Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


ŞTIINŢA LIBERTĂŢII

III
GÂNDIREA ÎN SLUJBA CONCEPERII LUMII


Când observ cum o bilă de biliard [ 14 ] care este lovită, îşi transmite mişcarea altei bile, eu nu exercit nici o înrâurire asupra desfăşurării fenomenului observat. Direcţia şi viteza bilei a doua sunt determinate de direcţia şi viteza celei dintâi. Cât timp mă comport ca simplu observator, pot spune ceva despre mişcarea bilei a doua, doar după ce mişcarea s-a produs. Altfel stau lucrurile când încep să reflectez asupra conţinutului observaţiei mele. Reflecţia mea are drept scop să-mi formez noţiuni despre obiectul observaţiei mele. Eu pun noţiunea unei bile elastice în legătură cu anumite alte noţiuni ale mecanicii şi reflectez asupra circumstanţelor ce se vor ivi în cazul dat. Prin urmare, eu caut să alătur procesului care se desfăşoară fără contribuţia mea, un al doilea proces care se desfăşoară în sfera conceptuală. Ultimul depinde de mine. Aceasta se arată prin faptul că mă pot mulţumi cu observaţia şi, dacă nu am vreo exigenţă în această privinţă, pot renunţa la căutarea noţiunilor. Dar atunci când am această exigenţă, nu mă liniştesc până nu stabilesc anumite relaţii între noţiunile: bilă, elasticitate, mişcare, lovitură, viteză etc., relaţii faţă de care fenomenul observat se găseşte într-un anumit raport. Pe cât este de sigur că fenomenul se desfăşoară independent de mine, tot atât de sigur este că procesul conceptual nu se poate desfăşura fără contribuţia mea.

Că această activitate este într-adevăr emanaţia fiinţei mele independente, sau că fiziologii moderni au dreptate când spun că nu putem gândi aşa cum vrem, ci trebuie să gândim aşa cum ne obligă ideile şi asociaţiile de idei prezente în conştienţa noastră (vezi Ziehen [ 15 ]: «Principiile psihologiei fiziologice», Jena 1893, pag. 171), toate acestea sunt lucruri care vor constitui obiectul unor dezbateri ulterioare. Deocamdată vrem să constatăm doar faptul că ne simţim mereu constrânşi să căutăm pentru obiectele şi fenomenele ce există fără contribuţia noastră, noţiuni şi asociaţii de noţiuni care stau într-un anumit raport cu acele obiecte. Că această faptă este într-adevăr o faptă a noastră sau că noi o săvârşim în virtutea unei necesităţi implacabile, este o chestiune pe care nu o discutăm deocamdată. Ceea ce nu se poate nega, este că, la început, ea ne apare ca fiind a noastră. Noi ştim absolut precis că odată cu obiectele, nu ne sunt date şi noţiunile acestora. Faptul că eu însumi sunt cel activ, se poate baza pe o iluzie; în orice caz, observaţiei directe aşa i se prezintă lucrurile. Întrebarea care se pune acum este: ce dobândim prin aceea că găsim corespondentul conceptual al unui fenomen?

Este o profundă deosebire în modul cum se raportează, pentru mine, una faţă de alta, componentele unui fenomen, înainte şi după găsirea noţiunilor corespunzătoare. Simpla observaţie poate urmări componentele unui fenomen dat, în desfăşurarea lui, dar înlănţuirea dintre componente rămâne obscură, întunecată, înainte de a recurge la ajutorul noţiunilor. Eu văd prima bilă de biliară mişcându-se în direcţia bilei a doua, cu o anumită viteză; ceea ce se întâmplă după ciocnire voi afla numai după ce ciocnirea a avut loc, dar nici atunci nu pot urmări desfăşurarea lucrurilor decât tot cu ajutorul ochilor. Să presupunem că în momentul ciocnirii, cineva mi-ar acoperi câmpul pe care se desfăşoară fenomenul. În acest caz – ca simplu spectator – nu am cunoştinţă de cele ce se întâmplă după aceea. Lucrurile ar sta cu totul altfel dacă aş fi aflat noţiunile corespunzătoare constelaţiei raporturilor dintre bile, înaintea acoperirii câmpului. În acest caz pot indica ce se întâmplă, chiar dacă încetează posibilitatea observări. Un obiect sau un fenomen doar observat nu ne spune nimic despre raporturile sale cu celelalte fenomene sau obiecte. Aceste raporturi le sesizăm abia după ce observaţia se uneşte cu gândirea.

Observaţia şi gândirea sunt cele două puncte de pornire pentru întreaga strădanie spirituală a omului, în măsura în care el este conştient de o asemenea strădanie. Realizările, înfăptuirile minţii omeneşti obişnuite, precum şi cele mai complicate cercetări ştiinţifice se sprijină pe aceşti doi stâlpi fundamentali al spiritului nostru. Filosofii au pornit de la diferite contradicţii iniţiale: idee şi realitate, subiect şi obiect, fenomen şi lucru în sine, eu şi non-eu, idee şi voinţă, noţiune şi materie, energie şi substanţă, conştient şi inconştient. Se poate însă uşor vedea că tuturor acestor contraste trebuie să le premeargă contrastul dintre observaţie şi gândire, ca fiind cel mai important pentru om.

Orice principiu am stabili, trebuie să arătăm că acesta este un principiu pe care l-am observat undeva, sau trebuie să-l exprimăm sub forma unui gând clar, pe care să-l poată cugeta oricare om. Orice filosof care începe să vorbească despre principiile sale originare, trebuie să se folosească de forma conceptuală, deci de gândire. Prin aceasta el admite indirect că gândirea premerge elaborării noţiunilor. Deocamdată nu discutăm dacă gândirea, sau altceva, este elementul principal al evoluţiei lumii. Dar este un lucru evident că filosoful nu poate dobândi fără gândire nici o cunoştinţă despre evoluţie. La naşterea unui fenomen cosmic, gândirea poate juca un rol secundar, dar la naşterea unei concepţii despre acel fenomen, gândirii îl revine, fără îndoială, un rol principal.

În ceea ce priveşte observaţia, putem spune că avem nevoie de ea datorită organizării noastre. Gândul nostru despre cal şi obiectul cal sunt două lucruri care ni se înfăţişează separat. Iar acest obiect nu ne este accesibil decât prin observaţie. Pe cât de puţin ne putem forma o noţiune despre cal prin simplul fapt că îl privim, tot atât de puţin suntem în stare să producem prin simpla gândire un obiect corespunzător.

În succesiunea lor temporală, observaţia premerge gândirii. Căci şi gândirea trebuie cunoscută mai întâi prin observaţie. La începutul acestui capitol, când am arătat cum se aprinde gândirea în contact cu un fenomen şi cum depăşeşte apoi realităţile date fără contribuţia ei, nu am făcut în fond decât să descriem o observaţie. Abia prin observaţie devenim conştienţi de toate câte intră în sfera trăirilor noastre. Cuprinsul senzaţiilor, percepţiilor, concepţiilor, sentimentelor, actele de voinţă, imaginile viselor, jocul fanteziei, reprezentările, noţiunile şi ideile, toate iluziile şi halucinaţiile ne sunt date prin observaţie.

Dar gândirea, ca obiect de observaţie, se deosebeşte esenţial de toate celelalte obiecte. Observarea unei mese, a unui pom, are loc de îndată ce aceste obiecte apar în orizontul trăirilor mele. Dar nu observ concomitent şi gândirea asupra acestor obiecte. Masa o observ, iar gândirea asupra ei o dezvolt, dar nu o pot observa în clipa în care se desfăşoară. Trebuie să mă situez mai întâi pe un punct de vedere din afara activităţii mele, dacă pe lângă masă vreau să observ şi gândirea mea asupra mesei. În timp ce observarea obiectelor şi a fenomenelor, precum şi gândirea asupra lor sunt stări obişnuite, care umplu viaţa mea curentă, observarea gândirii este o stare excepţională. Acestui fapt trebuie să i se dea toată importanţa, dacă vrem să determinăm raportul gândirii faţă de toate celelalte conţinuturi ale observaţiei. Trebuie să înţelegem clar că în procesul de observare a gândirii aplicăm un procedeu care constituie starea normală pentru observarea întregului rest al cuprinsului lumii, dar care, ca o consecinţă a acestei stări normale, nu se aplică gândirii înseşi.

Cineva ar putea obiecta că cele spuse de mine aici despre gândire s-ar putea spune şi despre simţire sau despre celelalte activităţi spirituale. Dacă avem, de pildă, sentimentul plăcerii, acesta de asemenea se aprinde în contact cu un obiect, şi eu observ acest obiect, dar nu observ sentimentul plăcerii. Această obiecţie se întemeiază însă pe o eroare. Plăcerea nu stă deloc, faţă de obiectul acesteia, în acelaşi raport în care se găseşte noţiunea, elaborată de gândire, şi obiectul ei. Sunt absolut conştient că noţiunea unui lucru se formează prin activitatea mea, în timp ce plăcerea este produsă în mine de obiect, la fel cum se produc, de exemplu, modificările pe care le provoacă o piatră în cădere în obiectul pe care a căzut. Pentru observaţie şi plăcerea este un lucru dat, exact la fel ca procesul care o provoacă. Nu se poate spune acelaşi lucru despre noţiune. Pot întreba: pentru ce un anumit fenomen produce în mine sentimentul plăcerii? Dar nicidecum nu pot întreba: de ce un fenomen produce în mine un anumit număr de noţiuni? Această întrebare nu ar avea, pur şi simplu, nici un sens. În cazul reflectării asupra unui fenomen, nu este deloc vorba despre o acţiune asupra mea. Nu pot afla nimic despre mine prin aceea că eu cunosc noţiunile care explică modificările produse de o piatră aruncată într-un geam. Dar este neîndoielnic că aflu ceva despre personalitatea mea, când cunosc sentimentul pe care îl trezeşte în mine un anumit fenomen. Când spun despre un lucru pe care îl privesc: acesta este un trandafir, atunci, despre mine, nu spun absolut nimic; dar când spun despre acelaşi lucru: el îmi face plăcere, atunci nu am caracterizat numai trandafirul, ci m-am caracterizat şi pe mine însumi, în raport cu acel trandafir.

Prin urmare, nu poate fi vorba, în ceea ce priveşte procesul de observaţie, să punem gândirea pe acelaşi plan cu simţirea. Acelaşi lucru se poate conchide uşor şi în privinţa celorlalte funcţiuni ale spiritului omenesc. Faţă de gândire, ele se situează în rândul celorlalte obiecte şi fenomene ale observaţiei. Tocmai naturii caracteristice a gândirii îl aparţine faptul că ea este o activitate care se îndreaptă numai asupra obiectului observat şi nu asupra persoanei gânditoare. Aceasta reiese şi din felul în care vorbim despre gândurile noastre, în contrast cu felul în care vorbim despre sentimentele şi actele noastre de voinţă. Când văd un obiect şi recunosc în el o masă, în general, nu voi zice: gândesc asupra unei mese, ci: aceasta este o masă.

În schimb, voi zice: eu mă bucur de această masă. În primul caz nici nu mă gândesc să exprim vreun raport între mine şi masă, dar în al doilea caz este vorba tocmai despre acest raport. Prin cuvintele: eu gândesc asupra unei mese, intru deja în starea excepţională caracterizată, în care transform în obiect de observaţie ceea ce este cuprins întotdeauna în activitatea noastră spirituală, dar nu ca obiect de observaţie.

Natura caracteristică a gândirii o constituie faptul că gânditorul uită gândirea în timp ce o exercită. Nu gândirea îl preocupă, ci obiectul gândirii, adică obiectul pe care îl observă.

Prin urmare, prima observaţie pe care o facem asupra gândirii este aceea că ea reprezintă elementul neobservat al vieţii noastre spirituale obişnuite.

Motivul pentru care nu ne observăm gândirea, în viaţa spirituală obişnuită, rezidă în faptul că gândirea se întemeiază pe propria noastră activitate. Lucrul pe care nu îl produc eu însumi intră ca obiect în câmpul meu de observaţie. Constat că el s-a născut fără participarea mea; îl am în faţa mea; eu trebuie să consider obiectul ca o premiză a procesului meu de gândire. În timp ce mă gândesc la un obiect, eu sunt preocupat de el, privirea mea este îndreptată spre el. Această preocupare este tocmai contemplarea gânditoare. Atenţia mea nu se îndreaptă asupra activităţii mele, ci asupra obiectului acestei activităţi. Cu alte cuvinte: în timp ce gândesc, privirea mea nu se îndreaptă asupra gândirii pe care eu însumi o produc, ci ea se îndreaptă asupra obiectului gândirii pe care nu îl produc eu.

În aceeaşi situaţie mă găsesc chiar şi atunci când provoc starea excepţională şi reflectez asupra propriei mele gândiri. Eu nu-mi pot observa niciodată gândirea în momentul desfăşurării ei; experienţele pe care le-am făcut asupra procesului meu de gândire, le pot face ulterior obiect al gândirii mele. Dacă aş vrea să-mi observ gândirea chiar în timp ce ea se desfăşoară, atunci ar trebui să mă scindez în două persoane: una care gândeşte şi alta care se priveşte pe sine în timpul acestui proces de gândire. Aceasta nu o pot face. Acest lucru îl pot săvârşi numai în două acte separate. Gândirea ce urmează a fi observată nu este niciodată gândirea angajată în această observare, ci întotdeauna o altă gândire. Nu importă dacă, în acest scop, transform în obiect de observaţie un proces anterior al propriei mele gândiri sau urmăresc un proces de gândire al unei alte persoane sau, în fine, dacă dezvolt un proces de gândire imaginar, ca în cazul de mai sus, cu mişcarea bilelor de biliard.

Două lucruri nu se împacă: situaţia de creator cu aceea de spectator al acestei creaţiuni. Acest lucru îl ştie Cartea Întâia a lui Moise [ 16 ]. În primele şase zile cosmice, Dumnezeu a creat lumea şi abia după ce ea începu să existe a fost cu putinţă a o privi. „Şi Dumnezeu a privit toate câte le-a făcut şi iată că erau foarte bune”. La fel se petrec lucrurile şi cu gândirea noastră. Ca să o putem observa, ea trebuie mai întâi să existe.

Motivul pentru care nu putem observa gândirea în timpul în care se desfăşoară, este identic cu acela care ne îngăduie să o cunoaştem mai direct şi mai intim decât putem cunoaşte oricare alt proces din lume. Tocmai fiindcă noi înşine o producem, de aceea cunoaştem caracteristicile desfăşurării sale, felul în care se desfăşoară fenomenele aparţinătoare acestui proces. Ceea ce poate fi găsit numai indirect în celelalte sfere de observaţie: legătura obiectivă şi raportul dintre lucrurile singulare, în cazul gândirii îl aflăm în modul cel mai nemijlocit. Desigur că nu ştiu de ce pentru observaţia mea, tunetul urmează după fulger, dar de ce leagă gândirea mea noţiunea tunetului de aceea a fulgerului, acest lucru îl ştiu în mod nemijlocit din conţinutul celor două noţiuni. Fireşte, nici nu interesează dacă noţiunile pe care le am eu despre fulger şi tunet sunt juste. Corelaţia dintre acele noţiuni pe care le am îmi este clară, şi anume, din însuşi conţinutul acelor noţiuni.

Această claritate evidentă, în ceea ce priveşte procesul de gândire, este cu totul independentă de cunoştinţele pe care le avem despre bazele fiziologice ale gândirii. Eu vorbesc aici despre gândire în măsura în care ea rezultă din observarea activităţii noastre spirituale. În timp ce se efectuează o operaţie de gândire, nu interesează deloc procesele materiale care se desfăşoară în creier şi modul în care unul îl determină sau influenţează pe un altul. Ceea ce observ când examinez gândirea, nu sunt procesele care ar uni, în creierul meu, noţiunea fulgerului cu aceea a tunetului, ci eu observ ceea ce mă determină să pun cele două noţiuni într-o anumită corelaţie. Din observaţia mea rezultă că la baza asociaţiilor mele de idei nu există un alt criteriu, după care să mă călăuzesc, decât conţinutul gândurilor mele; nu mă orientez după procesele materiale din creierul meu. Într-o epocă mai puţin materialistă decât a noastră, o asemenea remarcă ar fi fost, desigur, cu totul de prisos. Astăzi însă, când există oameni care cred că atunci când vor şti ce este materia, vor şti şi cum gândeşte materia, trebuie să spunem că se poate vorbi despre gândire, fără să intrăm în conflict cu fiziologia creierului. Astăzi multor oameni le este foarte greu să conceapă noţiunea gândirii în toată puritatea ei. Cine opune ideilor pe care le-am dezvoltat eu aici despre gândire, fraza lui Cabanis [ 17 ]: „Creierul secretă gânduri aşa cum secretă ficatul bila, glanda salivară saliva, etc.”, acela pur şi simplu nu ştie despre ce vorbesc eu aici. El caută să găsească gândirea printr-un simplu proces de observaţie, în acelaşi fel cum procedăm cu celelalte lucruri din lume. Dar, pe această cale, el nu o poate găsi, fiindcă, aşa cum am arătat, tocmai în acest punct gândirea se sustrage observaţiei obişnuite. Cine nu poate învinge materialismul, aceluia îl lipseşte facultatea de a produce în sine starea excepţională descrisă, în care el devine conştient de un lucru, care, în toate celelalte funcţiuni ale spiritului, îi rămâne inconştient. Cine nu are bunăvoinţa de a se situa pe acest punct de vedere, cu acela nu vom putea vorbi despre gândire, aşa cum nu putem vorbi despre culori cu un orb. Dar în nici un caz acesta să nu creadă că noi confundăm procesele fiziologice cu gândirea. El nu explică gândirea, fiindcă, de fapt, nu o vede.

Însă pentru fiecare om înzestrat cu facultatea de a observa gândirea – şi cu puţină bunăvoinţă, această facultate o are fiecare om normal –‚ această observaţie este cea mai importantă dintre toate câte le poate face. Căci el observă un lucru al cărui autor este el însuşi; el nu se vede stând în faţa unui obiect străin, ci în faţa propriei sale activităţi. El ştie cum ia naştere ceea ce observă. Pătrunde întreaga desfăşurare a procesului de gândire. Am dobândit un punct solid, din care, plini de speranţe întemeiate, putem căuta explicaţia celorlalte fenomene ale lumii.

Sentimentul de a fi dobândit un asemenea punct solid l-a îndemnat pe întemeietorul filosofiei modeme, Renatus Cartesius, să pună bazele întregii cunoaşteri omeneşti pe cuvintele: gândesc, deci exist [ 18 ]. Toate celelalte lucruri, toate celelalte fenomene există fără mine; nu ştiu dacă existenţa lor este reală sau dacă ele sunt amăgire şi vis. Un singur lucru îl ştiu absolut sigur, fiindcă eu însumi îl produc spre existenţa sa sigură: gândirea mea. Existenţa ei ar mai putea avea şi o altă origine, ar putea veni de la Dumnezeu sau din altă parte; dar că această gândire există în sensul în care eu însumi o produc, de acest lucru sunt sigur. Cartesius, în primul rând nu era îndreptăţit să dea cuvintelor sale un alt sens. El nu putea afirma altceva decât că eu mă regăsesc în sânul lumii, în gândirea mea, ca în cea mai originară activitate a mea. Ce anume vor să însemne cuvintele: deci sunt, acest lucru a fost mult discutat. Ele pot avea sens numai într-un singur caz. Cel mai simplu lucru pe care îl pot spune despre un obiect este că el este, că există. Cum să determin apoi mai exact această existenţă, acesta este un lucru pe care nu-l pot spune din primul moment despre nici un obiect care intră în orizontul trăirilor mele. Trebuie să examinăm mai întâi fiecare obiect în raportul său cu celelalte lucruri, pentru a putea determina în ce sens se poate vorbi despre el ca despre un lucru existent. Un proces trăit poate fi pentru noi o sumă de percepţii, dar el poate fi şi un vis, o halucinaţie etc. Prin urmare, nu pot spune în ce sens există acest proces. Procesul însuşi nu-mi poate arăta sensul în care el există. Aceasta o voi afla numai după ce îl voi examina în raport cu celelalte lucruri. Dar nici în acest caz nu pot şti despre el mai mult decât în ce raporturi se află el cu aceste lucruri. Cercetarea mea ajunge pe un tărâm solid abia atunci când găsesc un obiect la care pot desluşi sensul existenţei sale din el însuşi. Acest obiect însă sunt eu însumi ca fiinţă gânditoare, căci eu dau existenţei mele conţinutul precis şi de sine stătător al activităţii gânditoare. Pornind de aici pot pune întrebarea: oare celelalte lucruri există în acelaşi sens, sau în altul?

Când facem din gândire obiect al observaţiei, adăugăm restului de conţinut observat al lumii ceva care, de altfel, scapă atenţiei noastre; nu modificăm însă felul în care se comportă omul faţă de celelalte obiecte. Înmulţim numărul obiectelor de observaţie, dar nu şi metoda de observaţie. În timp ce observăm celelalte lucruri, în fenomenele lumii – la care adaug acum şi fenomenul de a observa – intervine un proces pe care omul îl trece cu vederea. Este un fenomen pe care nu îl luăm în considerare şi care se deosebeşte de toate celelalte fenomene. Dar când îmi examinez gândirea, nu mai am de a face cu nici un element neluat în considerare. Căci ceea ce stă acum în fundalul ei nu este altceva decât tot gândirea. Din punct de vedere calitativ, obiectul observat este de aceeaşi natură cu activitatea care se îndreaptă asupra lui. Şi aceasta este iar una din particularităţile caracteristice ale gândirii. Când facem din gândire obiect de observaţie, nu suntem constrânşi să recurgem la ajutorul unui element calitativ diferit, ci ne putem păstra în acelaşi element.

Dacă întreţes gândirii mele un obiect care există fără aportul meu, trec dincolo de observaţia mea şi trebuie să mă întreb: ce drept am eu la aceasta? De ce nu las obiectul să acţioneze pur şi simplu asupra mea? În ce mod este posibil ca gândirea mea să aibă o relaţie cu obiectul? Acestea sunt întrebări pe care trebuie să şi le pună toţi aceia care reflectează asupra propriilor lor procese de gândire. Dar toate aceste întrebări nu se mai pun atunci când reflectăm asupra gândirii însăşi. Noi nu adăugăm nici un element străin de ea, deci nici nu trebuie să ne justificăm cu privire la un asemenea element.

Schelling [ 19 ] spune: „A cunoaşte natura, înseamnă a crea natura”. Cine ia ad literam aceste cuvinte ale cutezătorului filosof naturalist, acela ar trebui să renunţe pentru toată viaţa la orice cunoaştere a naturii. Căci natura există, şi pentru a o crea a doua oară trebuie să cunoşti principiile după care ea s-a născut. Condiţiile de existenţă ale naturii, pe care am voi să le creăm, ar trebui să le preluăm din natura deja existentă. Dar această învăţare, care ar trebui să premeargă creării, ar fi sinonimă cu cunoaşterea naturii, şi aceasta chiar şi atunci, când – după ce am cunoscut condiţiile de existenţă – am renunţat cu totul la creare. Numai o natură care încă nu există ar putea fi creată fără a o cunoaşte dinainte.

Ceea ce în cazul naturii este cu neputinţă: crearea înaintea cunoaşterii, o realizăm în gândire. Dacă am vrea să gândim numai după ce am cunoscut gândirea, nu am mai gândi niciodată. Trebuie să ne încumetăm a gândi mai întâi, pentru ca ulterior, observând propria noastră gândire, să ajungem la cunoaşterea ei. Observaţiei gândirii îi creăm mai întâi noi înşine un obiect. Toate celelalte obiecte există fără contribuţia noastră.

Afirmaţiei mele: noi trebuie să gândim înainte de a ne putea observa gândirea, cineva i-ar putea opune uşor cealaltă afirmaţie, ca fiind la fel de îndreptăţită: nici cu digestia nu putem aştepta până vom fi observat procesul digestiei. Această obiecţie ar fi asemănătoare aceleia pe care i-o făcuse Pascal lui Cartesius, afirmând că tot atât de bine s-ar putea spune: eu mă plimb, prin urmare sunt [ 20 ]. Bineînţeles că trebuie să diger înainte de a studia procesul fiziologic al digestiei. Dar acest proces s-ar putea compara cu observarea gândirii numai dacă ulterior nu aş analiza digestia gândind, ci mâncând şi digerând. Iar faptul că digestia nu poate fi obiect al digestiei, dar gândirea poate fi foarte bine obiect al gândirii, este un lucru care îşi are bunele sale temeiuri.

E deci sigur faptul că în gândire avem procesul universal pe o culme unde trebuie să fim prezenţi dacă vrem să se realizeze ceva. Or, tocmai acesta e lucrul important. Tocmai acesta e motivul pentru care obiectele îmi apar atât de enigmatice: fiindcă nu particip la naşterea lor. Pe acestea le găsesc ca realităţi pur şi simplu date; gândirea însă este ceva ce ştiu cum se produce. De aceea nu există un punct de plecare mai originar pentru examinarea fenomenelor din lume decât gândirea.

Aş mai vrea să amintesc, în privinţa gândirii, o eroare mult răspândită. Ea constă în faptul că se spune: gândirea, aşa cum este ea în sine, nu poate fi întâlnită nicăieri. Se spune că gândirea care stabileşte corelaţii între observaţiile experienţelor noastre şi le întreţese cu un ţesut de noţiuni, nu ar fi deloc identică cu gândirea pe care o obţinem ulterior despre obiectele observaţiei şi din care facem apoi obiect al observaţiei noastre. Ceea ce întreţesem mai întâi inconştient în lucruri, ar fi cu totul altceva decât ceea ce scoatem apoi din lucruri, cu deplină conştienţă.

Cine trage asemenea concluzii nu îşi dă seama că pe această cale îl este cu neputinţă să evadeze din sfera gândirii. Eu nu pot ieşi nicidecum din sfera gândirii, dacă vreau să examinez gândirea. Dacă facem distincţie între gândirea de care nu eram conştienţi mai înainte şi gândirea de care am devenit apoi conştienţi, nu trebuie să uităm că această distincţie este cu totul exterioară şi nu are nimic de a face cu problema în sine. Eu nu modific un lucru prin aceea că îl observ gândind. Eu îmi pot închipui că o fiinţă având cu totul altfel de organe de percepţie şi cu o inteligenţă care funcţionează altfel, să aibă despre cal o cu totul altă reprezentare decât mine, dar nu îmi pot imagina că propria mea gândire devine alta, prin aceea că eu o observ. Eu observ ceea ce produc eu însumi. Nu vorbim acum despre felul în care se înfăţişează gândirea mea altor inteligenţe, ci numai despre felul cum ea mi se înfăţişează mie. În orice caz, imaginea gândirii mele nu poate fi mai adevărată pentru o altă inteligenţă decât pentru propria mea inteligenţă. Numai dacă nu aş fi eu însumi fiinţa gânditoare, ci gândirea m-ar întâmpina ca o activitate a unei fiinţe străine mie, numai atunci aş putea spune că imaginea mea despre gândire s-ar forma într-adevăr într-un mod determinat; dar modul cum ar fi în sine gândirea acelei fiinţe, acest lucru nu l-aş putea şti.

A examina propria mea gândire dintr-un alt punct de vedere, pentru aceasta nu simt deocamdată nici cel mai mic imbold. Toate celelalte lucruri din lume le examinez cu ajutorul gândirii. De ce să fac excepţie de la aceasta tocmai la examinarea gândirii mele?

Prin cele de mai sus, consider că am justificat îndeajuns motivul pentru care eu pornesc, în examinarea lumii, de la gândire. Când Arhimede a inventat pârghia, el a crezut că ar putea cu ajutorul ei urni din loc întreg Cosmosul, dacă ar găsi un punct pe care să-şi poată sprijini instrumentul. Avea trebuinţă de un lucru care să-şi găsească suport în sine însuşi. În gândire avem un principiu care există prin sine însuşi. Să încercăm să înţelegem lumea pornind de aici. Putem înţelege gândirea prin ea însăşi. Problema care se pune este doar dacă prin ea mai putem înţelege şi altceva.

Până aici am vorbit despre gândire, fără să mă fi referit la vehiculul ei, conştienţa omenească. Cei mai mulţi dintre filosofii contemporani îmi vor obiecta: înainte de a exista o gândire, trebuie să existe o conştienţă. De aceea trebuie să pornim de la conştienţă şi nu de la gândire. Căci gândirea nu ar exista fără conştienţă. La această obiecţie trebuie să răspund: Dacă vreau să mă lămuresc asupra raportului ce există între gândire şi conştienţă, trebuie să reflectez asupra acestui fapt. Prin aceasta eu dau întâietate gândirii. Desigur, la aceasta se poate răspunde: când filosoful vrea să înţeleagă conştienţa, el se foloseşte de gândire; în măsura în care face aceasta, el dă întâietate gândirii, dar în viaţa obişnuită, gândirea se naşte înăuntrul conştienţei, deci întâietatea revine acesteia din urmă. Dacă am da acest răspuns Creatorului lumii, care vrea să creeze gândirea, atunci, fără îndoială, acest răspuns ar fi îndreptăţit. Fireşte, gândirea nu poate lua naştere fără să realizăm mai întâi conştienţa. Pentru filosof însă nu se pune problema să creeze lumea, ci s-o înţeleagă. De aceea, el nici nu trebuie să caute un punct de plecare pentru crearea lumii, ci pentru înţelegerea ei. Găsesc bizară acuzaţia ce se aduce filosofului că el se interesează în primul rând de corectitudinea principiilor sale şi nu de obiectele pe care vrea să le înţeleagă. Creatorul lumii trebuie să ştie cum să găsească un purtător gândirii, dar filosoful trebuie să caute o temelie sigură, de pe care să poată porni la înţelegerea realităţii existente. Ce folos dacă pornim de la conştienţă şi o supunem spre examinare observaţiei gânditoare, dacă nu ştim dinainte cum se poate obţine explicaţia lucrurilor prin observaţia gânditoare?

Trebuie să examinăm gândirea mai întâi cu totul neutru, fără a ne referi la un subiect gânditor sau la un obiect gândit. Căci în subiect şi obiect avem deja noţiuni care sunt formate prin gândire. Nu se poate tăgădui că, înainte de a putea înţelege alte lucruri, trebuie să înţelegem gândirea. Cine neagă aceasta, trece cu vederea faptul că el, ca om, nu se află la începutul Creaţiunii, ci la sfârşitul ei. De aceea, pentru a explica lumea prin noţiuni, nu putem porni de la elementele primare ale existenţei, ci de la ceea ce ne este dat, de la realitatea cea mai apropiată, mai intimă. Căci noi nu ne putem transpune printr-un salt la începutul lumii, şi să începem de acolo consideraţiile noastre, ci trebuie să pornim de la clipa de faţă şi să vedem dacă putem urca de la realităţile din prezent către cele anterioare. Atâta vreme cât geologia a vorbit despre revoluţii născocite, pentru a explica actualele stări ale Pământului, ea a tatonat în întuneric. Abia după ce ea a început să cerceteze care fenomene se mai desfăşoară astăzi pe Pământ şi a tras din aceasta concluzii pentru trecut, abia atunci a dobândit o bază temeinică. Atâta vreme cât filosofia va adopta tot felul de principii: atom, mişcare, materie, voinţă, inconştient etc., ea va pluti în aer. Abia după ce filosoful va considera realitatea ultimă drept prima realitate, abia atunci va putea ajunge la ţintă. Această ultimă realitate, la care s-a ajuns prin evoluţia lumii, este însă gândirea.

Există oameni care spun că noi nu putem stabili cu certitudine dacă gândirea noastră în sine, este sau nu justă. Prin urmare, sub acest raport, punctul de plecare rămâne, în orice caz, îndoielnic. Acest fel de a vorbi este tot atât de cuminte ca atunci când ne-am îndoi, de faptul dacă un pom în sine, este sau nu just. Gândirea este o realitate; şi a vorbi despre justeţea sau falsitatea unei asemenea realităţi este un nonsens. Cel mult mă pot îndoi că gândirea a fost just întrebuinţată, după cum mă pot îndoi că lemnul unui anumit pom corespunde unui anumit scop. Menirea acestei lucrări va fi tocmai să arate în ce măsură întrebuinţarea gândirii asupra lumii este justă sau falsă. Pot pricepe când cineva se îndoieşte că putem înţelege lumea prin gândire; dar îmi este de neînţeles cum de se poate cineva îndoi de justeţea gândirii în sine.



Adaos la noua ediţie (1918). În expunerile precedente am arătat că deosebirea plină de însemnătate ce există între gândire şi toate celelalte activităţi sufleteşti constituie un fapt pe care îl poate sesiza orice observaţie într-adevăr nepărtinitoare. Cine nu aspiră la această observaţie nepărtinitoare, va fi ispitit să aducă acestor expuneri obiecţiuni ca acestea: când gândesc asupra unui trandafir, nu fac decât să exprim un raport al „eului” meu faţă de acel trandafir, la fel ca atunci când simt frumuseţea trandafirului. În cazul gândirii, între „eu” şi obiect, ar exista acelaşi raport ca, de pildă, în cazul simţirii sau al percepţiei. Cine face această obiecţie nu are în vedere că numai în activitatea de gândire, eul se ştie, în toate ramificaţiile acestei activităţi, de o fiinţă cu principiul activ. În nici una din celelalte activităţi sufleteşti acest lucru nu se întâmplă în întregime. Când avem, de pildă, un sentiment de plăcere, o observaţie mai subtilă poate distinge foarte bine în ce măsură „eul” se ştie una cu principiul activ şi în ce măsură în el există şi un principiu pasiv, aşa încât plăcerea apare pur şi simplu în eu. Şi aşa se petrec lucrurile şi cu celelalte funcţiuni sufleteşti. Numai să nu confundăm: „a avea imagini de gândire” cu a prelucra gânduri prin gândire. Imaginile de gândire pot apare în suflet ca un vis, ca inspiraţii vagi. Gândirea este cu totul altceva. Fireşte, cineva ar putea spune: dacă înţelegem în acest fel gândirea, atunci voinţa este cuprinsă în gândire şi, în acest caz, nu am avea de a face numai cu gândirea, ci şi cu o voinţă a gândirii. Cu toate acestea, un astfel de om ar fi îndreptăţit să spună: adevărata gândire trebuie întotdeauna voită. Doar că aceasta nu are nimic de a face cu caracterizarea gândirii, aşa cum ea s-a făcut în aceste considerări. Oricât de necesar ar face esenţa gândirii ca aceasta să fie voită, important e faptul că, atunci când ea se desfăşoară, nimic nu e voit din ceea ce nu ar părea „eului”, în întregime, activitate a sa proprie, activitate ce poate fi cuprinsă de el în contemplare. Ba chiar trebuie să spunem că, din cauza naturii gândirii pe care am expus-o aici, ea apare celui care observă ca absolut voită. Acela care se străduieşte să înţeleagă cu adevărat tot ce este luat în considerare pentru judecarea gândirii, nu va avea încotro decât să observe că acestei activităţi i se adaugă particularitatea despre care am vorbit aici.

Din partea unei personalităţi pe care autorul acestei cărţi o apreciază foarte mult [ 21 ] ca gânditor, i s-a reproşat că el nu ar putea vorbi despre gândire aşa cum o facem noi aici, pentru că ceea ce credem a observa drept gândire activă ar fi numai o aparenţă. În realitate, noi nu am observa decât rezultatele unei activităţi inconştiente, care ar sta la baza gândirii. Şi numai pentru că această activitate inconştientă nu e observată, ar apare iluzia că gândirea observată s-ar naşte prin sine însăşi, aşa cum se crede că vedem o mişcare în timpul iluminării cu scântei electrice rapide şi succesive. Şi această obiecţie se bazează doar pe o observare inexactă a stărilor de fapt. Acela care o face nu ia în considerare că „Eul” însuşi este acela care, stând înlăuntrul gândirii, îşi observă propria sa activitate. „Eul” ar trebui să stea în afara gândirii, ca să poată fi indus în eroare la fel ca şi la o iluminare rapidă, intermitentă, cu scântei electrice. S-ar mai putea spune că acela care face o astfel de comparaţie se înşeală cu totul pe sine, aproximativ la fel ca cineva care ar vrea în mod absolut să spună, despre o lumină percepută în mişcare, că în fiecare loc unde apare aceasta, ea ar fi aprinsă din nou, de către o mână necunoscută. Nu; cel care vrea să vadă în gândire altceva decât ceea ce se realizează în însuşi „Eul” drept activitate ce poate fi contemplată, acela trebuie să se facă mai întâi orb faţă de simpla realitate ce stă în faţa observaţiei, pentru ca apoi să poată pune la baza gândirii o activitate ipotetică. Acela care nu se face, astfel, orb pe sine, va trebui să admită că tot ce „adaugă el gândind”, în acest fel, gândirii, ne scoate din fiinţa gândirii. Observaţia nepărtinitoare ne arată că nimic nu poate fi atribuit entităţii gândirii, din ceea ce nu se găseşte în gândirea însăşi. Nu putem ajunge la ceva ce cauzează gândirea, dacă părăsim domeniul gândirii.