Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


ŞTIINŢA LIBERTĂŢII

VII
EXISTĂ LIMITE ALE CUNOAŞTERII?


Am stabilit că elementele necesare pentru a explica realitatea trebuie luate din cele două sfere: din sfera perceperii şi din aceea a gândirii. Aşa cum am arătat, organizarea noastră face ca deplina realitate, realitatea totală, inclusiv propriul nostru subiect, să ne apară la început ca o dualitate. Cunoaşterea învinge această dualitate, fiindcă ea îmbină lucrul întreg din cele două elemente ale realităţii, percepţia şi noţiunea elaborată de gândire. Să numim modul în care ni se arată lumea înainte de a fi dobândit adevărata sa înfăţişare prin cunoaştere, lumea fenomenelor, în contrast cu entitatea alcătuită în mod unitar din percepţie şi noţiune. Atunci putem spune: lumea ne este dată ca dualitate (în mod dualist), iar cunoaşterea o transformă într-o unitate (în mod monist). Filosofia care pleacă de la acest principiu fundamental, poate fi numită filosofie monistă sau monism. În opoziţie cu această concepţie este teoria care admite existenţa a două lumi sau dualismul. Aceasta din urmă nu admite două aspecte – separate doar prin organizarea noastră – ale unei realităţi unitare, ci două lumi, care se deosebesc cu totul una de cealaltă. El caută apoi într-una din lumi principiile cu care să explice cealaltă lume.

Dualismul se întemeiază pe o concepţie falsă despre ceea ce numim cunoaştere. El desparte existenţa unitară în două domenii, fiecare cu legile sale proprii, şi le situează, din punct de vedere exterior, într-o opoziţie.

Într-un astfel de dualism îşi are originea distincţia ce se face între obiectul percepţiei şi «lucrul în sine», distincţie pe care a introdus-o Kant în ştiinţă şi la care, până astăzi, încă nu s-a renunţat. Conform expunerilor noastre, organizarea noastră spirituală face ca lucrurile izolate să ni se poată da numai ca percepţie. Gândirea învinge apoi izolarea, prin faptul că indică fiecărei percepţii locul ce i se cuvine în univers. Câtă vreme determinăm părţile izolate din univers drept percepţii, ne supunem unei legi a subiectivităţii noastre. Dacă însă considerăm suma tuturor percepţiilor noastre ca o parte a lumii, căreia îi opunem apoi, ca a doua parte, „lucrurile în sine”, atunci filosofăm în van. Căci, în acest caz, avem de a face cu un simplu joc de noţiuni. Construim un contrast artificial, dar nu putem dobândi nici un conţinut pentru cea de a doua parte a contrastului, fiindcă un astfel de conţinut, pentru un anumit lucru, poate fi extras numai din percepţie.

Orice existenţă pe care o acceptăm în afară de percepţie şi noţiune, trebuie respinsă ca făcând parte din sfera ipotezelor neîndreptăţite. Din această categorie face parte „lucrul în sine”. Este foarte natural ca gânditorul dualist să nu poată găsi legătura dintre principiul cosmic, acceptat în mod ipotetic, şi realitatea dată prin experienţă. Acest principiu cosmic pe care l-am acceptat în mod ipotetic, dobândeşte un conţinut numai dacă îl împrumutăm din lumea experimentală, şi ne dăruim apoi unei iluzii în ceea ce priveşte acest împrumut. Altfel, rămâne o noţiune lipsită de conţinut, o non-noţiune, care are numai forma noţiunii. Gânditorul dualist afirmă în acest caz că conţinutul acestei noţiuni ar fi inaccesibil cunoaşterii noastre; noi putem şti numai există un astfel de conţinut, dar nu putem şti ce anume există. Nici într-un caz, nici în celălalt, dualismul nu poate fi învins. Putem introduce în noţiunea „lucrului în sine” câteva elemente abstracte ale lumii experimentale, dar, cu toate acestea, e imposibil ca realitatea concretă şi bogată a experienţei să fie redusă la câteva însuşiri, care şi ele au fost luate numai din această lume a percepţiei. Du Bois Reymond [ 38 ] crede că imperceptibilii atomi al materiei produc, prin poziţia şi mişcarea lor, senzaţiile şi sentimentele, pentru a ajunge apoi la concluzia că niciodată nu ne vom putea explica, în mod satisfăcător, cum dau naştere materia şi mişcarea senzaţiilor şi sentimentelor, căci „este cu totul de neînţeles – şi acest lucru va rămâne de neînţeles pentru totdeauna – că unor atomi de carbon, oxigen şi hidrogen, nu ar trebui să le fie indiferentă poziţia şi mişcarea lor din prezent, trecut şi viitor. Este cu neputinţă de înţeles cum poate lua naştere conştienţa din acţiunea lor comună”. Această concluzie este caracteristică pentru întreaga direcţie de gândire a concepţiei dualiste. Din bogata lume a percepţiilor se separă poziţia şi mişcarea. Acestea sunt transpuse apoi în lumea imaginară a atomilor. Ne mirăm atunci că viaţa concretă nu poate fi explicată cu ajutorul acestui principiu, pe care noi înşine l-am făcut şi l-am împrumutat din lumea percepţiilor.

Că dualistul, care lucrează cu noţiunea „lucrului în sine”, o noţiune cu totul lipsită de conţinut, nu poate ajunge la nici o explicaţie a lumii, rezultă chiar din mai sus-amintita definiţie a principiului său.

În orice caz, dualistul se vede constrâns a pune limite de netrecut facultăţilor noastre de cunoaştere. Adeptul unei concepţii moniste ştie că toate elementele de care are nevoie pentru a explica un fenomen al lumii trebuie să se găsească înăuntrul acestei lumi. Ceea ce îl împiedică să ajungă la aceste elemente nu pot fi decât obstacole întâmplătoare, de natură spaţială sau temporală, ori insuficienţe ale organizării sale. Nu ale organizării sale omeneşti, în general, ci insuficienţe de natură particulară, individuală.

Din noţiunea cunoaşterii, aşa cum am formulat-o, rezultă că nu se poate vorbi despre limite ale cunoaşterii. Cunoaşterea nu este o problemă universală generală, ci o afacere pe care omul trebuie s-o tranşeze cu sine însuşi. Lucrurile nu cer nici o explicaţie. Ele există şi acţionează unele asupra altora, după legi care pot fi descoperite de gândire. Ele există într-o unitate indivizibilă cu aceste legi. Eul nostru se apropie de lucruri şi, la început, sesizează din ele ceea ce am numit percepţie. Dar, în interiorul acestui eu se află forţa de a găsi şi cealaltă latură a realităţii. Abia după ce eul nostru a unit, şi pentru sine, cele două elemente ale realităţii – care, în lume, constituie o unitate indivizibilă –‚ setea noastră de cunoaştere a fost satisfăcută: eul a ajuns din nou la realitate.

Aşadar, condiţiile preliminare ale cunoaşterii sunt date prin eu şi pentru eu. Eul îşi pune el însuşi întrebările cunoaşterii. Şi anume, Eul preia aceste întrebări din elementele cu totul transparente şi clare ale gândirii. Dacă ne punem întrebări cărora nu suntem în stare să le răspundem, atunci e posibil ca tocmai conţinutul întrebării să nu fie limpede şi clar în toate componentele sale. Nu lumea ne pune întrebările, ci ni le punem noi înşine.

Pot gândi faptul că îmi lipseşte orice posibilitate de a da un răspuns la o întrebare pe care o întâlnesc undeva, fără ca să cunosc sfera din care a fost luat conţinutul întrebării.

În cunoaşterea noastră este vorba de întrebări care iau naştere prin faptul că sferei percepţiilor, care este condiţionată de loc, timp şi de organizarea noastră subiectivă, îi stă în faţă sfera noţiunilor, care indică spre universalitatea lumii. Sarcina mea este de a uni cele două sfere, care îmi sunt bine cunoscute. Aici nu se poate vorbi despre o limită a cunoaşterii. Un timp oarecare, o întrebare sau alta poate să rămână nelămurită, fiindcă scena vieţii în care trăim ne împiedică să percepem lucrurile care contribuie la elucidarea ei. Dar ceea ce nu găsim astăzi poate fi găsit mâine. Limitele condiţionate de circumstanţele vieţii sunt doar vremelnice. Ele pot fi învinse prin progresele percepţiei şi gândirii.

Dualismul comite greşeala că transpune opoziţia dintre obiect şi subiect, care are o importanţă numai în domeniul percepţiei, asupra unor entităţi pur imaginare, situate în afara acestui domeniu. Dar, fiindcă lucrurile izolate în orizontul percepţiei rămân izolate numai când subiectul perceptor nu face uz de gândire, care ridică orice izolare şi care ne îngăduie să recunoaştem că izolarea lucrurilor este condiţionată numai de subiectivismul nostru, dualistul transpune determinări asupra unor entităţi ce ar sta înapoia percepţiei, determinări care nu au o valoare absolută, ci numai una relativă, nici pentru aceste entităţi. Prin aceasta, el descompune cei doi factori al procesului de cunoaştere: percepţia şi noţiunea, în patru: 1 – Obiectul în sine; 2 – Percepţia pe care o are subiectul despre obiect; 3 – Subiectul; 4 – Noţiunea care raportează percepţia la obiectul în sine. Raportul dintre obiect şi subiect este un raport real; subiectul este într-adevăr influenţat (în mod dinamic) de obiect. Acest proces real, aşa se spune, nu ajunge în conştienţa noastră. Dar el ar trezi în subiect o contra-acţiune ca răspuns la acţiunea ce izvorăşte din obiect. Rezultatul acestei contra-acţiuni ar fi percepţia. Abia aceasta ar pătrunde în conştienţă. Obiectul ar avea o realitate obiectivă, independentă de subiect, iar percepţia o realitate subiectivă. Iar subiectul ar raporta această realitate subiectivă la obiect. Acest ultim raport ar fi de natură conceptuală. Prin urmare, dualismul scindează procesul de cunoaştere în două părţi. Prima parte, producerea obiectului de percepţie din «lucrul în sine», se desfăşoară în afara conştienţei, cealaltă parte, unirea percepţiei cu noţiunea şi raportarea acesteia la obiect, s-ar petrece înlăuntrul conştienţei. Este clar că pornind de la aceste premize, dualismul vede în noţiuni numai nişte reprezentanţi subiectivi al realităţilor ce apar în faţa conştienţei sale. Procesul real şi obiectiv care se desfăşoară în subiect pentru ca percepţia să poată lua naştere şi, cu atât mai mult, raporturile obiective dintre „lucrurile în sine”, rămân de-a dreptul necunoscute unui asemenea dualist; după părerea sa, omul nu poate să-şi creeze decât reprezentanţi conceptuali pentru elementul obiectiv real. Firul care face legătura de unire între lucruri şi care leagă lucrurile între ele şi în mod obiectiv de spiritul nostru individual (ca lucrul în sine), se află dincolo de conştienţă, într-o entitate în sine, despre care nu am putea avea în conştienţa noastră decât tot un reprezentant conceptual.

Dualismul îşi închipuie că întreg universul s-ar reduce la o schemă abstractă de concepte, dacă el nu ar stabili şi raporturi reale alături de raporturile conceptuale dintre lucruri. Cu alte cuvinte: dualistului i se pare că principiile conceptuale care pot fi descoperite de gândire sunt prea aeriene, şi de aceea mai caută principii reale pe care acestea să se poată sprijini.

Să examinăm mai îndeaproape aceste principii reale. Omul naiv (realistul naiv) consideră lucrurile lumii exterioare ca realităţi. Dovada acestei realităţi rezidă, pentru el, în faptul că poate prinde aceste lucruri cu mâinile, le poate vedea cu ochii. Afirmaţia: „Nu există nimic ce nu poate fi perceput”, trebuie considerată ca prima axiomă a omului naiv, o afirmaţie care poate fi acceptată tot atât de bine şi invers: „Tot ceea ce poate fi perceput, există”. Cea mai bună dovadă pentru această afirmaţie o constituie credinţa pe care omul naiv o are în nemurire şi în spirite. El îşi reprezintă sufletul ca fiind o materie fină şi senzorială, care, în anumite condiţii, poate fi văzută şi de omul obişnuit (credinţa naivă în fantome).

Faţă de această lume reală a realistului naiv, pentru el, tot restul lumii, prin urmare lumea ideilor, este ireală şi „pur conceptuală”. Ceea ce adăugăm lucrurilor prin gândire sunt numai gânduri despre lucruri, iar gândirea nu adaugă percepţiei nimic real.

Omul naiv consideră însă percepţia simţurilor ca singura dovadă a realităţii nu numai în ceea ce priveşte existenţa lucrurilor, ci şi în ceea ce priveşte fenomenele. După părerea sa, un lucru poate acţiona asupra unui alt lucru, numai dacă de la acest lucru porneşte spre celălalt o forţă, perceptibilă cu ajutorul simţurilor, care să-l cuprindă pe acesta din urmă. Mai demult, în fizică se credea că din corpuri se revarsă o substanţă foarte fină, care pătrunde în suflet prin organele simţurilor noastre. Această substanţă nu poate fi văzută, aşa se spunea, din cauză că simţurile noastre sunt prea grosolane faţă de fineţea ei. Principial, acestei substanţe i se atribuia realitate, din aceleaşi motive din care aceasta era atribuită şi obiectelor din lumea simţurilor, adică din cauza formei sale de existenţă, care era concepută ca fiind analogă aceleia a realităţilor sensibile.

Entităţii de sine stătătoare a realităţilor ce pot fi trăite în mod conceptual, conştienţa naivă nu îi atribuie o realitate în sensul în care o atribuie realităţilor ce pot fi trăite pe plan sensibil. Un obiect conceput „numai în gând” rămâne o himeră câtă vreme nu ne putem convinge prin simţuri de realitatea lui. Pe scurt, omul naiv pretinde, alături de mărturia conceptuală a gândirii sale, şi mărturia reală a simţurilor. În această necesitate a omului naiv trebuie să căutăm cauzele din care au luat naştere formele primitive ale credinţei în revelaţii. Dumnezeu, care ne este dat prin gândire, va rămâne întotdeauna pentru conştienţa naivă numai un Dumnezeu „gândit”. Conştienţa naivă pretinde ca revelaţia să fie accesibilă percepţiei simţurilor. Dumnezeu trebuie să apară în trup. Mărturia pe care ne-o dă gândirea are, pentru acesta, puţină importanţă. Mai important este ca existenţa Divinităţii să fie dovedită printr-un fapt ce se poate constata pe calea simţurilor, prin transformarea apei în vin.

Omul naiv consideră chiar şi actul cunoaşterii drept un proces asemănător proceselor senzoriale. Lucrurile fac o impresie în suflet sau emit imagini care pătrund în suflet prin simţuri, etc.

Omul naiv consideră real ceea ce poate percepe cu simţurile, iar lucrurile despre care nu poate dobândi o asemenea percepţie, cum ar fi Dumnezeu, suflet, cunoaştere etc., el şi le reprezintă în mod analog cu cele percepute.

Dacă realismul naiv ar vrea să întemeieze o ştiinţă, aceasta va putea consta numai dintr-o descriere exactă a conţinutului percepţiilor. Pentru el, noţiunile sunt numai un mijloc pentru a ajunge la scop. Ele există pentru a crea complementarul conceptual al percepţiilor. N-au însă nici o importanţă pentru lucruri. Realistul naiv consideră reale numai exemplarele speciei lalelelor pe care le vedem sau le putem vedea. Ideea lalelei este, pentru el, o abstracţie, o imagine-gând, pe care sufletul şi-o formează din caracteristicile comune ale tuturor lalelelor.

Realismul naiv, împreună cu principiile sale despre realitatea lucrurilor percepute, este combătut de experienţă, care ne învaţă că tocmai conţinutul percepţiilor este de natură trecătoare. Laleaua pe care o văd este astăzi reală; după un an, ea va dispărea în neant. Ceea ce s-a afirmat este specia lalelei. Dar pentru realismul naiv această specie nu este „decât” o idee, şi nu o realitate. Această concepţie se vede, prin urmare, în situaţia de a privi cum realităţile ei apar şi dispar, în timp ce realitatea ideală care, după părerea sa este ireală, se afirmă. Aşadar, realismul naiv trebuie să admită pe lângă percepţii, şi ceva ideal. El trebuie să admită entităţi pe care nu le poate percepe cu simţurile fizice. Se împacă însă cu sine însuşi, prin aceea că îşi reprezintă forma lor de existenţă analogă cu aceea a obiectelor sensibile. Astfel de realităţi admise în mod ipotetic sunt forţele invizibile, prin care lucrurile fizice acţionează unele asupra altora. Un astfel de lucru este ereditatea, care continuă să acţioneze dincolo de individ şi ea e motivul că dintr-un individ ia naştere un nou individ, care îi seamănă şi în felul acesta specia se menţine. Un astfel de lucru este principiul vital ce străbate trupul organic, sufletul, pe care conştienţa naivă şi l-a reprezentat întotdeauna, ca fiind analog realităţilor sensibile şi, în sfârşit, un astfel de lucru este, pentru realistul naiv, chiar şi Fiinţa Divină. El îşi reprezintă această Fiinţă Divină ca fiind activă într-un fel care corespunde cu totul cu ceea ce poate fi perceput drept mod de a acţiona al omului: anume antropomorf.

Fizica modernă explică senzaţiile simţurilor drept procese ale celor mai mici părţi ale corpurilor şi ale unei substanţe infinit de subtile, ale eterului sau ale unei substanţe asemănătoare. Aşa bunăoară, ceea ce simţim drept căldură în spaţiul pe care îl ocupă un corp producător de căldură nu este altceva decât o mişcare a particulelor din care se compune acel corp. Aici se face din nou o analogie între o realitate perceptibilă şi una neperceptibilă. Am putea spune că analogul sensibil al noţiunii „corp” este, în acest sens, interiorul unui spaţiu închis din toate părţile, în care se mişcă, în toate direcţiile, nişte bile elastice, izbindu-se unele de altele şi ciocnindu-se de pereţi etc.

Fără astfel de presupuneri, lumea realismului naiv s-ar descompune într-un agregat incoerent de percepţii, fără raporturi reciproce, care nu s-ar uni în nici un fel de unitate. E clar, însă, că, la aceste presupuneri realismul naiv poate să ajungă numai printr-o inconsecvenţă. Dacă vrea să rămână credincios principiului său fundamental, după care, realitate au numai lucrurile care pot fi percepute, trebuie să admită că acolo unde nu percepe nimic, nu are voie să presupună nici o realitate. Din punctul de vedere al realismului naiv, forţele imperceptibile, care acţionează din obiectele perceptibile, sunt propriu-zis ipoteze neîndreptăţite. Şi fiindcă nu cunoaşte o altă realitate, el înzestrează aceste forţe ipotetice cu un conţinut perceptibil. Prin urmare, el aplică o formă de existenţă (existenţa perceptibilă) într-un domeniu în care îi lipseşte singurul său mijloc, care poate face dovada acestei forme de existenţă: perceperea sensibilă.

Această concepţie despre lume, plină de contradicţii, duce la realismul metafizic. Acesta construieşte, alături de realitatea perceptibilă, încă o realitate, o realitate imperceptibilă, pe care şi-o reprezintă ca fiind analogă celei dintâi. De aceea, realismul metafizic este, în mod necesar, dualism.

Acolo unde realismul metafizic semnalează un raport între lucrurile perceptibile (apropiere prin mişcare, dobândirea conştienţei despre un obiect etc.) el aşează o realitate. Raportul pe care îl observă îl poate exprima numai prin gândire, dar nu-l poate percepe. Raportul conceptual este transformat, în mod arbitrar, într-un lucru asemănător celor perceptibile. Pentru această orientare de gândire, lumea reală se compune din obiectele perceptibile, care se găsesc într-o veşnică devenire – apar şi dispar – şi din forţele imperceptibile, din care sunt produse obiectele perceptibile şi care reprezintă elementul permanent.

Realismul metafizic este un amestec – plin de contradicţii – între realism naiv şi idealism. Forţele sale ipotetice sunt entităţi imperceptibile, înzestrate cu calităţi perceptibile. El s-a hotărât ca, alături de domeniul lumii perceptibile, pentru a cărui formă de existenţă posedă mijloace de cunoaştere, să admită încă un domeniu, în care nu se poate folosi de aceste mijloace şi de care poate lua cunoştinţă numai prin gândire. Dar el nu se poate hotărî, în acelaşi timp, să recunoască forma de existenţă pe care i-o mijloceşte gândirea, noţiunea (ideea), ca un factor tot atât de îndreptăţit, alături de percepţie. Dacă vrem să evităm contradicţia percepţiei imperceptibile, trebuie să admitem că raporturile dintre percepţii, stabilite prin gândire, nu au pentru noi o altă formă de existenţă decât aceea a noţiunii. Îndepărtând din realismul metafizic partea nejustificată, lumea ni se prezintă ca o sumă de percepţii şi de raporturi conceptuale (ideale). Realismul metafizic se transformă astfel într-o concepţie despre lume care pretinde, pe seama percepţiilor, principiul perceptibilităţii, iar pentru stabilirea raporturilor dintre percepţii pretinde principiul activităţii gânditoare. Această concepţie despre lume nu poate admite alături de lumea percepţiilor şi de lumea noţiunilor, o a treia lume, în care să aibă valoare simultan cele două principii: aşa-numitul principiu real şi principiul ideal.

Dacă realismul metafizic afirmă că alături de raportul ideal dintre obiectele de perceput şi subiectul său perceptor, trebuie să existe şi raportul real dintre „lucrul în sine” al percepţiei şi „lucrul în sine” al subiectului perceptor (al aşa-numitului spirit individual), afirmaţia sa se întemeiază pe falsa presupunere a unui proces existenţial imperceptibil, analog proceselor din lumea simţurilor. Realismul metafizic mai spune apoi: eu pot stabili cu lumea percepţiilor mele un raport conştient-ideatic, dar cu lumea reală pot stabili numai un raport dinamic, de forţe. Făcând o astfel de afirmaţie, el comite o greşeală tot atât de condamnabilă ca cea de mai sus. Despre un raport de forţe nu poate fi vorba decât în lumea percepţiilor (în domeniul simţului tactil), dar nu şi în afara acesteia.

Concepţia caracterizată mai sus, în care se încadrează realismul metafizic, după ce l-am epurat de elementele contradictorii, vrem să o numim monism, fiindcă ea uneşte realismul unilateral cu idealismul, într-o unitate superioară.

Pentru realismul naiv, lumea reală este o totalitate de obiecte de percepţie; pentru realismul metafizic, realitatea constă nu numai din percepţii, ci şi din forţe imperceptibile; în locul forţelor imperceptibile, monismul aşează raporturile conceptuale, pe care le dobândeşte prin gândire. Aceste raporturi sunt însă legile naturii. O lege a naturii nu este altceva decât expresia conceptuală a raportului dintre anumite percepţii.

Monismul nu ajunge deloc în situaţia de a pune problema altor principii în afară de percepţie şi noţiune, prin care să ajungă la o explicaţie a realităţii. El ştie că în întreg domeniul realităţii, nu găseşte nici un motiv pentru aceasta. În lumea percepţiei, aşa cum se prezintă ea în mod direct perceperii noastre, monismul vede o jumătate de realitate. El află realitatea întreagă în unirea lumii percepţiei cu lumea noţiunilor. Realistul metafizic poate reproşa monistului: S-ar putea întâmpla ca, pentru organizarea ta, procesul de cunoaştere să fie desăvârşit, adică să nu-i lipsească nici un element. Nu ştii însă cum se oglindeşte lumea într-o inteligenţă cu altă organizare decât a ta. Monistul va răspunde: chiar dacă există alte inteligenţe decât cele omeneşti şi chiar dacă percepţiile lor au altă înfăţişare decât aceea a percepţiilor noastre, pentru mine are importanţă numai ceea ce ajunge din ele la mine, prin percepţie şi noţiune. Prin perceperea mea, prin această percepere specifică omului, eu mă situez faţă de obiect ca subiect. Prin aceasta, legătura dintre lucruri este întreruptă. Subiectul restabileşte această legătură prin gândire. În urma acestui lucru el se reintegrează în totalitatea universului. Fiindcă acest întreg apare rupt în locul dintre percepţia şi noţiunea noastră numai datorită subiectului nostru, în unirea acestor două ne este dată şi o adevărată cunoaştere. Pentru fiinţe dotate cu alte facultăţi de percepţie (spre exemplu cu un număr dublu de organe senzoriale), legătura dintre lucrurile lumii ar apărea întreruptă în alt loc, şi restabilirea ei trebuie să se facă, deci, pe o cale specifică acestor fiinţe. Problema limitelor cunoaşterii există numai pentru realiştii naivi şi metafizici, care văd în conţinutul sufletului numai o reprezentare conceptuală a lumii. Pentru ei, ceea ce se găseşte în afara subiectului este ceva absolut, ceva ce există prin sine însuşi, iar conţinutul subiectului este o imagine a acestuia, care se găseşte de-a dreptul în afara acestui absolut. Perfecţiunea cunoaşterii depinde de mai marea sau mai mica asemănare a imaginii cu obiectul absolut. O fiinţă cu mai puţine simţuri decât omul va percepe din lume o parte mai mică, o fiinţă cu mai multe simţuri va percepe o parte mai mare. Drept urmare, prima fiinţă va avea o cunoaştere mai puţin desăvârşită decât cea din urmă.

Monismul vede problema altfel. Locul unde universul ne apare rupt în subiect şi obiect este determinat de organizarea fiinţei perceptoare. Faţă de acest subiect determinat, obiectul nu este o realitate absolută, ci ceva relativ. În consecinţă, reclădirea unei punţi peste acest antagonism nu poate fi făcută decât pe o cale cu totul specifică, proprie subiectului omenesc. De îndată ce eul, care s-a despărţit de lume în actul percepţiei, se reintegrează, prin reflecţie gânditoare, în unitatea lumii, încetează orice alte probleme care erau numai o consecinţă a despărţirii.

O fiinţă care ar avea o altă alcătuire decât aceea a omului, ar avea un alt fel de cunoaştere. Omul are o alcătuire în măsură de a putea răspunde la problemele pe care i le pune propria sa fiinţă.

Realismul metafizic trebuie să-şi pună întrebarea: prin ce ne sunt date nouă datele percepţiei? Prin ce este afectat subiectul?

Pentru monism, percepţia este determinată de subiect. Acesta dispune însă de gândire, cu ajutorul căreia poate face ca amintita determinare pe care el însuşi a provocat-o, să înceteze din nou.

Realismul metafizic ajunge în faţa unei noi dificultăţi, când încearcă să explice asemănarea dintre imaginile pe care le au despre lume diferitele individualităţi omeneşti. El trebuie să-şi pună întrebarea: cum se întâmplă că imaginea despre lume, pe care mi-o construiesc cu ajutorul noţiunilor mele şi al percepţiilor determinate în mod subiectiv, este asemănătoare imaginii pe care şi-o construieşte o altă individualitate omenească, cu ajutorul aceloraşi doi factori subiectivi? În general, cum pot trage concluzii pentru imaginea pe care şi-o face un om despre lume, din imaginea mea subiectivă? Din faptul că oamenii se pot înţelege în mod practic, realistul metafizic trage concluzia că imaginile subiective despre lume ale acestora sunt asemănătoare. Asemănarea dintre aceste imagini despre lume îl determină în continuare să tragă concluzii asupra egalităţii spiritelor individuale ce se află la temelia subiectelor perceptoare particulare, cu alte cuvinte, asupra „eului în sine” care stă la temelia subiectelor.

Deci tragem dintr-o sumă de efecte această concluzie asupra caracterului cauzelor care stau la baza acestor efecte. Se crede că, examinând un număr suficient de cazuri, ajungem să cunoaştem desfăşurarea lucrurilor în aşa fel, încât vom putea şti care vor fi efectele acestor cauze şi în alte împrejurări. Astfel de concluzii se obţin prin aşa-numita „metodă inductivă”. O astfel de concluzie o numim concluzie inductivă. Noi ne vom vedea nevoiţi să modificăm rezultatele concluziilor obţinute cu această metodă, de îndată ce, în urma unei observaţii, rezultă ceva neaşteptat, căci caracterul rezultatului este, totuşi, determinat numai de aspectul individual al observaţiei făcute. Realistul metafizic afirmă, însă, că această cunoaştere condiţionată a cauzelor este absolut suficientă pentru nevoile vieţii practice.

Concluziile obţinute pe cale inductivă constituie temelia metodică a realismului metafizic modern. Exista o vreme în care oamenii îşi închipuiau că dintr-o noţiune se poate scoate ceva ce nu mai este noţiune. Ei credeau că fiinţele metafizice reale, de care avea cândva nevoie realismul metafizic, pot fi cunoscute pornind de la noţiuni. Astăzi, acest fel de a filosofa este depăşit şi abandonat. În schimb, însă, oamenii cred că, dintr-un suficient număr de realităţi ale percepţiei pot trage concluzii asupra caracterului pe care îl are lucrul în sine ce stă la temelia acestor realităţi. Aşa cum altădată oamenii încercau să ajungă la elementul metafizic pornind de la noţiuni, astăzi cred că îl pot afla pornind de la percepţie. Fiindcă noţiunile i se prezintă omului într-o claritate desăvârşită, se credea că din ele se poate deduce şi elementul metafizic cu o siguranţă absolută. Percepţiile nu ni se prezintă cu aceeaşi claritate desăvârşită. Între o percepţie întâlnită ulterior şi percepţia de aceeaşi natură întâlnită anterior există o oarecare deosebire. De aceea, concluziile trase dintr-o percepţie anterioară sunt mereu întru câtva modificate de concluziile trase din percepţiile ulterioare. Formaţiunea metafizică obţinută pe această cale este deci o formaţiune relativ corectă, supusă unor corecturi viitoare. Metafizica lui Eduard von Hartmann [ 39 ] – care a pus pe foaia de titlu a primei sale opere, ca motto, cuvintele: «Rezultate speculative obţinute după metoda inductivă a ştiinţelor naturii» –‚ are un caracter determinat de aceste principii metodice.

Felul în care realistul metafizic ne înfăţişează astăzi lucrurile în sine a fost dobândit prin metoda inductivă. Prin considerări asupra procesului de cunoaştere, acesta ajunge la convingerea că alături de lumea „subiectivă”, cognoscibilă prin percepţie şi noţiune, există o lume obiectivă şi reală. El îşi închipuie că poate determina proprietăţile acestei realităţi obiective din percepţii prin metoda inductivă.



Adaos la noua ediţie (1918). Observarea nepărtinitoare a trăirii în percepţie şi noţiune, aşa cum am încercat a o descrie în expunerile anterioare, este tulburată mereu de anumite reprezentări care apar în domeniul ştiinţelor naturii. Cei ce se situează pe tărâmul acestor ştiinţe îşi spun: ochii percep în spectrul solar culori de la roşu la violet. Dar, dincolo de violet, în spaţiul de radiaţie al spectrului există forţe pe care ochiul nu le mai percepe, dar care corespund unui efect chimic. Tot aşa, dincolo de roşu, se găsesc radiaţii care produc numai efecte de căldură. Reflectând asupra acestor fenomene şi asupra fenomenelor asemănătoare, se ajunge la părerea că extinderea lumii percepţiilor omeneşti este determinată de puterea de cuprindere a simţurilor de care dispune omul, şi că acesta ar avea înaintea sa o cu totul altă lume, dacă, pe lângă simţurile pe care le are, ar mai avea şi altele, sau dacă, în general, ar avea alte simţuri. Cel ce se dedă fanteziilor exagerate – în această privinţă, strălucitele descoperiri ale ştiinţelor modeme oferă un prilej într-adevăr seducător – poate ajunge foarte uşor să afirme că, cu toate acestea, în câmpul de observaţie al omului intră numai ceea ce poate acţiona asupra simţurilor de care dispune organizarea noastră. El nu are nici un drept de a considera lumea limitată a percepţiilor sale, care este determinată de organizarea sa, ca hotărâtoare, în ceea ce priveşte realitatea. Căci fiecare simţ nou ne-ar pune în faţa unei alte imagini a realităţii. În cadrul limitelor corespunzătoare, toate acestea pot fi considerate ca păreri absolut îndreptăţite. Dar dacă cineva se lasă influenţat de aceste păreri în observarea obiectivă a amintitelor raporturi dintre percepţie şi noţiune, el îşi închide drumul ce duce spre o cunoaştere a omului şi a lumii, cunoaştere care îşi are rădăcinile în realitate. Trăirea lăuntrică a esenţei gândirii, deci prelucrarea activă a lumii noţiunilor, este cu totul altceva decât trăirea unui element perceptibil prin simţuri. Oricâte simţuri ar mai avea omul, nici unul nu i-ar da realitatea, dacă el nu ar străbate lucrurile pe care i le mijlocesc aceste simţuri printr-o activitate gânditoare, cu noţiuni, şi fiecare simţ, de orice natură ar fi el, dacă este străbătut în acest fel cu noţiuni, dă omului posibilitatea de a trăi în realitate. Problema raportului dintre om şi lumea reală nu are nimic de a face cu fantezia unora despre natura cu totul diferită a percepţiilor pe care le putem avea cu ajutorul altor simţuri. Trebuie să recunoaştem că fiecare imagine de percepţie este determinată în înfăţişarea sa, de organizarea fiinţei perceptoare, dar că imaginea de percepţie străbătută de contemplarea gânditoare trăită îl duce pe om în realitate. Nu descrierea fantastică a înfăţişării pe care ar trebui s-o aibă lumea, pe care am privit-o cu alte simţuri decât cu simţurile obişnuite ale omului, îl poate îndemna pe acesta să caute cunoaşterea raportului său faţă de lume, ci cunoştinţa că fiecare percepţie exprimă numai o parte a realităţii care se ascunde în ea, deci cunoştinţa că percepţia ne abate de la propria sa realitate. Acestei înţelegeri i se alătură o a doua, şi anume cunoştinţa că gândirea ne conduce la o altă parte a realităţii, care se găseşte ascunsă în percepţie. Observarea obiectivă a amintitelor raporturi dintre percepţie şi noţiunea elaborată printr-o activitate gânditoare, poate fi tulburată şi atunci când, în domeniul fizicii, se iveşte necesitatea de a nu vorbi despre elementele care pot fi percepute în mod concret, ci despre mărimile abstracte, imperceptibile ale liniilor de forţe electrice sau magnetice etc. S-ar părea că aceste elemente ale realităţii, despre care vorbeşte fizica, nu ar avea nimic de a face nici cu realitatea perceptibilă, nici cu noţiunea elaborată cu gândirea activă. Şi, totuşi, o asemenea concepţie se întemeiază pe o autoînşelare. Deocamdată, important este că tot ceea ce se elaborează în domeniul fizicii – în măsura în care aceste elaborări nu reprezintă nişte ipoteze neîndreptăţite, de care nu ne ocupăm –‚a fost dobândit prin percepţie şi noţiune. Ceea ce, în aparenţă, constituie un conţinut imperceptibil, fizicianul îl transpune, dintr-un just instinct de cunoaştere, în domeniul percepţiilor şi gândeşte asupra acestui conţinut în noţiuni pe care le foloseşte în mod curent, în acest domeniu. Aşa bunăoară, forţele active în câmpul electric sau magnetic nu pot fi cunoscute altfel, în esenţa lor, decât printr-un proces de cunoaştere care se desfăşoară între percepţie şi noţiune. O multiplicare sau o configurare de alt gen a simţurilor omeneşti ne-ar da alte percepţii, o îmbogăţire sau o modificare a experienţei omeneşti. Dar şi aceste experienţe noi ar trebui să fie cu adevărat cunoscute printr-un raport de reciprocitate dintre noţiune şi percepţie. Aprofundarea procesului de cunoaştere depinde de forţele intuiţiei (vezi pag. 62) care se manifestă în gândire. Această intuiţie poate coborî, în trăirea la care ajungem prin gândire, până la substraturile mai mult sau mai puţin adânci ale realităţii. Prin extinderea imaginii noastre de percepţie, această adâncire poate primi impulsuri şi, pe această cale, ea poate fi indirect favorizată. Coborârea în adâncuri, pe care o întreprindem pentru a găsi realitatea, nu trebuie confundată niciodată cu imaginea, mai extinsă ori mai redusă, a percepţiilor, care întotdeauna reprezintă numai o parte a realităţii, partea condiţionată de organizarea noastră. Cel ce nu se pierde în abstracţiuni, va recunoaşte că, pentru fizică, lumea percepţiilor cuprinde în sine elemente pentru care nu avem un simţ, aşa cum avem pentru culoare şi sunet. Fiinţa concretă a omului nu este determinată numai prin percepţia directă de care ia cunoştinţă prin organizarea sa, ci şi prin aceea că el exclude alte percepţii din această percepţie directă. Aşa după cum, în viaţă, alături de starea de veghe conştientă este necesară starea de somn inconştientă, tot aşa, în trăirea de sine a omului, alături de cercul percepţiilor sale fizice, este necesar un cerc – mult mai mare chiar – de elemente fizic imperceptibile, în câmpul căruia îşi au originea percepţiile sale sensibile. Toate acestea au fost spuse, în mod indirect, încă în primele expuneri din această carte. Autorul ei face aici această adăugire, fiindcă i-a fost dat să vadă că unii cititori n-au citit aceste lucruri suficient de exact. Trebuie să mai avem apoi în vedere că ideea percepţiei, aşa cum a fost dezvoltată în această scriere, nu poate fi confundată cu aceea a percepţiei exterioare, sensibile, care nu este decât un caz special al ei. Din expunerile anterioare s-a văzut şi, din cele ce vor urma se va vedea şi mai mult, că aici se înţelege prin percepţie orice realitate de natură fizică şi spirituală pe care omul o întâlneşte înainte ca ea să fi fost cuprinsă de noţiunea elaborată în mod activ. Pentru a avea percepţii de natură sufletească sau spirituală, nu sunt necesare simţuri în sensul în care sunt considerate ele în mod obişnuit. S-ar putea spune că o astfel de extindere a felului de a vorbi este inadmisibilă. Această extindere, însă, este absolut necesară, dacă nu vrem ca, în anumite domenii, lărgirea procesului de cunoaştere să fie încătuşată tocmai din cauza modului de a vorbi. Cel ce vorbeşte despre percepţie numai în sensul de percepţie senzorială, nu ajunge la o noţiune utilizabilă în procesul de cunoaştere, nici în ceea ce priveşte această percepţie senzorială. Uneori noţiunea trebuie extinsă pentru ca să primească într-un domeniu mai redus, sensul ce i se cuvine. Câteodată mai trebuie să adăugăm elemente noi conţinutului unei noţiuni, pentru ca acest conţinut să-şi găsească justificarea sau chiar precizarea. Astfel, la pagina 183 din această carte se spune: „Deci, reprezentarea este o noţiune individualizată”. Faţă de această afirmaţie, mi s-a reproşat [ 40 ] că ar fi un fel neobişnuit de a vorbi. Dar acest fel de a vorbi este necesar dacă vrem să descoperim ce este în mod propriu-zis o reprezentare. Unde ar ajunge procesul de cunoaştere, dacă tuturor celor ce ar fi puşi în situaţia de a da sensul just noţiunilor, le-am face obiecţia: „acesta este un fel neobişnuit de a vorbi”?