Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


ŞTIINŢA LIBERTĂŢII

XI
FINALITATEA UNIVERSALĂ ŞI FINALITATEA VIEŢII

(DETERMINAREA OMULUI)

Dintre variatele curente ce străbat viaţa spirituală a omenirii, atenţia noastră este reţinută de un curent ce se caracterizează prin aceea că îndepărtează noţiunea de scop din domeniile cărora ea nu le aparţine. Finalitatea este o anumită modalitate în desfăşurarea fenomenelor. Despre finalitate putem vorbi, în adevăratul înţeles al cuvântului, numai atunci când lucrurile nu se petrec, ca în cazul raportului dintre cauză şi efect, când un fenomen anterior determină un fenomen de mai târziu, ci invers, adică atunci când un fenomen ulterior acţionează determinant asupra unui fenomen anterior. Deocamdată acest lucru îl întâlnim numai în acţiunile omeneşti. Omul săvârşeşte o acţiune pe care şi-o reprezintă dinainte şi se lasă determinat în acţiunea sa de această reprezentare. Elementul ulterior – acţiunea – acţionează cu ajutorul reprezentării asupra elementului anterior, asupra omului care acţionează. Dar, pentru stabilirea raportului de finalitate, această cale indirectă prin reprezentare este absolut necesară.

Într-un proces care se compune din cauză şi efect trebuie să deosebim percepţia de noţiune. Percepţia cauzei premerge percepţiei efectului; cauza şi efectul ar rămâne, în conştienţa noastră, pur şi simplu una lângă alta, dacă nu le-am putea lega una de alta prin noţiunile lor corespunzătoare. Percepţia efectului poate urma întotdeauna numai după aceea a cauzei. Dacă vrem ca efectul să aibă o influenţă reală asupra cauzei, trebuie să recurgem neapărat la factorul conceptual. Căci factorul perceptibil al efectului nici nu există înaintea cauzei. Cel ce afirmă că floarea ar fi scopul rădăcinii, deci că floarea ar avea influenţă asupra rădăcinii, o poate face numai despre acel factor al florii, pe care îl constată la aceasta cu ajutorul gândirii sale. Căci pe vremea când se formau rădăcinile, factorul perceptibil al florii nu avea încă nici o existenţă. Pentru a putea vorbi despre finalitate nu e suficient să stabilim numai o regulă, un raport conceptual între un fenomen ulterior şi unul anterior, ci noţiunea (legea) efectului trebuie să influenţeze cauza în mod real, printr-un proces perceptibil. Dar o asemenea influenţă perceptibilă a unei noţiuni asupra unui lucru oarecare, poate fi observată numai în acţiunile omeneşti. Aşadar, noţiunea finalităţii nu se poate aplica decât aici. Conştienţa naivă, care pune preţ numai pe lucrurile perceptibile, căută – aşa cum am arătat adeseori – realităţi perceptibile şi acolo unde nu putem găsi decât realităţi conceptuale. În fenomenele perceptibile, ea caută înlănţuiri perceptibile şi, dacă nu le poate afla, şi le închipuie în acestea. Noţiunea scopului, aşa cum o întâlnim în acţiunea subiectivă a omului, este un element potrivit pentru astfel de înlănţuiri închipuite. Omul naiv ştie cum face un lucru şi, din aceasta, trage concluzia că natura procedează la fel. În înlănţuirile pur conceptuale din natură, el nu vede numai forţe invizibile, ci şi scopuri reale imperceptibile. Omul îşi alcătuieşte uneltele în conformitate cu un scop; pentru realistul naiv, Creatorul zideşte organismele după aceeaşi reţetă. Această falsă noţiune a finalităţii dispare din ştiinţă numai în mod treptat. În filosofie, ea produce o dezordine destul de gravă încă şi astăzi. Oamenii se întreabă aici de finalitatea extrauniversală a universului, de determinarea (deci şi de scopul) extrauman al omului, etc.

Exceptând acţiunea omenească, monismul respinge noţiunea finalităţii în toate domeniile. El caută legi naturale, dar nu finalităţi naturale. Finalităţile naturale sunt ipoteze arbitrare, întocmai ca forţele imperceptibile (pag. 189 ş.u.). Dar, din punctul de vedere al monismului, tot ca ipoteze nejustificate trebuie socotite şi scopurile pe care nu şi le propune omul însuşi în viaţă. O acţiune capătă un conţinut de finalitate abia prin om, căci finalitatea la naştere prin realizarea unei idei. În sens realist, însă, ideea devine activă numai în om. De aceea viaţa omenească are doar ţelul şi determinarea pe care le-o dă omul. La întrebarea: care este menirea omului în viaţă?, monismul nu poate răspunde decât: aceea pe care şi-o pune în faţă el însuşi. Menirea mea în lume nu este dinainte determinată, ci este întotdeauna aceea pe care mi-o aleg eu însumi. Eu nu-mi parcurg viaţa pe un itinerar dinainte stabilit.

Ideile pot fi realizate ca finalitate numai de către oameni. Prin urmare, este inadmisibil a vorbi despre încorporarea ideilor în istorie. Expresii ca aceasta: „istoria este evoluţia omului spre libertate” [ 48 ], sau realizarea ordinii morale a lumii etc., din punct de vedere monist nu au nici un temei.

Susţinătorii finalităţii îşi închipuie că odată cu această concepţie trebuie să renunţe numaidecât la orice ordine şi armonie a lumii. Putem auzi, de pildă, pe Robert Hamerling [ 49 ] («Atomistica voinţei», vol. II, pag. 201): „Atât timp cât există porniri în natură, este o nebunie a tăgădui finalităţile din ea”.

„Aşa cum conformaţia unui organ al corpului omenesc nu este determinată de vreo idee a acestui organ, ce pluteşte în aer, ci de raportul său faţă de tot, faţă de corpul de care aparţine acest organ, tot aşa conformaţia tuturor fiinţelor din natură, fie ele plante, animale sau oameni, nu este determinată şi condiţionată de vreo idee a acestora ce pluteşte în aer, ci de principiul plăsmuitor de formă al unui tot mai mare, de un principiu care se manifestă şi modelează ca finalitate întreaga natură”. Iar la pagina 191 din acelaşi volum: „Teoria finalităţii afirmă numai că, în ciuda tuturor incomodităţilor şi nenumăratelor chinuri ale acestei vieţi creaturale, în creaţiunile şi în evoluţiile naturii este prezentă, în mod evident, o finalitate superioară şi un plan superior – un plan şi o finalitate însă care se realizează numai în cadrul legilor naturii şi nu într-o lume de basm, în care vieţii nu i-ar sta în faţă moartea, devenirea n-ar avea în faţa sa pieirea cu toate treptele intermediare – mai mult sau mai puţin plăcute – dar care, în nici un caz, nu pot fi evitate.

Găsesc destul de caraghios faptul că potrivnicii finalismului opun unei lumi de minuni ale finalităţii, aşa cum le întâlnim în toate domeniile naturii, nişte grămezi de gunoaie, cu greu adunate, de nonfinalităţi presupuse sau reale, totale sau parţiale”.

Ce se numeşte aici finalitate? O concordanţă de percepţii spre un tot. Dar, fiindcă la baza tuturor percepţiilor stau legi (idei) pe care le aflăm cu ajutorul gândirii, concordanţa de finalitate a părţilor constitutive dintr-un tot perceptibil nu este decât o concordanţă ideală a părţilor constitutive ale unui tot ideal ce stă la temelia acestui tot perceptibil. Afirmaţia că animalul sau omul nu este determinat de o idee ce pluteşte în aer, este o expresie nepotrivită, şi este suficient a rectifica această expresie, pentru ca ea să-şi piardă, de la sine, caracterul ei absurd. Desigur, animalul nu este determinat de o idee ce pluteşte în aer, ci de o idee ce este înnăscută şi care constituie entitatea sa legică. Tocmai fiindcă ideea nu se găseşte în afara lucrului, ci înăuntrul acestuia şi acţionează ca fiind fiinţa acestuia, nu se poate vorbi de finalitate. Tocmai cel ce neagă că fiinţele naturii sunt determinate din afară (indiferent că ideea pluteşte în aer sau că există în afara creaturii, în spiritul unui Creator universal), trebuie să admită că aceste fiinţe nu sunt determinate din exterior, ca finalitate şi după un anumit plan, ci sunt determinate din interior, în mod cauzal şi după anumite legi. Eu construiesc în sens de finalitate o maşină numai atunci când stabilesc între piesele sale o legătură, pe care ele nu o au de la natură. Finalitatea acestei construcţii constă din faptul că am pus la temelia maşinii, ca idee, felul ei de a funcţiona. Prin aceasta maşina a devenit un obiect de percepţie cu ideea corespunzătoare. Asemenea fiinţe sunt şi fiinţele naturii. Cel ce crede că un lucru cuprinde în sine o finalitate numai fiindcă este construit după anumite legi, poate folosi această denumire tot atât de bine şi pentru fiinţele naturii. Numai că această finalitate nu trebuie confundată cu aceea a acţiunii subiective a omului. Pentru a putea vorbi de finalitate este absolut necesar ca factorul cauzal ce acţionează să fie o noţiune şi anume aceea a efectului. Dar nicăieri nu putem descoperi în natură noţiuni care să aibă funcţia de cauză; noţiunea ni se înfăţişează întotdeauna numai ca o corelaţie ideală de la cauză la efect. Cauzele există în natură numai sub formă de percepţii.

Dualismul poate vorbi despre finalităţile universale şi despre finalităţile naturii. Acolo unde percepţia noastră identifică o legătură normativă de la cauză la efect, dualismul poate presupune că noi vedem numai oglindirea unei legături, în care fiinţa absolută a lumii şi-a realizat finalităţile sale. Pentru monism, odată cu absoluta fiinţă, universală, inaccesibilă experienţei şi care poate fi concepută numai ipotetic, cade şi temeiul acceptării finalităţilor universale şi naturale.



Adaos la noua ediţie (1918). Reflectând imparţial asupra celor de mai sus, nu vom mai putea ajunge la concluzia că, neadmiţând finalitatea în acţiunile extra-umane, autorul acestei expuneri ar adopta punctul de vedere al gânditorilor care abandonează această idee doar pentru a-şi crea posibilitatea de a concepe tot ceea ce se găseşte în afara acţiunii omeneşti – şi apoi chiar şi pe aceasta – numai ca fenomen natural. De această primejdie ne ocroteşte şi împrejurarea că, în această carte, procesul de gândire este prezentat ca un proces spiritual pur. Dacă ideea finalităţii este respinsă aici şi în ceea ce priveşte lumea spirituală ce se află în afara acţiunii omeneşti, aceasta se datorează faptului că în această lume spirituală ni se revelează un principiu superior finalităţii ce se realizează în omenire. Şi dacă despre determinarea de finalitate a genului uman, concepută după modelul unei finalităţi omeneşti, s-a vorbit ca despre o idee greşită, am vrut să spunem că omul particular îşi pune în faţă finalităţi şi că din aceste finalităţi se compune rezultatul activităţii totale a omenirii. Faţă de componentele sale – finalităţile omeneşti – acest rezultat este atunci o realitate superioară.