al gândirii noastre, abia atunci regăsim ansamblul de care ne-am despărţit. Vom vedea mai târziu că această ţintă poate fi atinsă numai dacă misiunea omului de ştiinţă va fi concepută mult mai profund de cum se întâmplă adeseori. Întreaga situaţie pe care am înfăţişat-o aici ne întâmpină într-un fenomen al istoriei lumii: în antiteza dintre concepţia unitară despre lume, sau monism, şi teoria despre cele două lumi, sau dualism. Dualismul îşi îndreaptă privirea numai asupra sciziunii dintre eu şi lume, sciziune provocată de conştienţa omenească. Întreaga lui strădanie este o luptă neputincioasă pentru a împăca aceste două contraste, pe care le numeşte când spirit şi materie, când subiect şi obiect, când gândire şi fenomen. El are sentimentul că trebuie să existe o punte între cele două lumi, dar nu e capabil să o găsească. De vreme ce omul se trăieşte pe sine ca „eu”, el nu poate face altceva decât să conceapă acest „eu” de partea „spiritului”; şi, întrucât acestui eu el îi opune lumea, trebuie să considere ca făcând parte din aceasta, lumea pe care o percepe cu simţurile sale, lumea materială. Prin. aceasta omul însuşi se situează în opoziţia: spirit şi materie. Acest lucru trebuie să-l facă cu atât mai mult cu cât propriul său trup aparţine lumii materiale. „Eul” aparţine lumii spirituale, ca o parte a acesteia; fenomenele şi lucrurile materiale, care sunt percepute de simţuri, aparţin „lumii”. Toate enigmele care se referă la spirit şi materie, omul trebuie să le regăsească în enigma fundamentală a propriei sale fiinţe. Monismul îşi îndreaptă privirea numai asupra unităţii şi caută să nege sau să estompeze contradicţiile odată existente. Nici una din cele două concepţii nu ne pot mulţumi, fiindcă ele nu corespund realităţii. Dualismul consideră spiritul (eul) şi materia (lumea) ca două entităţi fundamental diferite şi de aceea nu poate înţelege cum acţionează una asupra celeilalte. Cum să poată şti spiritul ce se petrece în materie, dacă natura specifică a acesteia îi este cu totul străină? Sau, în aceste condiţii, cum să acţioneze spiritul asupra materiei, aşa încât intenţiile sale să se transforme în fapte? S-au conceput cele mai ingenioase, precum şi cele mai absurde ipoteze, pentru a rezolva această problemă. Dar, până azi, nici cu monismul lucrurile nu stau cu mult mai bine. Până acum el a căutat să se ajute în trei feluri: sau neagă spiritul şi devine materialism, sau neagă materia şi îşi caută salvarea în spiritualism, sau afirmă că şi în cea mai simplă substanţă a lumii, spiritul şi materia se găsesc unite în mod inseparabil, şi de aceea nu trebuie să ne mirăm că în om apar aceste două modalităţi de existenţă, care nicăieri nu sunt separate.

Materialismul nu poate oferi niciodată o explicaţie satisfăcătoare a lumii. Căci orice încercare de a da o explicaţie trebuie să înceapă prin faptul de a ne forma gânduri despre fenomenele lumii. De aceea, materialismul începe prin gânduri despre materie sau despre fenomenele materiale. Prin aceasta el are înaintea sa două domenii diferite: lumea materială şi gândurile despre ea. Pe acestea din urmă, el încearcă să le înţeleagă, concepându-le drept procese pur materiale. El crede că gândirea apare în creier, cam aşa cum apare digestia în organismul animal. Aşa cum atribuie materiei funcţiuni mecanice şi organice, tot aşa îi atribuie şi însuşirea de a gândi, în anumite condiţii. Uită că prin aceasta nu a făcut decât să transpună problema într-un alt loc. În loc să şi-o atribuie lui însuşi, el atribuie materiei facultatea gândirii. Şi cu aceasta se găseşte iarăşi la punctul său de plecare. Cum ajunge materia să cugete asupra fiinţei sale proprii? De ce nu e mulţumită cu sine şi de ce nu-şi acceptă pur şi simplu existenţa aşa cum se prezintă? Materialistul îşi abate privirea de la subiectul determinat, de la eul nostru propriu, şi ajunge la o formaţiune nedefinită şi nebuloasă. Şi aici îl întâmpină aceeaşi enigmă. Concepţia materialistă nu e capabilă să rezolve problema, ci numai să o deplaseze.

Cum stau lucrurile cu concepţia spiritualistă? Spiritualistul extremist neagă existenţa de sine stătătoare a materiei şi o concepe numai ca un produs al spiritului. Dar când se foloseşte de această concepţie la dezlegarea enigmei propriei sale fiinţe, atunci ajunge în impas. Căci eului, care poate fi considerat de partea spiritului, i se opune nemijlocit lumea simţurilor. Spre această lume se pare că nu se deschide nici un acces spiritual, ea trebuie percepută şi trăită de „eu”, prin procese materiale. Atâta timp cât se consideră doar o entitate spirituală, „eul” nu descoperă în sine asemenea procese materiale. În ceea ce-şi prelucrează el în mod spiritual, nu se cuprinde niciodată lumea simţurilor. Se pare că „eul” trebuie să admită că lumea i-ar rămâne inaccesibilă, dacă el nu ar intra în relaţie cu ea pe o cale nespirituală. Tot aşa, când vrem să trecem la acţiune, intenţiile noastre trebuie transpuse în realitate cu ajutorul substanţelor şi forţelor materiale. Prin urmare, noi suntem avizaţi la lumea exterioară. Spiritualistul extrem, sau dacă vrem, gânditorul care, datorită idealismului său absolut, se clasifică printre spiritualiştii extremişti, este Johann Gottlieb Fichte. El a încercat să deducă din „eu” întregul edificiu al Universului. Rezultatul acestei încercări este o grandioasă imagine de gânduri a lumii, fără nici un conţinut experimental. Pe cât de imposibil îl este materialistului să decreteze inexistenţa spiritului, tot atât de imposibil îi este spiritualistului să nege lumea materială exterioară.

Pentru că omul, atunci când îşi îndreaptă cunoaşterea asupra „eului”, percepe mai întâi activitatea acestui „eu” în plăsmuirea gânditoare a lumii ideilor, concepţia despre viaţă orientată în mod spiritualist se poate simţi ispitită, privind asupra fiinţei omeneşti, să recunoască drept spirit numai această lume a ideilor. Pe această cale, spiritualismul devine un idealism unilateral. El nu ajunge până acolo încât, prin lumea ideilor, să caute o lume spirituală; el vede în lumea ideilor lumea spirituală însăşi. Prin aceasta el este silit să se oprească cu concepţia sa despre lume, ca ţintuit, în sfera acţiunii „eului”.

Un curios gen de idealism îl constituie concepţia lui Friedrich Albert Lange [ 12 ], aşa cum ne-o prezintă el în mult citata sa lucrare, „Istoria materialismului”. El este de părere că materialismul are dreptate atunci când susţine că toate fenomenele lumii, inclusiv gândirea noastră, sunt un produs al proceselor pur materiale; numai că şi invers, materia şi manifestările ei sunt un produs al gândirii noastre. „Simţurile... ne dau efectele lucrurilor, nu imagini fidele, şi, cu atât mai puţin, lucrurile în sine. Dar de aceste simple efecte aparţin şi simţurile, împreună cu creierul şi cu vibraţiile moleculare gândite a se petrece în el”. Prin urmare, gândirea noastră este creată de procesele materiale, iar acestea, de gândirea pe care o dezvoltă „eul”. Deci, filosofia lui Lange nu este nimic altceva decât istoria – transpusă în concepte – a bravului Münchhausen, care stă suspendat în aer, ţinându-se de propriul său păr.

A treia formă a monismului este aceea care, în cea mai simplă entitate, în atom, vede unite deja cele două esenţe, materia şi spiritul. Dar nici prin aceasta nu izbutim decât să transpunem pe un alt plan problema care ia naştere în conştienţa noastră. Cum ajunge entitatea elementară să se exteriorizeze sub două forme, dacă ea este o unitate indivizibilă?

Faţă de toate aceste puncte de vedere, trebuie să sesizăm faptul că opoziţia originară, contradicţia fundamentală ne întâmpină mai întâi în propria noastră conştienţă. Noi suntem cei care ne desfacem de solul matern al naturii şi ne situăm faţă de „lume” ca „eu”. Acest lucru îl exprimă Goethe [ 13 ] în mod clasic, în studiul său «Natura», chiar dacă, la început, felul său de a se exprima ni se pare complet neştiinţific. „Trăim în mijlocul ei (al naturii) şi îi suntem străini. Ea conversează neîntrerupt cu noi şi nu ne trădează misterul ei”. Dar Goethe cunoaşte şi celălalt aspect al problemei: „Toţi oamenii sunt în ea şi ea în toţi”.

Pe cât este de adevărat că ne-am înstrăinat de natură, pe atât de adevărat este că simţim: noi ne aflăm în natură şi îl aparţinem. Ceea ce trăieşte şi în noi, nu poate fi decât propria ei acţiune.

Trebuie să regăsim drumul înapoi spre ea. O simplă reflecţie ne poate indica acest drum. Ce-i e drept, noi ne-am desprins de natură; dar, cu prilejul acestei detaşări, cu siguranţă că am luat din natură ceva în propria noastră fiinţă. Trebuie să descoperim esenţa naturii din noi înşine şi atunci vom afla iarăşi legătura dintre noi şi lume. Acesta este lucrul pe care îl neglijează dualismul. El consideră interiorul omenesc drept o entitate spirituală cu totul străină de natură şi caută să stabilească o legătură între acesta şi natură. Nici o mirare că nu poate afla legătura. Noi putem să găsim natura în afara noastră, numai după ce am cunoscut-o mai întâi în noi înşine. Ceea ce e identic cu ea în interiorul nostru va deveni călăuza noastră. Prin aceasta ni se trasează drumul de urmat. Nu vrem să facem nici o speculaţie asupra raportului de reciprocitate dintre natură şi spirit. Vrem să coborâm însă în adâncurile propriei noastre fiinţe, pentru a găsi aici elementele pe care le-am adus în noi când am fugit din natură.

Cercetarea fiinţei noastre trebuie să ne aducă dezlegarea enigmei. Trebuie să ajungem la un punct, în care să ne putem spune: aici nu mai suntem doar „eu”, aici am ajuns la ceva ce este mai mult decât „eu”.

Mă aştept ca unii dintre aceia care au citit până aici această carte, să considere că expunerile mele nu corespund „exigenţelor actualului stadiu al ştiinţei”. Acestora nu vreau să le spun decât atât că până aici nu am vrut să am de a face cu nici un fel de rezultate ştiinţifice, ci numai cu simpla descriere a unor lucruri, pe care orice om le poate trăi în propria sa conştienţă. Că s-au strecurat şi fraze prin care s-a încercat o conciliere a conştienţei cu lumea, aceasta numai pentru a lămuri lucrurile. De aceea nici nu am dat o importanţă deosebită întrebuinţării precise, aşa cum se obişnuieşte în psihologie şi în filosofie, unor expresii ca: „eu”, „spirit”, „lume”, „natură” etc. Conştienţa cotidiană nu cunoaşte diferenţierile precise pe care le face ştiinţa. Or, până aici, noi nu am voit să expunem decât fapte ale vieţii obişnuite. Nu ne interesează cum a interpretat, până în prezent, ştiinţa, fenomenele de conştienţă, ci modul în care se manifestă această conştienţă oră de oră.