Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


ŞTIINŢA LIBERTĂŢII

VI
INDIVIDUALITATEA OMENEASCĂ


Dificultatea principală pe care o întâmpină filosofii în explicarea reprezentărilor, este atribuită împrejurării că noi nu suntem obiectele exterioare şi, cu toate acestea, reprezentările noastre trebuie să aibă o înfăţişare corespunzătoare acestor obiecte. Dar examinând lucrurile mai precis, rezultă că această dificultate nici nu există. Fireşte, noi nu suntem obiectele exterioare, dar noi facem parte din una şi aceeaşi lume de care aparţin şi aceste obiecte. Acea porţiune din lume, pe care eu o percep drept subiectul meu, este străbătută de curentul proceselor generale ale lumii. Când mă percep pe mine însumi, la început, sunt o fiinţă limitată de pielea trupului meu. Ceea ce se cuprinde însă între aceste limite ale pielii trupului, aparţine cosmosului, ca unui întreg. Deci, pentru ca între organismul meu şi obiectele înconjurătoare să existe un raport, nu este deloc necesar ca aceste obiecte, ori ceva din cuprinsul obiectelor, să intre în mine sau să se imprime în spiritul meu, aşa cum se imprimă pecetea în ceară. Întrebarea: cum iau eu cunoştinţă de pomul care se găseşte la zece paşi de mine, este cu totul greşit pusă. Ea izvorăşte din concepţia că limitele trupului meu ar fi un adevărat perete despărţitor, prin care pătrund în mine ştiri despre obiecte. De fapt, forţele active în interiorul pielii trupului meu sunt aceleaşi forţe care există şi în afara mea. Deci, eu sunt, de fapt, lucrurile; bineînţeles, nu eu ca subiect perceptor, ci eu în măsura în care sunt parte integrantă din procesul universal al lumii. Percepţia pomului şi eul meu sunt două lucruri care fac parte din acelaşi întreg. Acest proces universal dă naştere, în egală măsură, o dată percepţiei pomului, altă dată aici, percepţiei eului meu. Dacă nu aş fi un cunoscător al lumii, ci un creator al ei, atunci obiectul şi subiectul (percepţie şi eu) s-ar naşte în acelaşi act. Căci ele se condiţionează reciproc. Eu, ca şi cunoscător al lumii, pot să găsesc elementul comun al celor două realităţi ce-şi aparţin reciproc una alteia, numai prin gândire, care le raportează una la alta prin noţiuni.

Cel mai greu lucru de combătut vor fi aşa-numitele dovezi fiziologice, aduse pentru a arăta subiectivitatea percepţiilor noastre. Când exercit o apăsare asupra pielii corpului meu, percep o senzaţie de apăsare. Aceeaşi apăsare o pot percepe cu ochii, drept lumină, cu urechile, drept sunet. O descărcare electrică este percepută cu ochii ca lumină, cu urechile ca sunet, prin nervii pielii ca izbitură, prin organul olfactiv ca miros de fosfor. Ce rezultă din această stare de fapt? Doar atât: eu percep o descărcare electrică, respectiv o presiune, căreia îi urmează o lumină, un sunet, un anumit miros etc. Dacă nu ar exista ochiul, la percepţia zguduiturii mecanice din atmosfera înconjurătoare nu s-ar asocia percepţia unei lumini, aşa cum, în absenţa unui organ al auzului, nu s-ar asocia percepţia sunetului, etc. Cu ce drept se spune că fără organe de percepţie, întregul fenomen ar fi inexistent? Acela care, din faptul că un fenomen electric provoacă în ochi lumină, trage concluzia că ceea ce percepe ca lumină, în afara organismului său nu este decât procesul unei mişcări mecanice, uită că nu a făcut altceva decât să treacă de la o percepţie la alta, şi nicidecum nu a trecut la un lucru în afara percepţiei. La fel de bine cum se poate spune că ochiul percepe un proces de mişcare mecanică din jurul său drept lumină, tot aşa se poate afirma că modificările regulate ale unui obiect sunt percepute de noi drept fenomene de mişcare. Dacă desenez pe circumferinţa unui disc un cal de douăsprezece ori, şi anume exact în formele pe care le ia corpul său în timp ce fuge, atunci, prin învârtirea discului, pot provoca iluzia mişcării. N-am decât să privesc printr-o deschizătură şi, învârtind discul, nu voi vedea douăsprezece imagini ale calului, ci imaginea unui cal ce fuge.

Prin urmare, amintitele fapte fiziologice nu pot arunca lumină asupra raportului ce există între percepţie şi reprezentare. Trebuie să găsim o altă cale.

În momentul în care în câmpul observaţiei mele apare o percepţie, prin mine se activează şi gândirea. O verigă în sistemul meu de gânduri, o anumită intuiţie, o noţiune se leagă de percepţia mea. Iar apoi, dacă percepţia dispare din câmpul meu vizual, ce rămâne în urma ei? În urma ei rămâne intuiţia mea şi raportul acesteia cu acea percepţie anumită pe care mi-am format-o în momentul perceperii. Cât de viu îmi amintesc mai târziu acest raport depinde de felul în care funcţionează organismul meu spiritual şi corporal. Reprezentarea nu este altceva decât o intuiţie raportată la o anumită percepţie; o noţiune care, odată, era legată de o percepţie, şi căreia i-a rămas legătura cu această percepţie. Noţiunea mea despre un leu nu s-a format din percepţiile mele despre lei. Dar reprezentarea mea despre lei s-a format numai în urma percepţiei, Îl pot face pe un om, care n-a văzut niciodată un leu, să înţeleagă noţiunea de leu. Dar nu-mi va reuşi să-i prezint o reprezentare vie, fără perceperea lui proprie.

Deci, reprezentarea este o noţiune individualizată. Se explică acum de ce reprezentările pot să reprezinte obiectele realităţii. Deplina realitate a unui lucru ne rezultă, în clipa observaţiei, din contopirea noţiunii şi percepţiei. Printr-o percepţie, noţiunea dobândeşte o înfăţişare individuală, un raport cu această percepţie anumită. În această înfăţişare individuală, care poartă în sine, drept ceva specific, raportul cu percepţia, ea continuă să trăiască în noi şi formează reprezentarea lucrului respectiv. Dacă întâlnim un al doilea lucru, cu care se leagă aceeaşi noţiune, îl recunoaştem ca făcând parte din aceeaşi categorie cu cel dintâi; dacă întâlnim acelaşi lucru a doua oară, în sistemul nostru de noţiuni nu întâlnim acum numai o noţiune corespunzătoare, ci întâlnim noţiunea individualizată, împreună cu raportul său caracteristic faţă de acelaşi obiect, şi noi recunoaştem obiectul.

Prin urmare, reprezentarea stă între percepţie şi noţiune. Ea este noţiunea determinată, care indică percepţia.

Suma celor despre care îmi pot face reprezentări pot s-o numesc experienţa mea. Va avea experienţele mai bogate acel om care are un număr mai mare de noţiuni individualizate. Un om căruia îi lipseşte orice posibilitate de intuiţie, nu este apt de a dobândi experienţe. El pierde obiectele din câmpul său de observaţie, fiindcă îi lipsesc noţiunile pe care trebuie să le pună în raport cu aceste obiecte. Un om cu o gândire bine dezvoltată, dar a cărui facultate de percepere – din cauza unor organe senzoriale neadecvate – funcţionează rău, este tot atât de incapabil a aduna experienţe. Desigur că el poate dobândi noţiuni într-un fel oarecare, dar intuiţiilor sale le lipseşte raportul viu faţă de anumite lucruri. Călătorul distrat şi savantul adâncit într-un sistem de noţiuni abstracte, sunt la fel de incapabili de a dobândi o experienţă bogată.

Realitatea ni se înfăţişează ca percepţie şi noţiune, iar redarea subiectivă a acestei realităţi ni se înfăţişează ca reprezentare.

Dacă personalitatea noastră s-ar manifesta numai în acte de cunoaştere, totalitatea realităţilor obiective ne-ar fi dată în percepţie, noţiune şi reprezentare.

Dar noi nu ne mulţumim a raporta, cu ajutorul gândirii, percepţia la noţiune, ci o raportăm şi la subiectivitatea noastră specifică, la eul nostru individual. Expresia acestui raport individual este sentimentul care se manifestă ca plăcere sau neplăcere.

Gândirea şi simţirea corespund naturii duble a fiinţei noastre, lucru despre care am mai vorbit. Gândirea este elementul prin care participăm la fenomenele cosmice generale; simţirea este elementul prin care ne putem retrage în intimitatea fiinţei noastre proprii.

Gândirea noastră ne uneşte cu lumea; simţirea noastră ne readuce în noi înşine, abia ea ne face fiinţe individuale. Dacă am fi înzestraţi numai cu facultatea gândirii şi a perceperii, întreaga noastră viaţă ar trebui să decurgă într-o continuă indiferenţă monotonă. Dacă n-am putea cunoaşte decât sinea noastră, am fi cu totul indiferenţi. Abia datorită faptului că prin cunoaşterea de sine simţim sentimentul de sine, că prin perceperea lucrurilor simţim bucurie şi durere, trăim ca fiinţe individuale, a căror existenţă nu e încheiată odată cu raportul conceptual în care ele se găsesc faţă de restul lumii, ci care au şi o valoare deosebită prin ele însele.

Am putea fi ispitiţi să vedem în viaţa de sentiment un element care e mai bogat saturat cu realitate decât considerarea gânditoare a lumii. La aceasta trebuie să răspundem că viaţa emotivă are această semnificaţie mai bogată numai pentru individualitatea mea. Pentru univers, viaţa mea emotivă poate dobândi o valoare numai dacă simţirea, ca percepţie a sinei mele, intră în raport cu o noţiune şi, pe această cale ocolită, se încorporează cosmosului.

Viaţa noastră este o continuă pendulare între existenţa noastră individuală şi participarea la desfăşurarea fenomenelor cosmice generale. Cu cât ne ridicăm mai mult în natura generală a gândirii, – unde elementul individual interesează, în cele din urmă, numai ca exemplu, ca un exemplar al noţiunii – cu atât mai mult se pierde în noi caracterul individual al fiinţei, al personalităţii particulare cu totul determinate. Cu cât coborâm mai adânc în profunzimile vieţii noastre proprii, şi lăsăm ca sentimentele noastre să răsune împreună cu experienţele lumii exterioare, cu atât ne separăm mai mult de existenţa universală. O adevărată individualitate va fi aceea care se poate ridica cât mai mult cu sentimentele sale în regiunea idealului. Există oameni, la care chiar şi cele mai generale idei, ce se stabilesc capul lor, poartă încă acel colorit deosebit, care ne indică în mod evident legătura cu purtătorul lor. Există alţii, ale căror noţiuni ne întâmpină atât de lipsite de orice particularitate, încât ai impresia că n-ar izvorî din capetele unor oameni în carne şi oase.

Reprezentarea dă noţiunilor noastre deja o pecete individuală. Fiecare om are o poziţie proprie din care consideră lumea. De percepţiile sale se leagă noţiunile sale. El va gândi noţiunile generale în modul său particular. Această determinare particulară este un rezultat al poziţiei noastre în lume, al sferei de percepţii care se leagă de locul nostru de viaţă.

În opoziţie cu determinarea de mai sus stă o alta, care depinde de organizarea noastră particulară. Căci organizarea noastră constituie o realitate aparte şi bine determinată. Fiecare dintre noi leagă de percepţiile sale sentimente particulare de cele mai diferite grade de intensitate. Acesta este elementul individual al propriei noastre personalităţi. El este ceea ce rămâne după ce am făcut bilanţul tuturor determinantelor locului în care ni se desfăşoară viaţa.

O viaţă emotivă cu totul lipsită de gânduri, ar trebui să piardă treptat orice legătură cu lumea. La omul capabil de a se realiza că totalitate, cunoaşterea lucrurilor merge mână în mână cu formarea şi dezvoltarea vieţii de sentimente.

Sentimentul este mijlocul prin care noţiunile dobândesc cu precădere viaţă concretă.