Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


REALITATEA LIBERTĂŢII

X
FILOSOFIA LIBERTĂŢII ŞI MONISMUL


Omul naiv, care consideră real numai ceea ce vede cu ochii şi poate prinde cu mâinile, pretinde şi pentru viaţa sa morală mobiluri perceptibile cu ajutorul simţurilor. El simte nevoia unei fiinţe de la care să primească aceste mobiluri pe o cale inteligibilă pentru simţurile sale. Consimte că aceste mobiluri să-i fie dictate drept porunci de către un om pe care îl consideră mai înţelept şi mai puternic decât el, ori în care recunoaşte, din alte motive, o putere ce stă deasupra lui. Pe această cale se ajunge la amintitele principii morale, la autoritatea familiei, a statului, la autoritatea socială, bisericească şi divină. Omul cu un orizont limitat acordă încredere şi unui alt om; cel ce se găseşte pe o treaptă superioară admite dictarea conduitei sale morale de către o majoritate (stat, societate). El clădeşte tot mereu pe forţe perceptibile. Cel care, în cele din urmă, începe a se convinge că aceştia sunt nişte oameni tot atât de slabi ca el, caută îndrumarea unei puteri superioare, a unei fiinţe divine, pe care o înzestrează însă cu însuşiri fizice. Acceptă ca întreg conţinutul conceptual al vieţii sale morale să-i fie transmis de această fiinţă tot pe o cale perceptibilă, de către Dumnezeu care apare, fie în rugul aprins, fie într-un trup omenesc, care umblă printre oameni şi le spune, într-un mod perceptibil urechilor acestora, ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să facă.

Cea mai înaltă treaptă de evoluţie a realismului naiv, în domeniul moralităţii, este treapta pe care poruncile morale (ideile morale) sunt considerate ca independente de orice fiinţă străină şi sunt concepute, în mod ipotetic, ca o forţă absolută, ce rezidă în propriul interior. Ceea ce omul percepea, la început, drept glas exterior al lui Dumnezeu, este perceput acum în interiorul său drept forţă independentă şi el vorbeşte despre acest glas lăuntric, identificându-l cu conştiinţa.

Dar, prin aceasta, am părăsit deja treapta conştienţei naive şi am intrat în regiunea în care legile morale devin independente ca norme. Atunci, ele nu mai au un purtător, ci devin entităţi metafizice, care există prin ele însele. Sunt asemănătoare forţelor invizibil-vizibile ale realismului metafizic, care nu caută realitatea prin participarea, pe care o are fiinţa omenească, în gândire, la această realitate, ci pe care şi-o reprezintă ca fiind ceva ipotetic, alături de realitatea trăită direct. Normele morale extraomeneşti apar întotdeauna ca fenomen însoţitor al acestui realism metafizic. Acest realism metafizic trebuie să caute şi originea moralităţii în câmpul realităţilor extra-omeneşti. Aici există diferite posibilităţi. Dacă ne imaginăm fiinţa presupusă ca lipsită de gândire şi acţionând după legi pur mecanice, aşa cum şi-o închipuie concepţia materialistă, atunci ea va da naştere şi unui individ uman, cu tot ceea ce ţine de el, printr-o necesitate pur mecanică. Conştienţa libertăţii poate fi atunci numai o iluzie. Căci deşi eu mă consider autorul acţiunii mele, în mine acţionează materia din care mă compun şi procesele ei mecanice. Eu mă cred liber, dar toate acţiunile mele nu sunt decât rezultatele proceselor materiale care stau la temelia organismului meu trupesc şi spiritual. Avem sentimentul libertăţii – aşa crede această concepţie – numai fiindcă nu cunoaştem motivele sub a căror constrângere ne găsim. „Trebuie să accentuăm că sentimentul libertăţii se întemeiază pe absenţa motivelor exterioare de constrângere”. „Acţiunea noastră este necesitată, întocmai ca gândirea noastră” (Ziehen [ 46 ]: «Principii de psihologie fiziologică», pag. 207 şi urm.).1

1 Despre modul în care se vorbeşte aici despre „materialism” şi justificarea de a se vorbi astfel despre el, vezi «adaosul» de la sfârşitul acestui capitol.

O altă posibilitate este ca cineva să conceapă că absolutul extra-omenesc, care se află înapoia fenomenelor sensibile, o fiinţă spirituală. În această forţă spirituală va căuta el şi imboldul pentru acţiunile sale. Va considera principiile morale, pe care le află cu raţiunea sa, ca o emanaţie a acestei fiinţe în sine, care are intenţii deosebite în privinţa omului. Pentru un astfel de dualism, legile morale sunt dictate de o fiinţă absolută, iar omului nu-i revine decât să examineze aceste legi cu raţiunea şi să le îndeplinească. Ordinea morală a lumii este, pentru dualist, reflexul perceptibil al unei ordini mai înalte, care stă înapoia acesteia. Moralitatea pământeană este o manifestare a ordinii extra-omeneşti din univers. Nu omul este ceea ce interesează în această ordine morală, ci fiinţa în sine, fiinţa extraomenească. Omul trebuie să facă ceea ce vrea această fiinţă. Eduard von Hartmann, care îşi reprezintă fiinţa în sine ca o divinitate a cărei existenţă este suferinţa, crede că această fiinţă divină ar fi creat lumea, pentru ca, prin ea, să scape de nemărginita sa suferinţă. De aceea, acest filosof vede în evoluţia morală a omenirii un proces ce are menirea de a mântui divinitatea. „Procesul de devenire al lumii îşi poate atinge ţinta sa numai dacă individualităţi gânditoare şi conştiente de ele însele vor construi o ordine morală a lumii”. „Existenţa reală este încarnarea divinităţii, iar procesul de devenire al lumii este istoria patimilor Dumnezeului care s-a făcut carne şi, în acelaşi timp, este calea mântuirii Celui crucificat în carne; moralitatea însă este o colaborare la scurtarea acestei căi de suferinţă şi mântuire”. (Hartmann [ 47 ], «Fenomenologia conştienţei morale», pag. 871). Aici omul nu acţionează fiindcă vrea, ci trebuie să acţioneze, fiindcă Dumnezeu vrea să fie mântuit. Aşa după cum dualismul materialist face din om un automat, care acţionează sub constrângerea legilor pur mecanice, tot aşa dualistul spiritualist (respectiv, cel ce vede absolutul, fiinţa în sine, într-o spiritualitate la care omul nu poate participa în mod conştient) face din el un sclav al voinţei acestui absolut. În cadrul materialismului, cât şi în acela al spiritualismului unilateral, şi, mai ales, în cadrul realismului metafizic – care conchide că realitatea extraumană este realitatea adevărată şi că aceasta nu poate fi trăită de om – libertatea este exclusă.

În mod consecvent, realismul naiv, la fel ca acest realism metafizic, trebuie, pentru unul şi acelaşi motiv, să nege libertatea, fiindcă nu văd în om decât un executant al principiilor ce i-au fost impuse în mod necesar. Realismul naiv omoară libertatea prin aceea că îl pune pe om sub autoritatea unei fiinţe perceptibile sau a unei fiinţe pe care şi-o imaginează în analogie cu aceasta sau, în sfârşit, sub autoritatea unei abstracte voci lăuntrice, pe care o interpretează drept „conştiinţă”; metafizicianul, care pune temei numai pe realitatea extraumană, nu poate recunoaşte libertatea fiindcă el consideră că omul este determinat, mecanic sau moral, de o „fiinţă în sine”.

Monismul va trebui să recunoască justificarea parţială a realismului naiv, fiindcă recunoaşte lumea percepţiilor drept justificată. Cel ce nu este capabil să producă ideile morale prin intuiţie, acela trebuie să le primească de la alţii. Şi, în măsura în care omul îşi primeşte principiile morale din afară, el este, într-adevăr neliber. Dar monismul atribuie ideii aceeaşi importanţă ca şi percepţiei. Ideea se poate, însă, manifesta în individualitatea omenească. În măsura în care omul urmează impulsurile ce vin din aceasta direcţie, el se simte liber. Dar monismul contestă unei metafizici bazate numai pe deducţie, orice justificare, prin urmare şi aceea a impulsurilor pentru acţiune ce provin din aşa-numita „fiinţă în sine”. Conform concepţiei moniste, omul poate să acţioneze neliber când se supune unei constrângeri exterioare, perceptibile şi, liber, când ascultă numai de el însuşi. Monismul nu poate recunoaşte o constrângere inconştientă care s-ar ascunde înapoia percepţiei şi a noţiunii. Dacă cineva afirmă despre o acţiune a semenului său că nu a săvârşit-o liber, el trebuie să caute lucrul, omul sau orânduirea care l-au îndemnat la acţiune, în lumea perceptibilă; dacă cel ce face afirmaţia se referă la cauze ce se află dincolo de lumea realităţilor sensibile şi spirituale, monismul nu poate accepta o astfel de afirmaţie.

Conform concepţiei moniste, omul acţionează, pe de o parte, neliber, iar pe de alta parte, liber. Constată că, în lumea percepţiilor, el este neliber şi realizează în sine spiritul liber.

Poruncile morale, pe care metafizicianul bazat numai pe deducţie trebuie să le considere ca emanări ale unei puteri superioare, nu sunt, pentru adeptul monismului, decât gânduri ale oamenilor. Pentru el ordinea morală a lumii nu este clişeul unei ordini naturale, pur mecanice, şi nici a unei ordini cosmice, extraumane, ci o operă a omului, absolut liberă. Omul nu are de îndeplinit voinţa unei fiinţe ce se găseşte în afara lui, ci propria sa voinţă; el nu realizează vrerile şi intenţiile unei alte fiinţe, ci pe ale sale. Înapoia omului care acţionează, monismul nu vede ţelurile unei cârmuiri cosmice, străină de el, o cârmuire care să îl determine pe om după voinţa sa, ci, în măsura în care omul realizează idei intuitive, el urmăreşte ţelurile sale proprii, omeneşti. Şi anume, fiecare individ urmăreşte realizarea ţelurilor sale deosebite. Căci lumea ideilor nu se manifestă într-o comunitate de oameni, ci numai în indivizi. Ţelul comun al unei comunităţi omeneşti nu este decât consecinţa faptelor particulare de voinţă ale indivizilor şi, de obicei, a unor puţin aleşi, pe care ceilalţi îl urmează ca pe nişte autorităţi ale lor. Fiecare dintre noi este chemat a deveni un spirit liber, aşa cum fiecare sămânţă de trandafir este chemată să devină trandafir.

Prin urmare, în domeniul acţiunilor într-adevăr morale, monismul este o filosofie a libertăţii. Fiind o filosofie a realităţii, el respinge limitările metafizice şi ireale făcute asupra spiritului liber, aşa după cum recunoaşte limitările fizice şi istorice (naiv-reale) ale omului naiv. Fiindcă pentru monism omul nu este un produs finit, care să-şi poată dezvălui întreaga fiinţă în fiecare moment al vieţii sale, el consideră drept inutil a discuta dacă omul, ca atare, este liber sau nu. El vede în om o fiinţă ce evoluează şi întreabă dacă, pe această cale a evoluţiei, poate fi atinsă şi treapta spiritului liber.

Monismul ştie că natura nu-l lasă pe om din mâinile sale, ca pe un spirit de-a dreptul liber, ci îl călăuzeşte până la o anumită treaptă, de pe care continuă a evolua tot ca fiinţă neliberă, până ajunge la punctul în care se va găsi pe sine însuşi.

Monismul îşi dă seama că o fiinţă care acţionează sub o constrângere fizică sau morală, nu poate fi într-adevăr morală. El consideră trecerea prin stadiul acţiunii săvârşite automat (acţiunea determinată de porniri şi instincte) şi aceea prin stadiul acţiunii săvârşite din supunere faţă de normele morale, ca o trecere prin nişte faze premergătoare şi necesare ale moralităţii, şi recunoaşte posibilitatea de a depăşi aceste două faze premergătoare prin spiritul liber. În general, monismul eliberează concepţia morală despre lume de cătuşele pământeşti ale maximelor moralităţii naive şi de maximele extra-pământeşti ale moralităţii metafizicianului speculativ. Pe cele dintâi nu le poate scoate din lume, aşa cum nu poate să scoată din lume percepţiile; pe acestea din urmă le refuză, fiindcă el caută în lume şi nu în afara lumii, principiile de explicare a fenomenelor din lume. Aşa cum monismul refuză chiar şi numai să gândească la alte principii de cunoaştere decât cele pentru oameni (vezi pag. 192 ş.u.), tot aşa refuză şi ideea unor alte maxime morale, decât cele hotărâtoare pentru om. Moralitatea omenească, precum şi cunoaşterea omenească, sunt condiţionate de natura omului. Şi aşa cum alte fiinţe vor înţelege prin cunoaştere cu totul altceva decât ceea ce înţelegem noi, tot astfel ele vor avea şi o altă morală. Pentru adeptul monismului, moralitatea este o însuşire specific omenească, iar libertatea este forma omenească de a fi moral.



Primul adaos la noua ediţie (1918). În aprecierea celor expuse în ultimele două capitole, poate să apară o dificultate atunci când credem că aici ne-am găsi în faţa unei contradicţii. Pe de o parte se vorbeşte despre gândire ca despre un lucru general şi care are aceeaşi importanţă pentru fiecare conştienţă omenească; pe de altă parte, se arată că ideile care se realizează în viaţa morală sunt de acelaşi fel cu ideile elaborate în gândire, şi că aceste idei se manifestă, în fiecare conştienţă omenească, într-un mod individual. Cel ce se simte constrâns a se opri la această confruntare ca în faţa unei „contradicţii” şi nu-şi dă seama că în înţelegerea vie a acestui contrast, care este o realitate, ni se dezvăluie o parte din fiinţa omenească, aceluia nu i se va putea înfăţişa, în adevărata sa lumină, nici ideea cunoaşterii, nici aceea a libertăţii. Pentru concepţia care îşi închipuie că noţiunile sale sunt numai o abstractizare a lumii simţurilor şi care nu acordă intuiţiei adevăratul său rol, gândul la care ne-am referit aici, ca la o realitate, rămâne o „simplă contradicţie”. Pentru o concepţie care îşi dă seama că ideile sunt trăite în mod intuitiv, drept esenţă de sine stătătoare, va fi clar că în actul cunoaşterii omul participă, în lumea ideilor, la o realitate comună pentru toţi oamenii, dar că atunci când împrumută din această lume a ideilor intuiţiile necesare actelor sale de voinţă, el individualizează o parte din această lume a ideilor prin aceeaşi activitate pe care o desfăşoară în procesul spiritual-ideal al cunoaşterii, ca o activitate general omenească. Ceea ce ni se înfăţişează ca o contradicţie logică, contradicţia dintre generalitatea ideilor de cunoaştere şi individualitatea ideilor morale, devine, de îndată ce ne dăm seama de realitatea ei, o noţiune vie. O caracteristică a fiinţei omeneşti constă în faptul că realitatea ce urmează a fi cunoscută intuitiv face în om o pendulare vie între cunoaşterea valabilă în general şi trăirea individuală a acestei realităţi generale. Pentru cel ce nu poate înţelege realitatea primei pendulări, gândirea este numai o manifestare subiectivă a omului; pentru cel ce nu o poate sesiza pe cea de a doua, prin activitatea omului în gândire, orice viaţă individuală a omului pare pierdută. Pentru unul dintre ei, un fapt de nepătruns este cunoaşterea, pentru celălalt viaţa morală. Şi unul, şi celălalt vor aduce pentru explicarea lucrurilor tot felul de reprezentări, care-se vor dovedi neîndestulătoare, fiindcă atât unul, cât şi celălalt, sau nu pot sesiza posibilitatea de trăire a gândirii, sau o înţeleg greşit considerând-o ca pe o activitate abstractizantă.



Al doilea adaos la noua ediţie (1918). La pagina 215 ş.u. am vorbit despre materialism. Ştiu că există gânditori ca Th. Ziehen, citat mai sus, care nu se desemnează pe sine ca materialişti, dar care, cu toate acestea, din punctul de vedere înfăţişat în această carte, trebuie desemnaţi ca atare. Nu este important ca cineva să spună că, pentru el, lumea nu se mărgineşte la existenţa exclusiv materială; şi că de aceea el nu poate fi considerat materialist. Ci important este ca el să nu dezvolte idei care să-şi găsească o aplicaţie numai în ceea ce priveşte existenţa materială. Cel ce spune: „Acţiunea noastră este necesitată întocmai ca gândirea noastră”, acela ne înfăţişează o noţiune care este aplicabilă numai proceselor materiale, dar care nu poate fi întrebuinţată nici pentru a exprima o acţiune şi nici pentru a exprima o existenţă, şi dacă ar continua să-şi depene firul gândului până la capăt, ar trebui să gândească materialist. Că nu o face, se datorează numai inconsecvenţei, care este, mai întotdeauna, o urmare a unui gând ce nu a fost dus până la capăt. Astăzi auzim spunându-se adeseori că materialismul secolului al nouăsprezecelea a fost abandonat de ştiinţă. Dar în realitate, acest lucru nu s-a petrecut deloc. Dar oamenii nu observă întotdeauna că, în prezent, ei nu dispun decât de idei ce se referă la lumea materială. Prin aceasta, peste materialismul vremii noastre se aşterne un văl, în timp ce materialismul din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea s-a manifestat în mod deschis. Faţă de o concepţie spirituală despre viaţă, materialismul voalat al vremii noastre nu este mai puţin intolerant decât materialismul mărturisit al veacului trecut. El nu face decât să amăgească pe toţi cei ce cred că le este îngăduit a refuza o concepţie spirituală despre lume, numai fiindcă ştiinţele naturii au „abandonat de mult materialismul”.