Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


REALITATEA LIBERTĂŢII

VIII
FACTORII VIEŢII


Să recapitulăm ceea ce am dobândit în capitolele anterioare. Lumea i se înfăţişează omului ca o multiplicitate, ca o sumă de elemente unitare simple. Unul dintre aceste elemente unitare simple, o fiinţă între celelalte fiinţe, este omul însuşi. Deocamdată, această înfăţişare a lumii o considerăm ca dată, şi întrucât nu o dezvoltăm printr-o activitate conştientă, ci o găsim gata formată, o numim percepţie. În lumea percepţiilor ne percepem şi pe noi înşine. Această autopercepţie ar rămâne, pur şi simplu, o percepţie printre alte multe percepţii, dacă din sânul acestei autopercepţii nu ar apare ceva care s-ar dovedi în stare să facă o legătură între percepţii, în general şi să facă deci şi o legătură între suma tuturor celorlalte percepţii şi sinea noastră. Acest ceva care apare din auto-percepţie nu mai este o simplă percepţie. Nici nu ne este dat aşa, pur şi simplu, cum ne este dată percepţia. El este chemat la viaţă printr-o activitate. La început, avem impresia că acest ceva este legat de ceea ce percepem drept sinea noastră. Dar, în ceea ce priveşte semnificaţia sa interioară, e deasupra acestei sine. El adaugă percepţiilor particulare determinări conceptuale care au un raport între ele şi care constituie un tot. Acest ceva dobândit prin autopercepţie este determinat tot în mod ideal, şi este opus obiectelor, drept subiect sau „eu”. Acest „ceva” este gândirea, iar determinările ideale sunt noţiunile şi ideile. De aceea, gândirea se exprimă în primul rând în percepţia sinei; dar ea nu este numai subiectivă; căci sinea se indică drept subiect abia cu ajutorul gândirii. Această raportare gânditoare la noi înşine este o determinare vitală a personalităţii noastre. Prin ea ducem o existenţă pur ideală. Prin ca ne simţim fiinţe gânditoare. Această determinare vitală a existenţei noastre ar rămâne pur conceptuală (logică), dacă ei nu i s-ar adăuga şi alte determinări ale sinei noastre. În acest caz, am fi nişte fiinţe a căror viaţă s-ar epuiza în stabilirea de raporturi pur conceptuale între o percepţie şi alta, între acestea şi noi înşine. Dacă numim cunoaştere stabilirea unui asemenea raport bazat pe gândire, iar starea sinei noastre dobândită prin acelaşi raport o numim starea de a şti, ar trebui să ne considerăm – în caz că presupunerea de mai sus s-ar împlini – o fiinţă exclusiv cunoscătoare şi ştiutoare.

Dar presupunerea de mai sus nu se împlineşte. Noi nu raportăm percepţiile la noi înşine numai în mod ideal, prin noţiuni, ci şi cu ajutorul sentimentelor, aşa cum am arătat. Deci, nu suntem fiinţe cu un conţinut de viaţă pur conceptual. Realistul naiv vede chiar în viaţa de sentimente o viaţă mai reală a personalităţii decât în elementul pur ideal al stării de a şti (cunoaşterii). Iar, din punctul său de vedere, el are perfectă dreptate, când judecă lucrurile în acest fel. Căci sentimentul este la început, în domeniul subiectiv, ceea ce în domeniul obiectiv este percepţia. Fiindcă, potrivit principiului fundamental al realismului naiv, tot ceea ce poate fi perceput este real, de aceea sentimentul este chezăşie pentru realitatea propriei noastre personalităţi. Dar, dacă monismul amintit aici vrea să-şi reprezinte sentimentul ca pe o realitate desăvârşită, el trebuie să acorde şi acestui sentiment completarea pe care socoteşte necesar a fi acordată percepţiei. Pentru acest monism sentimentul este o realitate nedesăvârşită, care, în forma ei primară, în forma în care ne este dat, nu conţine încă pe cel de al doilea factor al său, noţiunea sau ideea. De aceea în viaţă, atât sentimentul cât şi percepţia apar întotdeauna înaintea cunoaşterii. Mai întâi avem sentimentul existenţei, şi abia în decursul treptatei noastre evoluţii cucerim punctul unde apare în propria noastră existenţă simţită în mod obscur, noţiunea sinei noastre. Ceea ce, pentru noi, apare abia mai târziu, este însă de la început legat în mod inseparabil de sentiment. Datorită acestei împrejurări, omul naiv ajunge la credinţa că, în simţire, existenţa i se prezintă direct, iar în cunoştinţă i se prezintă numai indirect. De aceea, dezvoltarea vieţii de simţire este, pentru el, cel mai important lucru. El crede că ajunge să înţeleagă sensul lucrurilor din lume, abia după ce le primeşte în simţirea sa. Nu caută să facă un mijloc de cunoaştere din cunoştinţă, ci din sentiment. Fiindcă sentimentul este ceva absolut individual, ceva asemănător percepţiei, această filosofie a sentimentului declară un principiu care are semnificaţie numai în cadrul personalităţii sale, drept principiu universal. El caută să pătrundă întreaga lume cu sinea sa. Ceea ce monismul amintit aici caută să înţeleagă cu ajutorul noţiunilor, adeptul filosofiei simţirii caută să dobândească cu ajutorul sentimentului, şi consideră această legătură a sa cu obiectele, ca fiind cea mai directă.

Curentul filosofic pe care l-am caracterizat aici, filosofia sentimentului, este denumit adeseori mistică. Eroarea unei concepţii mistice, la temelia căreia stă numai sentimentul, constă în faptul că ea vrea să trăiască ceea ce ar trebui să ştie, că vrea să ridice un principiu individual, sentimentul, la rangul de principiu universal.

Simţirea este un act pur individual, o raportare a lumii exterioare la subiectul nostru, în măsura în care acest raport îşi găseşte expresia într-o trăire pur subiectivă.

Există şi o altă manifestare a personalităţii omeneşti. Eul participă, prin gândire, la viaţa universală. Cu ajutorul ei, el raportează, în mod pur ideal (conceptual), percepţiile la sine însuşi, iar pe sine însuşi la percepţii. În sentiment, eul trăieşte un raport al obiectelor faţă de subiectul său; în voinţă se petrece contrariul. În voinţă avem în faţa noastră tot o percepţie, şi anume percepţia raportului individual dintre sinea noastră şi obiect. Ceea ce, în voinţă, nu este un factor pur ideal, este, la fel, un simplu obiect de percepere, ca oricare alt lucru din lumea exterioară.

Cu toate acestea, realismul naiv crede că şi aici are de a face cu o existenţă mult mai reală decât aceea pe care o putem dobândi prin gândire. Pentru el, voinţa este un element în care el vede, în mod direct, o desfăşurare, o realitate cauzală, în contrast cu gândirea care cuprinde această desfăşurare abia în noţiune. Ceea ce săvârşeşte eul prin voinţa sa reprezintă, pentru o astfel de concepţie, un proces pe care omul îl trăieşte în mod direct. Adeptul acestei filosofii crede că a descoperit în voinţă un punct adevărat de plecare în dezvăluirea procesului universal. În timp ce toate celelalte fenomene pot fi urmărite numai din afară, prin percepţie, el crede că în voinţă ne este dat un fenomen real care poate fi trăit în mod absolut direct. Forma de existenţă în care i se înfăţişează voinţa, înăuntrul sinei sale, devine pentru el un principiu adevărat al realităţii. Propria sa voinţă i se înfăţişează ca un caz special al procesului universal general, iar acesta din urmă îl apare, prin urmare, ca voinţă generală. Voinţa devine principiul universal, aşa după cum în mistica sentimentului, sentimentul devine principiu de cunoaştere. Acest fel de a concepe lucrurile se numeşte filosofia voinţei (thelism). Ea face dintr-un element care poate fi trăit numai în mod individual, un factor constituant al lumii.

Aşa cum mistica sentimentului nu poate fi numită ştiinţă, tot aşa nu poate fi numită ştiinţă nici filosofia voinţei. Căci atât una cât şi cealaltă, afirmă că lumea nu poate fi înţeleasă pe o cale conceptuală. Alături de principiul ideal al existenţei, amândouă necesită şi un principiu real. Şi, în parte, acest lucru este îndreptăţit. Dar fiindcă, pentru sesizarea acestor două principii – aşa-numite reale –‚ dispunem de un singur mijloc, de percepţie, afirmaţia misticei sentimentului şi aceea a filosofiei voinţei poate fi formulată şi în felul următor: avem două izvoare ale cunoaşterii, cel al gândirii şi cel al percepţiei, dintre care acesta din urmă ni se înfăţişează ca trăire individuală în sentiment şi voinţă. Dat fiind faptul că ceea ce emană dintr-un izvor, trăirile, nu poate fi primit de către aceste două concepţii, direct în sfera celuilalt izvor, în aceea a gândirii, cele două moduri de cunoaştere, perceperea şi gândirea, rămân separate, fiinţează una lângă cealaltă, fără ca între ele să existe o mijlocire mai înaltă. Alături de principiul ideal, la care se poate ajunge prin cunoştinţă, în lume trebuie să mai existe încă un principiu, un principiu real, pe care nu-l putem cuprinde cu gândirea. Cu alte cuvinte, mistica sentimentului şi filosofia voinţei sunt tot un realism naiv, fiindcă atât una, cât şi cealaltă susţin afirmaţia: ceea ce percepem direct este real. Faţă de realismul naiv propriu-zis, ele mai comit inconsecvenţa că fac dintr-o anumită formă a perceperii (simţirea şi voinţa) un mijloc exclusiv de cunoaştere a existenţei, cu toate că acest lucru îl pot face numai dacă, în general, aderă la principiul: ceea ce percepem este real. Prin urmare, ele ar trebui să acorde aceeaşi valoare de cunoaştere şi perceperii exterioare.

Prin faptul că filosofia voinţei transpune voinţa şi în acele sfere ale existenţei, în care aceasta nu poate fi trăită în mod direct, aşa cum poate fi trăită în sfera propriului nostru subiect, ea devine realism metafizic. Ea admite, în mod ipotetic, un principiu în afara subiectului, pentru care trăirea subiectivă este singurul criteriu al realităţii. Filosofia voinţei, ca realism metafizic, este supusă criticii din capitolul anterior, care trebuie să recunoască şi să învingă momentul plin de contradicţii al fiecărui realism metafizic şi să recunoască faptul că voinţa este un fenomen general al lumii numai în măsura în care ea se raportează, în mol ideal, la restul lumii.



Adaos la noua ediţie (1918). Dificultatea de a observa gândirea, în fiinţa sa, se află în împrejurarea că atunci când sufletul examinator îşi îndreaptă atenţia asupra acestei fiinţe, ea se sustrage cu prea multă uşurinţă examinării. În acest caz sufletului nu-i rămâne decât o abstracţie moartă, cadavrul gândirii vii. Dacă avem în vedere numai această abstracţie, ne vedem uşor constrânşi a păşi pe tărâmul „plin de viaţă” al misticei sentimentului sau chiar şi pe acela al metafizicii voinţei. Vom găsi ciudat ca cineva să încerce a cuprinde fiinţa realităţii în „simple gânduri”. Dar, cel ce reuşeşte să aibă într-adevăr viaţă în gândire, acela va recunoaşte că bogăţia lăuntrică şi experienţa, plină de linişte şi, în acelaşi timp, de un dinamism lăuntric, a unei vieţi în gândire, nu se pot nici măcar compara cu urzirea pură de sentimente sau cu contemplarea elementului voinţă, ca să nu mai vorbim de faptul că acestea din urmă nu pot fi puse deasupra gândirii. Tocmai datorită bogăţiei ei, datorită plenitudinii interioare a trăirii, ne apare contraimaginea ei în conştienţa obişnuită sufletească, drept moartă, abstractă. Nici una dintre activităţile sufletului omenesc nu poate fi răstălmăcită cu atâta uşurinţă, ca gândirea. Voinţa şi simţirea încălzesc sufletul omenesc chiar şi în amintirea stărilor lor originare. Gândirea, dimpotrivă, atunci când trăieşte numai în amintire, ne lasă mult prea uşor rece; ea face impresia că secătuieşte viaţa sufletească. Aceasta nu este însă decât o umbră a adevăratei sale realităţi, o puternică umbră a unei realităţi luminoase şi calde, care se scufundă şi pătrunde lumea fenomenală. Această scufundare are loc cu ajutorul puterii ce se revarsă în însăşi activitatea gânditoare şi care este puterea iubirii de natură spirituală. Nu ne este îngăduit a obiecta că cel ce vede, în acest fel, iubire în gândirea activă, nu face altceva decât să transpună în sfera acesteia un sentiment, pe acela al iubirii. Căci, această obiecţie este, de fapt, o confirmare a lucrurilor pe care le-am prezentat aici. Cel ce se îndreaptă spre gândirea ca fiinţă întâlneşte atât sentimentul, cât şi voinţa, pe acestea din urmă chiar în realitatea lor profundă. Cel ce îşi abate atenţia de la gândire şi se îndreaptă numai înspre simţire şi voinţă, pierde din ele adevărata realitate. Cel ce vrea să trăiască intuitiv în gândire, va avea şi trăirea în sentiment şi în voinţă. Cu totul alta este însă atitudinea pe care o ia faţă de această problemă mistica sentimentului şi metafizica voinţei. Acestea din urmă ajung prea uşor să conchidă că ele se află în realitate, şi că gânditorul intuitiv îşi face „în gândurile sale abstracte” o imagine despre lume care este cu totul lipsită de căldura sentimentului, străină de realitate, întunecată şi rece.