Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


ŞTIINŢA LIBERTĂŢII

XIII
VALOAREA VIEŢII

(PESIMISM ŞI OPTIMISM)

Problema finalităţii sau a determinării vieţii (compară pag. 220 ş.u.) se găseşte într-o strânsă legătură cu problema valorii vieţii. În această privinţă întâlnim două concepţii opuse, având între ele nesfârşite încercări de conciliere. Reprezentanţii uneia dintre aceste două concepţii susţin că lumea este atât de bună încât nici nu ne putem imagina una mai bună. A trăi şi a acţiona în această lume este un bun de nepreţuit. Tot ceea ce întâlnim şi se desfăşoară în ea ni se înfăţişează ca o colaborare armonioasă, utilă şi demnă de toată admiraţia. Chiar ceea ce, în aparenţă, ne întâmpină ca rău şi necaz poate fi considerat, dintr-un punct de vedere mai înalt, ca bine, căci răul reprezintă un contrast binefăcător al binelui. Pe acesta din urmă îl putem mult mai mult aprecia ca atare, când iese în evidenţă alături de rău. De altminteri, răul nici nu este ceva într-adevăr real; el este numai un grad mai redus al binelui. Răul este absenţa binelui, nu ceva ce are o însemnătate în sine.

Susţinătorii celeilalte păreri afirmă că viaţa este plină de chinuri şi suferinţe, neplăcerea precumpăneşte pretutindeni plăcerea, durerea precumpăneşte bucuria. Existenţa este o povară, şi nonexistenţa ar fi de preferat întotdeauna existenţei.

Ca principali reprezentanţi al primei concepţii, al optimismului, trebuie consideraţi Shaftesbury şi Leibniz [ 53 ], iar ca reprezentanţi de frunte al celei de-a doua concepţii, ai pesimismului, trebuie consideraţi Schopenhauer şi Eduard von Hartmann.

Leibniz crede că lumea este cea mai bună. Una mai bună este cu neputinţă. Căci Dumnezeu este bun şi înţelept. Un Dumnezeu bun vrea să creeze cea mai bună lume. Un Dumnezeu înţelept ştie care este lumea cea mai bună. El este în stare a deosebi această lume bună de toate celelalte lumi posibile, mai rele. Numai un Dumnezeu rău sau neînţelept ar putea crea o lume mai rea decât cea mai bună dintre lumi.

Plecând de la acest punct de vedere, este uşor a arăta direcţia pe care trebuie să o ia acţiunea omenească, pentru a-şi aduce contribuţia la cel mai mare bine al lumii. Omul n-are decât să afle voia lui Dumnezeu şi să se comporte conform ei. Dacă află intenţiile pe care Dumnezeu le are cu lumea şi cu neamul omenesc, va fi în stare să se poarte şi să facă ceea ce este corect. El se va simţi fericit să poată adăuga celorlalte lucruri bune binele făcut de el. Prin urmare, din punct de vedere optimist, viaţa merită să fie trăită. Ea trebuie să ne dea un impuls de a participa în mod activ la ea.

Altfel îşi reprezintă lucrurile Schopenhauer. El nu-şi imaginează temelia lumilor ca o fiinţă preaînţeleaptă şi preabună, ci ca o pornire, ca o voinţă oarbă. Caracteristica fundamentală a oricărei voinţe este o năzuinţă veşnică, o neîncetată tânjire după satisfacţii care, cu toate acestea, nu pot fi atinse niciodată. Căci, de îndată ce un ţel a fost atins, se naşte o nouă necesitate, ş.a.m.d. Satisfacţia nu poate avea decât o durată foarte mică. Întreg restul vieţii noastre constă dintr-o dorinţă neîmplinită, adică din nemulţumire, suferinţă. Dacă în cele din urmă dorinţa oarbă încetează, viaţa pierde orice conţinut. Existenţa noastră se umple de o plictiseală fără margini. De aceea, este relativ bine a înăbuşi dorinţele şi necesităţile din noi, a sugruma voinţa. Pesimismul schopenhauerian duce la inactivitate, ţelul său moral este lenea universală.

Cu totul altfel caută Hartmann să fundamenteze pesimismul şi să-l pună în slujba eticii. Dând ascultare unor tendinţe preferate ale vremii noastre, Hartmann caută să-şi întemeieze concepţia despre viaţă pe experienţă. Din observarea vieţii, el vrea să stabilească dacă în lume predomină plăcerea sau neplăcerea. El trece în revistă, cu raţiunea, tot ceea ce omul numeşte fericire şi bine, pentru a arăta că la o examinare mai precisă, aşa-zisa satisfacţie se dovedeşte a fi numai iluzie. Este o iluzie să credem că sănătatea, tinereţea, libertatea, existenţa îmbelşugată, iubirea (plăceri sexuale), mila, prietenia şi viaţa familială, sentimentul onoarei, onoarea, faima, dominaţia, viaţa religioasă, preocuparea ştiinţifică şi artistică, speranţa în viaţa de dincolo, participarea la progresul cultural – sunt izvoare de fericire şi satisfacţie. O examinare lucidă constată că fiecare plăcere aduce în lume mult mai mult rău şi suferinţă decât fericire. Indispoziţia de după chef este întotdeauna mai mare decât dispoziţia chefului. Neplăcerea predomină peste tot în lume. Nici un om, nici cel ce e relativ cel mai fericit, întrebat fiind, n-ar vrea să parcurgă a doua oară această viaţă nenorocită. Dar fiindcă Hartmann nu tăgăduieşte prezenţa în lume a unui principiu ideal (al înţelepciunii) ci, dimpotrivă, îl atribuie aceeaşi justificare ca şi pornirii (voinţei) oarbe, el poate atribui Fiinţei originare a acestui principiu crearea lumii numai făcând ca durerea lumii să se reverse într-o înţeleaptă Finalitate cosmică. Durerea fiinţei universale nu este însă decât însăşi durerea lui Dumnezeu, căci viaţa lumii, în totalitatea ei, este identică cu viaţa lui Dumnezeu. Dar o fiinţă preaînţeleaptă nu-şi poate vedea ţelul decât în eliberarea de suferinţă şi, deoarece întreaga existenţă nu este decât suferinţă, trebuie să-şi vadă scopul în eliberarea de existenţă. Scopul creaţiunii cosmice este de a transpune existenţa într-o non-existenţă cu mult mai bună. Procesul universal este o luptă continuă împotriva durerii lui Dumnezeu, care se termină, în cele din urmă, prin nimicirea întregii existenţe. Prin urmare, viaţa morală a omului constă din participarea acestuia la nimicirea existenţei. Dumnezeu a creat lumea pentru ca, prin ea, să se elibereze de durerea sa nemărginită. Această lume „trebuie considerată, aşa zicând, ca o erupţie usturătoare pe trupul Absolutului”, prin care forţa lui inconştientă de tămăduire se eliberează de o boală lăuntrică. Ea mai poate fi considerată „şi ca un emplastru dureros, pe care Unul Dumnezeu şi-l aplică singur pentru ca, deocamdată, durerea interioară să se îndrepte în afară, iar apoi să o poată alunga cu totul”. Oamenii sunt părţi constitutive ale lumii. În ei suferă Dumnezeu. El i-a creat pentru a-şi fărâmiţa nemărginita Sa durere. Durerea pe care o îndură fiecare dintre noi este numai o picătură din marea cea mare a durerii lui Dumnezeu (Hartmann [ 54 ], „Fenomenologia conştienţei morale”, pag. 866 ş.u.).

Omul trebuie să se pătrundă de cunoaşterea faptului că este o nebunie să fugă după satisfacţii individuale (egoismul), şi că singura misiune de care trebuie să se lase călăuzit este de a se dărui, într-o renunţare dezinteresată, procesului cosmic de mântuire a lui Dumnezeu. Pesimismul lui Hartmann, în opoziţie cu acela al lui Schopenhauer, ne duce la o activitate dezinteresată pentru o misiune sublimă.

Dar cum stau lucrurile în ceea ce priveşte fundamentarea pe experienţă a acestei concepţii?

Strădania după satisfacţie, înseamnă o depăşire a conţinutului vieţii de către activitatea vitală. O fiinţă este flămândă, cu alte cuvinte caută să se sature, atunci când funcţiunile sale organice caută, în scopul continuităţii lor, o procurare a unul nou conţinut de viaţă, sub forma unor alimente. Strădania după onoare rezidă în faptul că omul atribuie valoare faptelor sale personale abia atunci când recunoaşterea acestora vine din afară. Strădania după cunoaştere se naşte când omul constată că lumii – pe care o vede, o aude etc. – îi lipseşte ceva, atât timp cât nu o înţelege. Împlinirea strădaniei produce în individul care o nutreşte plăcere; nesatisfacerea ei produce neplăcere. Aici este important a observa că plăcerea sau neplăcerea depind abia de împlinirea sau neîmplinirea strădaniilor mele. Strădania, ea însăşi, nu poate fi considerată, în nici un caz, neplăcere. Prin urmare, dacă eu constat că în momentul împlinirii unei strădanii locul ei este ocupat numaidecât de o strădanie nouă, nu-mi este îngăduit a spune că plăcerea a dat naştere neplăcerii, fiindcă gustarea unei plăceri produce întotdeauna în mine dorinţa ca acea plăcere să se repete, sau produce dorinţa după o plăcere nouă. Abia când această poftă se loveşte de imposibilitatea de a fi împlinită, pot vorbi de neplăcere. Chiar atunci când o plăcere produce în mine cerinţa după o plăcere mai mare sau mai rafinată, voi putea vorbi despre o neplăcere produsă de prima plăcere, abia din momentul în care constat că îmi lipseşte posibilitatea de a trăi o plăcere mai mare sau mai rafinată. Plăcerea poate fi considerată izvor al durerii, numai când neplăcerea apare ca o consecinţă firească a plăcerii, de pildă, în cazul plăcerilor sexuale ale femeii, care sunt urmate de durerile naşterii şi de osteneala creşterii copiilor. Dacă strădania ca atare ar trezi în om neplăcere, fiecare înlăturare a dorinţelor ar trebui să fie însoţită de plăcere. Dar lucrurile se prezintă tocmai invers. Absenţa strădaniilor din conţinutul vieţii noastre are drept consecinţă plictiseala, care este legată de neplăcere. Dar fiindcă, în mod firesc, strădania poate dura mult până să-şi găsească împlinire, şi deocamdată omul se declară mulţumit de speranţa împlinirii acestei strădanii, trebuie să recunoaştem că neplăcerea nu are nimic de a face cu strădania ca atare, ci că ea depinde numai de neîmplinirea acesteia. Prin urmare, Schopenhauer nu are în nici un caz dreptate când consideră pofta sau strădania (voinţa) în sine ca izvor al durerii.

De fapt, lucrurile stau tocmai invers. Strădania (pofta) în sine produce bucurie. Cine nu cunoaşte plăcerea pe care ne-o procură speranţa atingerii unui ţel îndepărtat, dar pe care îl dorim cu tărie? Această bucurie este însoţitoarea muncii, de al cărei rod vom avea parte abia în viitor. Ea este cu totul independentă de atingerea scopului. După ce scopul a fost atins, la bucuria strădaniei se adaugă, drept ceva nou, bucuria împlinirii. Dar cineva ar putea spune că la neplăcerea cauzată de neatingerea scopului se mai adăugă şi neplăcerea speranţelor neîmplinite, a dezamăgirii şi că, în cele din urmă, neplăcerea provocată de neîmplinirea scopului este mai mare decât plăcerea pe care am avea-o de pe urma eventualei împliniri a acestui scop. Acestuia trebuie să-i răspundem că se poate întâmpla şi invers: privind retrospectiv asupra plăcerii din perioada dorinţelor încă neîmplinite, din perioada speranţelor, neplăcerea pricinuită de neîmplinire se va potoli. Cel care, constatând o neizbândă, zice: am făcut tot ce mi-a fost cu putinţă!, oferă tocmai prin ceea ce spune o dovadă pentru această afirmaţie. Sentimentul aducător de linişte şi fericire, de a fi făcut tot ce ţi-a fost cu putinţă, după cea mai bună pricepere a ta îl trec cu vederea toţi cei ce afirmă că fiecare dorinţă neîmplinită înseamnă nu numai o zădărnicire a bucuriei ce ţi-o procură împlinirea, ci şi nimicirea plăcerii ce se leagă de dorinţă.

Împlinirea unei dorinţe trezeşte plăcere, iar neîmplinirea unei asemenea dorinţe trezeşte neplăcere. Cu toate acestea, nu ne este îngăduit a conchide că plăcerea înseamnă împlinirea unei dorinţe şi neplăcerea neîmplinirea ei. Atât plăcerea cât şi neplăcerea se pot ivi într-o fiinţă şi fără a fi consecinţa unei dorinţe. Boala este o neplăcere căreia nu-i premerge nici o dorinţă. Cel ce ar vrea să afirme că boala ar fi o dorinţă nesatisfăcută după sănătate, ar comite greşeala că ar considera dorinţa firească şi de care nu este conştient – aceea de a nu se îmbolnăvi – drept o dorinţă pozitivă. Când cineva moşteneşte o avere de la o rudă bogată, despre a cărei existenţă nu ştia nimic, el se bucură, fără ca acestei bucurii să-i fi premers o dorinţă.

Prin urmare, cel ce vrea să cerceteze contul plăcerii şi al neplăcerii pentru a afla de care parte apare excedentul, trebuie să înscrie pe o parte a contului: plăcerea legată de dorinţă, de ceea ce provine din împlinirea dorinţei şi plăcerea ce ni se împărtăşeşte fără a fi dorită. Pe cealaltă parte a contului va trebui să înscriem: neplăcerea produsă de plictiseală, cea produsă de strădania neîmplinită şi, în sfârşit, neplăcerea pe care o avem fără dorinţa noastră. De ultima categorie aparţine şi neplăcerea pe care ne-o pricinuieşte o muncă impusă şi pe care nu noi am ales-o.

Acum se naşte întrebarea: care este mijlocul just de a face bilanţul acestui debit şi credit? Eduard von Hartmann este de părere că acest mijloc ni-l oferă raţiunea critică. El spune („Filosofia Inconştientului” [ 55 ], ed. 7, vol. II, pag. 290): „Durerea şi plăcerea există numai în măsura în care sunt simţite”. De aici rezultă că pentru plăcere nu există alt criteriu decât cel subiectiv al sentimentului. Trebuie să simt dacă suma sentimentelor mele de neplăcere, comparată cu aceea a sentimentelor mele de plăcere, înseamnă un excedent de bucurie sau de durere. Fără a ţine seama de această concluzie, Hartmann afirmă: „Dacă... valoarea vieţii unei fiinţe poate fi evaluată numai după propriile sale criterii subiective, nu vrem să spunem că fiecare fiinţă face suma algebrică justă a afecţiunilor vieţii sale, sau, cu alte cuvinte, că judecata sa globală asupra propriei sale vieţi ar fi o judecată justă în ceea ce priveşte trăirile sale subiective”. Prin aceasta, judecata raţională asupra sentimentului este din nou ridicată la rangul de apreciator de valori.1

1 Cel ce vrea să calculeze dacă suma totală a plăcerii depăşeşte pe aceea a neplăcerii, sau invers, nu îşi dă seama că face o socoteală pe care nimeni nu o trăieşte. Sentimentul nu calculează, iar pentru adevărata preţuire a vieţii are importanţă trăirea reală, nu rezultatul unei socoteli născocite.

Cel ce se alătură, mai mult sau mai puţin, concepţiilor unor gânditori ca Eduard von Hartmann, îşi închipuie că, pentru a ajunge la o justă apreciere a vieţii, trebuie să înlăture din calea sa factorii care falsifică judecata noastră despre bilanţul plăcerii şi al neplăcerii. El caută să ajungă la acest lucru în două feluri, în primul rând, făcând dovada că dorinţele noastre (pornirile, voinţa) tulbură judecata trează, chemată să aprecieze valoarea sentimentelor. Astfel, de exemplu, când ar trebui să spunem că plăcerea sexuală este un izvor al răului, ne induce în eroare împrejurarea că puterea instinctului sexual din noi este atât de mare încât face să ne nălucim o plăcere ce nu există în măsura în care ne-o închipuim. Noi vrem să gustăm plăcerea şi de aceea nu recunoaştem că această plăcere este un izvor de suferinţă. În al doilea rând, supunând sentimentele unei critici, căutând a face dovada că obiectele de care se leagă sentimentele nu sunt, în faţă cunoaşterii raţionale, decât iluzii, şi că aceste obiecte vor dispare de îndată ce inteligenţa noastră, mereu crescândă, îşi dă seama de natura lor iluzorie.

El îşi poate reprezenta lucrurile în felul următor. Dacă un ambiţios vrea să ştie care dintre cele două elemente, plăcerea şi neplăcerea, au predominat în viaţa lui de până atunci, trebuie să se elibereze, în examinarea sa, de două izvoare de greşeală. Fiind ambiţios, aceasta trăsătură fundamentală a caracterului său îl va face să vadă bucuria ce i-o oferă aprecierea muncii sale, printr-o lentilă măritoare, iar supărările provenite din depreciere, printr-o lentilă care micşorează. În momentul în care s-a produs deprecierea, el a simţit supărare, tocmai fiindcă este ambiţios. În amintire, supărarea apare mai îndulcită, până când bucuria ce i-o procură succesul, pentru care este atât de sensibil, se imprimă cu atât mai adânc. Faptul că lucrurile stau aşa este o adevărată binefacere pentru ambiţios. Amăgirea micşorează sentimentul său de neplăcere din momentul auto-observării. Şi cu toate acestea, judecata sa este falsă. Căci el a trebuit să îndure, în toată asprimea lor, suferinţele peste care i se aşterne acum un văl, iar în contabilitatea vieţii sale înregistrează o poziţie falsă. Pentru a ajunge la o judecată justă, ambiţiosul ar trebui să se debaraseze de ambiţia sa, pentru timpul în care se observă. El ar trebui să-şi observe viaţa de până atunci, fără ca privirea sa spirituală să fie deformată de ochelari. Astfel, el se aseamănă comerciantului care, la încheierea socotelilor, trece pe partea veniturilor şi zelul său comercial.

Dar adeptul acestor concepţii poate merge şi mai departe. El poate spune: ambiţiosul va ajunge să-şi dea seama că laudele după care aleargă sunt un lucru fără valoare. Va ajunge singur, sau cu ajutorul altora, să înţeleagă că un om cuminte nu dă nici o importanţă laudelor ce i se aduc de către oameni, căci „în toate lucrurile care nu sunt probleme vitale ale evoluţiei, sau care n-au fost încă rezolvate integral de ştiinţă” se poate jura întotdeauna, că „nu majoritatea, ci minoritatea are dreptate”. „După o astfel de judecată se iau toţi cei ce fac din ambiţie o stea conducătoare a vieţii lor”. („Filosofia inconştientului”, vol. II, pag. 332). Când îşi spune toate acestea, ambiţiosul trebuie să considere ca iluzie tot ceea ce ambiţia sa i-a înfăţişat ca realitate, prin urmare şi sentimentele ce se leagă de iluzia corespunzătoare ambiţiei sale. Pentru acest motiv, am putea spune: din contul care ţine socoteala valorilor vieţii trebuie să ştergem sentimentele de plăcere ce rezultă din iluzii. Ceea ce rămâne apoi ar reprezenta suma plăcerilor neiluzorii ale vieţii şi aceasta ar fi, faţă de suma neplăcerilor, atât de mică încât viaţa nu ne-ar mai oferi nici o bucurie, iar non-existenţa ar fi de preferat existenţei.

Dar, deşi este absolut evident că iluzia provocată prin amestecul ambiţiei în întocmirea bilanţului plăcerilor, duce la un rezultat fals, cele spuse despre cunoaşterea caracterului iluzoriu al obiectelor de plăcere trebuie, cu toate acestea, combătute. O eliminare din bilanţul plăcerilor vieţii a tuturor sentimentelor de plăcere ce se leagă de iluzii, reale ori pretinse, ar falsifica de-a dreptul acest bilanţ. Căci ambiţiosul a avut în mod real bucuria ce i-au provocat-o laudele mulţimii, absolut indiferent dacă, mai târziu, el singur, sau un altul, ajunge a recunoaşte caracterul iluzoriu al acestor laude. Prin aceasta senzaţia de plăcere pe care omul a încercat-o nu se micşorează cu nimic. Scoaterea acestor sentimente „iluzorii” din bilanţul vieţii nu rectifică judecata noastră despre sentimente, ci suprimă din viaţă sentimentele pe care, în mod real, le-am avut.

Şi de ce trebuie excluse aceste sentimente? Cel ce le are, aceluia ele îi procură plăcere; cel ce le învinge va avea parte, datorită acestei învingeri (nu datorită unui sentiment de înfumurare: cine e ca mine! ci datorită izvoarelor obiective de plăcere ce se află în învingere) de o plăcere, fireşte, mai spirituală, dar, de aceea, nu mai puţin valoroasă. Când se radiază sentimente din bilanţul plăcerilor, pe motiv că aceste sentimente se leagă de obiecte ce se dovedesc a fi iluzii, valoarea vieţii nu mai depinde de cantitatea plăcerii, ci de calitatea ei, iar aceasta de valoarea lucrurilor care prilejuiesc plăcerea. Dar, dacă vreau să determin valoarea vieţii numai după cantitatea plăcerii sau a neplăcerii pe care aceasta mi-o produce, nu-mi este îngăduit să recurg la alţi factori, la factori presupuşi, şi doar cu ajutorul lor să determin apoi valoarea plăcerii sau a neplăcerii. Când spun: vreau să compar cantitatea de plăcere cu cantitatea de neplăcere si să văd care este mai mare, trebuie să ţin seama şi de cuantumul real al plăcerii şi al neplăcerii, făcând cu totul abstracţie de faptul dacă la temelia lor stă sau nu o iluzie. Cel ce atribuie unei plăceri ce se întemeiază pe iluzie o valoare mai redusă decât aceea pe care o atribuie unei plăceri justificată de către raţiune, acela face dependentă valoarea vieţii şi de alţi factori decât acela pe care îl numim plăcere.

Cel ce atribuie plăcerii o valoare mai mică, fiindcă se leagă de un obiect trecător, se aseamănă fabricantului de jucării, care înscrie în registrele fabricii sale numai un sfert din totalul profitului pentru motivul că, în fabrica lui, se produc obiecte ce servesc copiilor pentru nimicuri.

Când este vorba să comparăm o cantitate de plăcere cu o cantitate de neplăcere, trebuie să facem totală abstracţie de caracterul iluzoriu al obiectului anumitor plăceri.

Calea recomandată de Hartmann: examinarea raţională a cantităţii de plăcere şi neplăcere ce ne-o oferă viaţa, ne-a dus, până acum, atât de departe, încât ştim cum trebuie făcut calculul, ştim ce trebuie să introducem pe o parte a contului şi ce trebuie să introducem pe cealaltă parte. Dar cum trebuie încheiate acum aceste calcule? Este raţiunea în stare să facă şi bilanţul?

Comerciantul a făcut o greşeală de calcul în contabilitatea sa, atunci când venitul calculat nu se acoperă cu totalitatea bunurilor consumate de întreprindere, plus totalitatea bunurilor ce au mai rămas de consumat. Fără îndoială că şi filosoful a făcut o greşeală în judecata sa, atunci când nu poate dovedi că surplusul de plăcere, sau de neplăcere, născocit, există de fapt şi în suflet.

Deocamdată nu vreau să controlez calculul ce şi-l fac pesimiştii care se sprijină pe examinarea raţională a lumii; dar cel ce este pus în situaţia de a hotărî dacă această afacere, viaţa, merită sau nu a fi continuată, trebuie să afle mai întâi unde se ascunde surplusul de neplăcere calculat de aceşti filosofi.

Aici am atins punctul în care raţiunea nu este în stare să determine, ea singură, surplusul de plăcere sau neplăcere, ci în care raţiunea trebuie să ne arate acest surplus în viaţă, ca percepţie. Noţiunea, ea singură, nu oferă omului realitatea. Omul poate atinge realitatea numai prin întrepătrunderea dintre noţiune şi percepţie (şi sentimentul este percepţie), întrepătrundere mijlocită de gândire (compară pag. 175 ş.u.). Comerciantul, de asemenea, va renunţa la comerţul său numai după ce pierderile ce rezultă din scripte sunt confirmate şi de realitate. Dacă realitatea nu confirmă scriptele, contabilul este invitat să-şi revizuiască calculele. Exact în acelaşi fel va proceda şi omul, când filosoful vrea să-i facă acestuia dovada că neplăcerea este cu mult mai mare decât plăcerea, iar el simte contrarul, îi va răspunde: tu te-ai înşelat în calculul tău, fă-l încă o dată. Dar dacă la un moment dat o întreprindere comercială are pierderi atât de mari încât nici un credit n-ar ajunge pentru a-i satisface pe creditori, falimentul are loc chiar şi atunci când comerciantul evită să dobândească o claritate, prin ţinerea de registre, despre situaţia afacerilor sale. Tot aşa, atunci când, într-o anumită epocă a vieţii unui om, cantitatea neplăcerilor sale ar fi atât de mare încât nici o speranţă (credit) într-o plăcere viitoare nu-l mai poate ajuta să treacă peste durere, falimentul vieţii este iminent.

Dar, cu toate acestea, numărul sinucigaşilor este relativ neînsemnat faţă de mulţimea celor care continuă curajoşi să trăiască. Numărul celor ce renunţă la viaţă din cauza neplăcerii este foarte redus. Ce rezultă de aici? De aici rezultă: sau nu avem dreptul de a spune că suma neplăcerii este mai mare decât aceea a plăcerii, sau că, a ne continua sau nu viaţa, este un lucru ce nu depinde de cantitatea plăcerii sau a neplăcerii.

Pe o cale cu totul particulară, pesimismul lui Eduard v. Hartmann ajunge să declare că viaţa este fără valoare, fiindcă în ea predomină durerea şi, cu toate acestea, el ajunge să susţină că este necesar a o parcurge. Această necesitate se datorează faptului că amintita (pag. 231) finalitate a lumii poate fi atinsă numai printr-o muncă neîncetată, pe care omul o depune cu toată abnegaţia. Dar, câtă vreme oamenii se mai lasă conduşi de dorinţele lor egoiste, sunt incapabili de o astfel de muncă dezinteresată. Ei se dedică adevăratei lor misiuni abia după ce s-au convins, prin experienţă şi raţiune, că plăcerile după care tânjeşte egoismul nu pot fi a atinse. În acest mod, pesimismul vrea să fie un izvor de abnegaţie. O educaţie bazată pe pesimism speră să nimicească egoismul prin aceea că-i arată deşertăciunea.

Prin urmare, după această concepţie, strădania după plăcere îşi are rădăcinile în natura omului. Omul renunţă la această strădanie şi se îndreaptă spre ţeluri superioare, numai când îşi dă seama de imposibilitatea împlinirii dorinţelor.

Despre această concepţie morală – care speră că, prin recunoaşterea pesimismu¬lui, omul va ajunge să se dăruiască unor ţeluri neegoiste – nu se poate spune că ar învinge egoismul, în adevăratul sens al cuvântului. După ea, idealurile morale vor fi îndeajuns de puternice pentru a pune stăpânire pe voinţă abia după ce omul şi-a dat seama că strădania egoistă după plăcere nu duce la nici o mulţumire. Omul, al cărui egoism râvneşte după strugurii plăcerii, îl găseşte acri fiindcă nu poate ajunge la ei; renunţă la ei şi se dăruieşte unei vieţi dezinteresate! Idealurile morale nu sunt, după părerea pesimiştilor, îndeajuns de puternice, pentru a învinge egoismul. Ele pun stăpânire‚ însă, pe tărâmul ce li s-a eliberat prin faptul recunoaşterea zădărniciei egoismului.

Când, potrivit predispoziţiilor lor naturale, oamenii se străduiesc înspre plăcere, dar nu pot ajunge la ea, singurul lucru cuminte ar fi nimicirea existenţei şi mântuirea prin non-existenţă. Iar dacă suntem de părerea că purtătorul propriu-zis al durerii universale este Dumnezeu, oamenii ar trebui să-şi aleagă drept misiune mântuirea lui Dumnezeu. Sinuciderea individului nu promovează atingerea acestui ţel, ci, dimpotrivă, o întârzie. Căci, în mod logic, Dumnezeu i-a creat pe oameni numai ca, prin acţiunile lor, aceştia să înfăptuiască mântuirea Sa. Altfel, Creaţiunea ar fi lipsită de orice finalitate. O astfel de concepţie se gândeşte şi la Finalităţi extraumane. La marea opera de mântuire, fiecare om trebuie să contribuie cu o muncă bine determinată. Dacă omul se sustrage de la această muncă, prin sinucidere, munca ce i-a fost rânduită lui trebuie îndeplinită de altul. Acesta trebuie să suporte, în locul lui, chinurile existenţei. Şi fiindcă Dumnezeu sălăşluieşte în fiecare fiinţă ca adevăratul purtător de durere, sinucigaşul nu a micşorat cu nimic cantitatea durerii lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, Dumnezeu este pus în faţa unei noi greutăţi, aceea de a găsi un înlocuitor sinucigaşului.

Toate acestea presupun că plăcerea ar fi un etalon al valoni vieţii. Viaţa se manifestă printr-o sumă de porniri (necesităţi). Dacă valoarea vieţii ar depinde de plăcerea sau neplăcerea pe care ea ne-o aduce, pornirile care aduc purtătorului lor un surplus de neplăcere trebuie atunci considerate ca fiind fără valoare. Să examinăm odată pornirea şi plăcerea, şi să vedem dacă cea dintâi poate fi măsurată cu cea de a doua. Pentru a nu trezi bănuiala că am fi de părerea că viaţa ar începe abia din sfera „aristocraţiei spirituale”, să începem cu o necesitate „pur animalică”, cu foamea.

Foamea se naşte atunci când organele noastre nu mai pot funcţiona potrivit naturii lor, fără a li se da în continuare substanţe alimentare. Năzuinţa flămândului este, înainte de toate, de a se sătura. Dacă organismul primeşte o cantitate de hrană atât de mare încât foamea încetează, năzuinţele instinctului de hrănire au fost atinse. Plăcerea ce se leagă de saturare constă, în primul rând, din înlăturarea durerii pe care o cauzează foamea. Simplei necesităţi de a ne hrăni i se adaugă o altă necesitate. Prin hrănire omul nu vrea să-şi restabilească doar funcţiunile sale organice, sau să lupte împotriva durerii provocată de foame, ci vrea ca actul hrănirii să fie însoţit de senzaţii gustative plăcute. Ba mai mult, când unui om fi este foame şi nu-l mai desparte de o masă delicioasă decât jumătate de ceas, poate chiar refuza să-şi strice, cu o mâncare inferioară servită imediat, plăcerea pe care i-o dă o mâncare mai bună. El are nevoie de foame pentru ca masa să-i procure plăcere deplină. Prin aceasta, foamea devine pentru om şi un prilej de plăcere. Dacă am putea astâmpăra toată foamea din lume, atunci ar rezulta totalul cantităţii de plăcere, care trebuie atribuită prezenţei în lume a necesităţilor de hrănire. Ar mai fi de adăugat la aceasta şi plăcerea particulară spre care tind gurmanzii printr-o cultivare excesivă a nervilor gustativi.

Această cantitate de plăcere ar avea cea mai mare valoare dacă necesităţile ce stau în legătură cu plăcerea despre care este vorba ar fi satisfăcute în întregime, şi dacă alături de plăcere nu ar trebui să îndurăm, în acelaşi timp, şi o anumită cantitate de neplăcere.

Ştiinţele moderne ale naturii sunt de părere că natura produce mai multă viaţă decât poate întreţine, cu alte cuvinte, ea produce şi mai multă foame decât este în stare a satisface. Prisosul de viaţă pe care îl produce trebuie să dispară în durerile luptei pentru existenţă. Să admitem că, în fiecare moment al evoluţiei, necesităţile vieţii ar fi mai mari decât mijloacele de satisfacere, şi, prin aceasta, plăcerea vieţii ar fi diminuată. Plăcerea vieţii, existentă în mod real, nu este însă câtuşi de puţin micşorată. Acolo unde are loc satisfacerea unei pofte, cantitatea corespunzătoare de plăcere este prezentă, chiar dacă în însăşi fiinţa respectivă, sau într-o altă fiinţă din anturajul ei, există un suficient număr de porniri nesatisfăcute. Dar ceea ce se micşorează prin aceasta este valoarea plăcerilor vieţii. Dacă necesităţile unei fiinţe sunt satisfăcute numai în parte, fiinţa respectivă are o plăcere ce corespunde numărului de necesităţi satisfăcute. Această plăcere are o valoare cu atât mai redusă, cu cât ea este mai mică în raport cu totalitatea exigenţelor vieţii din domeniul poftelor despre care vorbim. Această valoare ne-o putem reprezenta printr-o fracţie al cărei numărător este plăcerea într-adevăr existentă şi al cărei numitor este suma necesităţilor. Când numărătorul şi numitorul sunt egali, fracţia are valoarea 1, cu alte cuvinte când sunt satisfăcute toate necesităţile. Valoarea fracţiei va fi mai mare decât când bucuria prezentă într-o fiinţă este mai mare decât aceea pe care o comportă dorinţele, poftele sale, şi ea este mai mică decât 1 când cantitatea plăcerii este depăşită de suma dorinţelor, a poftelor. Dar, câtă vreme numărătorul are chiar şi cea mai neînsemnată valoare, fracţia nu se poate reduce la zero. Dacă un om şi-ar face, înainte de moarte, bilanţul vieţii, şi-ar raporta cantitatea de plăcere ce i-a procurat-o satisfacerea unui anumit instinct, de exemplu acela al foamei, la toate cerinţele pe care le comportă acest instinct în viaţă, s-ar putea întâmpla ca bucuria încercată să aibă numai o valoare redusă; însă fără valoare ea nu este niciodată. La aceeaşi cantitate de plăcere, odată cu înmulţirea necesităţilor unei fiinţe, se micşorează valoarea plăcerilor vieţii. Acelaşi lucru se poate spune despre întreaga viaţă din natură. Cu cât numărul fiinţelor din natură este mai mare decât acela al fiinţelor care îşi pot satisface pe deplin pornirile, cu atât valoarea medie a plăcerilor vieţii este mai mică. Atunci când nu putem spera să obţinem întreaga contravaloare a poliţelor, emise asupra instinctelor şi plătibile în plăcerile vieţii, le scontăm sub valoarea lor nominală. Dacă timp de trei zile am ce mânca, şi în următoarele trei zile trebuie să flămânzesc, plăcerea din primele trei zile nu devine prin aceasta mai mică. Dar, această plăcere trebuie să mi-o reprezint apoi împărţită pe şase zile, şi prin aceasta valoarea sa se micşorează, pentru instinctul meu de hrănire, la jumătate. La fel stau lucrurile cu mărimea plăcerii în raport cu gradul necesităţii mele. Când simt nevoia a două bucăţi de pâine cu unt, şi nu pot primi decât una, plăcerea avută de la o bucată are numai jumătate din valoarea pe care aş avea-o dacă, după consumare, m-aş fi săturat. Acesta este felul în care se determină în viaţă valoarea unei plăceri. Ea se măsoară după necesităţile vieţii. Dorinţele noastre sunt unitatea de măsură, iar ceea ce avem de măsurat este plăcerea. Plăcerea săturării capătă valoare numai prin faptul că există foame, şi mărimea acestei valori depinde de mărimea foamei.

Cerinţele neîmplinite ale vieţii noastre îşi aruncă umbrele şi asupra dorinţelor satisfăcute şi micşorează valoarea ceasurilor de plăcere. Putem vorbi însă şi despre valoarea actuală a unui sentiment de plăcere. Această valoare este cu atât mai redusă, cu cât plăcerea este mai mică, în raport cu durata şi intensitatea dorinţelor noastre.

O cantitate de plăcere are pentru noi valoare deplină numai dacă durata şi gradul ei de intensitate se găsesc în concordanţă cu dorinţa noastră. O cantitate de plăcere, mai mică decât dorinţa noastră, diminuează valoarea plăcerii; una mai mare produce un surplus nedorit, care va fi simţit ca plăcere numai dacă reuşim ca, în timp ce gustăm plăcerea, să intensificăm dorinţa. Dacă nu suntem în stare să intensificăm dorinţa în măsura în care creşte plăcerea aceasta din urmă se transformă în neplăcere. Obiectul care altfel ne-ar fi satisfăcut, ne năpădeşte fără să vrea, şi noi suferim sub povara lui. Aceasta este o dovadă că plăcerea are valoare pentru noi numai dacă putem stabili şi menţine o proporţie între ea şi dorinţa noastră. Prisosul de sentimente plăcute se transformă în durere. Acest lucru îl putem observa mai ales la oamenii a căror dorinţă după o plăcere oarecare este foarte redusă. În oamenii care au un instinct slab de hrănire, mâncarea trezeşte un uşor sentiment de scârbă. Rezultă şi de aici că dorinţa este măsurătorul de valoare al plăcerii.

Pesimiştii ar putea spune: instinctul de hrănire nesatisfăcut nu aduce, în lume, numai neplăcerea ce rezultă din faptul că omul a fost privat de o bucurie, ci şi o durere pozitivă, chinuri şi suferinţe. Ei se pot referi aici la mizeria de nespus a oamenilor încercaţi de grija traiului zilnic, la suma neplăcerii pe care aceşti o au oameni direct de pe urma faptului că le lipsesc mijloacele de trai. Iar dacă vor să-şi extindă afirmaţia şi asupra naturii extraumane, se pot referi la chinurile animalelor care flămânzesc în anumite anotimpuri, din lipsă de hrană. Pesimiştii afirmă că acest rău întrece cu mult cantitatea de plăcere ce rezultă de pe urma satisfacerii necesităţilor de hrănire.

Nu ne putem îndoi că am putea compara plăcerea cu neplăcerea şi că am putea determina prisosul uneia faţă de cealaltă, aşa cum facem cu câştigul şi cu pierderea. Dar dacă pesimismul crede că prisosul este de partea neplăcerii şi îşi închipuie că, din aceasta, poate trage concluzii asupra nonvalorii vieţii, el comite o greşeală, fiindcă face un calcul care nu se face niciodată în viaţa reală.

Dorinţa noastră se îndreaptă, în fiecare caz aparte, către un anumit obiect. Valoarea plăcerii pe care ne-o oferă satisfacerea va fi, aşa cum am văzut, cu atât mai mare, cu cât va fi mai mare cantitatea de plăcere în raport cu mărimea dorinţei noastre.1 Dar tot de mărimea dorinţei noastre depinde şi cantitatea neplăcerii pe care trebuie să o îndurăm pentru a ajunge la plăcere. Noi nu comparăm cantitatea de neplăcere cu aceea a plăcerii, ci cu mărimea dorinţei noastre. Cel ce se bucură mult de mâncare va trece cu mai multă uşurinţă – datorită plăcerii dintr-un viitor mai bun – peste o perioadă de foame, decât un altul, căruia îi lipseşte bucuria ce o oferă satisfacerea instinctului de hrănire. Femeia care vrea să aibă un copil nu compară plăcerea ce rezultă din aceasta cu cantitatea de neplăcere ce rezultă din sarcină, din lăuzie, din îngrijirea copilului etc., ci cu dorinţa sa de a avea un copil.

1 Aici facem abstracţie de cazul în care, prin intensificarea excesivă a plăcerii, aceasta se transformă în neplăcere.

Niciodată nu aspirăm la o plăcere abstractă, de o anumită mărime, ci la o satisfacere concretă, cu totul precisă. Când vrem să avem o plăcere care trebuie satisfăcută cu un anumit lucru sau cu un anumit sentiment, nu putem fi satisfăcuţi cu un alt lucru sau cu un alt sentiment, care ne procură o plăcere de aceeaşi mărime. Unui om care vrea să mănânce, nu-i putem înlocui plăcerea ce i-o procură mâncarea cu o plăcere de aceeaşi mărime, dar care este produsă de o plimbare. Dacă dorinţa noastră ar năzui, într-un mod absolut general, să ajungă la o anumită cantitate de plăcere, această dorinţă ar trebui să amuţească de îndată ce plăcerea n-ar putea fi atinsă fără o cantitate de neplăcere care să depăşească, în ceea ce priveşte mărimea, pe aceea a plăcerii. Dar fiindcă omul tinde să-şi satisfacă dorinţele pe o anumită cale, această satisfacere este însoţită de plăcere, chiar şi atunci când plăcerea este obţinută cu preţul unei neplăceri mult mai mari. Prin faptul că pornirile fiinţelor au o anumită direcţie şi se îndreaptă spre un ţel concret, nu mai avem posibilitatea de a considera cantitatea de neplăcere, pe care o întâlnim pe calea ce duce spre acest ţel, ca un factor tot atât de important. Dacă dorinţa este îndeajuns de puternică, aşa încât să persiste, într-o măsură oarecare, şi după învingerea neplăcerii, plăcerea mai poate fi gustată pe deplin. Prin urmare, dorinţa nu face o legătură directă între neplăcere şi plăcerea atinsă, ci numai o legătură indirectă, stabilind un raport între propria sa mărime şi aceea a neplăcerii. Nu este vorba să ştim care este mai mare, plăcerea de atins sau neplăcerea, ci dacă dorinţa de a atinge ţelul este sau nu mai mare decât obstacolul neplăcerii pe care o întâmpinăm. Dacă acest obstacol este mai mare decât dorinţa, aceasta din urmă se împotriveşte inevitabilului, slăbeşte şi încetează a mai năzui. Prin faptul că dorinţa urmează să fie satisfăcută într-un anumit fel, plăcerea ce stă în legătură cu ea dobândeşte o însemnătate care ne dă putinţa ca, după ce satisfacerea a avut loc, să ţinem cont de cantitatea necesară de neplăcere, numai în măsura în care aceasta a micşorat dorinţa noastră. Dacă sunt un prieten pasionat al priveliştilor din natură, nu voi compara niciodată direct plăcerea pe care o am când privesc un peisaj de pe vârful unui munte cu neplăcerea obositoarei urcări şi coborâri. Mă voi întreba, însă, dacă dorinţa mea de a avea o perspectivă de pe un munte, va fi îndeajuns de vie şi după învingerea amintitelor greutăţi. Plăcerea şi neplăcerea pot fi comparate numai indirect cu ajutorul dorinţei. Prin urmare, nu trebuie să ne întrebăm care prisoseşte, plăcerea sau neplăcerea, ci dacă voinţa plăcerii este îndeajuns de puternică pentru a învinge neplăcerea.

O dovadă că această afirmaţie este justă o constituie împrejurarea că plăcerea este mult mai preţuită atunci când trebuie dobândită printr-o mare neplăcere, decât atunci când ne cade în braţe ca un dar din ceruri. După ce suferinţele şi chinurile au micşorat dorinţele noastre şi, apoi, ţinta este, cu toate acestea, atinsă, plăcerea noastră va fi în raport cu cuantumul dorinţei ce a mai rămas, cu atât mai mare. Acest raport reprezintă însă, aşa cum am arătat, valoarea plăcerii (compară pag. 238). O altă dovadă ne este dată prin faptul că fiinţele vii, inclusiv omul, îşi desfăşoară atâta timp instinctele lor cât sunt în stare să suporte durerile şi chinurile pe care le întâmpină. Şi lupta pentru existenţă nu este decât consecinţa acestui fapt. Viaţa tinde să se dezvolte şi renunţă la luptă numai acela ale cărui dorinţe sunt înăbuşite de puterea greutăţilor ce îl năpădesc. Fiecare fiinţă vie caută atât timp hrana, până când lipsa de hrană îi distruge viaţa. Şi nici omul nu-şi face seama decât atunci când crede, (pe drept sau pe nedrept), că nu poate atinge ţelurile care, după părerea sa, meritau a constitui obiectul strădaniilor sale. Dar câtă vreme mai crede că poate atinge aceste ţeluri – care, după părerea sa, sunt singurele ţeluri ce merită a fi atinse – luptă împotriva tuturor durerilor şi chinurilor. După unii, filosofia ar trebui să trezească în om ideea că voinţa are un sens numai când plăcerea este mai mare decât neplăcerea. Potrivit naturii sale, omul vrea să ajungă la obiectul dorinţei sale, dacă poate suporta neplăcerea ce se leagă în mod necesar de acest lucru, oricât de mare ar fi această neplăcere. Dar o astfel de filosofie ar fi greşită, fiindcă ea face dependentă voinţa omenească de o împrejurare (prisosul plăcerii faţă de neplăcere), pe care, la început, omul nu o cunoaşte. Etalonul originar al voinţei este dorinţa şi dorinţa se realizează întotdeauna câtă vreme nu este împiedicată. Calculul pe care îl întocmeşte viaţa – nu o filosofie raţionalistă –‚ când trebuie să avem în vedere, la satisfacerea unei dorinţe, plăcerea şi neplăcerea, îl putem compara cu următoarea situaţie. Dacă, la cumpărarea unei anumite cantităţi de mere, sunt constrâns să primesc de două ori mai multe mere rele decât bune – fiindcă vânzătorul vrea să se debaraseze de ele – nu voi ezita nici un moment de a lua cu mine merele rele dacă îmi dă mâna să stabilesc va1oarea cantităţii mai mici, aceea a merelor bune, atât de sus, încât să pot lua asupra mea, pe lângă preţul de cumpărare, şi cheltuielile de îndepărtare a merelor rele. Din acest exemplu putem dobândi o idee despre raportul dintre cantitatea de plăcere şi cantitatea de neplăcere, prilejuite de o dorinţă. Eu nu determin valoarea merelor bune prin aceea că scad valoarea lor din aceea a merelor rele, ci prin faptul că merele bune îşi păstrează totuşi o valoare, cu toată prezenţa merelor rele.

Aşa după cum atunci când consum merele bune nu ţin seama de cele rele, tot aşa mă dăruiesc cu totul satisfacerii unei dorinţe, după ce m-am debarasat de chinurile implicate.

Chiar dacă pesimismul ar avea dreptate când afirmă că în lume există mai multă neplăcere decât plăcere, acest lucru nu ar avea nici o influenţă asupra voinţei, căci fiinţele vii năzuiesc, cu toate acestea, după plăcerile ce pot fi atinse. Dovada empirică a faptului că durerea depăşeşte bucuria ar fi în măsură, dacă într-adevăr ar fi aşa, să arate miopia filosofilor care văd valoarea vieţii în prisosul de plăcere (eudemonismul), dar nu ne-ar putea înfăţişa voinţa ca fiind, în general, iraţională; căci aceasta nu se îndreaptă spre un surplus de plăcere, ci spre cantitatea de plăcere ce mai rămâne după ce s-a scăzut neplăcerea. Această cantitate de plăcere nu apare însă mereu ca un ţel vrednic de atins.

S-a încercat a se combate pesimismul afirmându-se că este cu neputinţă de a se calcula surplusul de plăcere sau de neplăcere din lume. La baza oricărui calcul stă faptul că lucrurile ce intră în calcul pot fi comparate în ceea ce priveşte mărimea lor. Or, fiecare neplăcere şi fiecare plăcere au o anumită mărime (tărie şi durată). În ceea ce priveşte mărimea lor, pot fi comparate, cel puţin estimativ, chiar sentimentele de plăcere de diferite feluri. Ştim ce ne încântă mai mult, o ţigară bună sau o glumă. Prin urmare, nu putem face nici o obiecţie împotriva comparării, din punct de vedere al mărimii, a diferitelor feluri de plăcere şi neplăcere. Iar cercetătorul care şi-a luat sarcina să determine surplusul de plăcere sau neplăcere din lume pleacă de la premize absolut justificate. Putem arăta greşelile pesimismului, dar nu este îngăduit să avem îndoieli privind posibilitatea de a estima ştiinţific cantitatea de plăcere sau neplăcere, prin urmare în legătură cu stabilirea unui bilanţ al plăcerii. Nu este just să se afirme însă că rezultatele acestui calcul ar avea vreo urmare asupra voinţei omeneşti. Cazurile în care valoarea acţiunii noastre depinde de surplusul de plăcere sau de neplăcere sunt acelea în care obiectele asupra cărora se îndreaptă acţiunea noastră ne sunt indiferente. Dacă nu-i vorba de altceva, decât de a~mi~procura, la sfârşitul muncii mele, o plăcere oarecare, printr-un joc sau printr-o conversaţie uşoară şi îmi este cu totul indiferent ce fac în acest scop, atunci mă pot întreba: cum ajung la cel mai mare surplus de plăcere? Eu renunţ, fără îndoială, la o acţiune, dacă balanţa înclină în partea neplăcerii. Dacă vrem să cumpărăm unui copil o jucărie, la a1egerea ei ne gândim la aceea care îl va face copilului cea mai mare bucurie. În toate celelalte cazuri nu ne hotărâm exclusiv după bilanţul plăcerii.

Prin urmare, atunci când moraliştii pesimişti îşi închipuie că, prin dovada ce o fac, anume că neplăcerea există într-o măsură mai mare decât plăcerea, pregătesc terenul pentru o participare dezinteresată la munca de promovare a culturii, ei nu au în vedere că, potrivit naturii sale, voinţa omenească nu se lasă influenţată de această cunoştinţă. Strădania oamenilor se îndreaptă spre cantitatea de satisfacţie ce rezultă după ce toate dificultăţile au fost învinse. Speranţa de a atinge această satisfacţie constituie temelia activităţii omeneşti. Munca fiecăruia şi întreaga muncă de promovare a culturii izvorăşte din această speranţă. Etica pesimistă crede că trebuie să vorbească despre goana după noroc ca despre un lucru de nerealizat, pentru ca omul să se consacre propriu-ziselor sale datorii morale. Dar aceste datorii morale nu sunt altceva decât concrete porniri naturale şi imbolduri spirituale; omul năzuieşte la satisfacerea lor, cu toată neplăcerea pe care ar întâmpina-o. Aşadar, goana după fericire, pe care pesimistul vrea s-o nimicească, nici nu există. Omul îşi îndeplineşte, însă, datoriile pe care le are de îndeplinit, fiindcă, potrivit naturii sale, el vrea să le îndeplinească, atunci când le-a recunoscut într-adevăr esenţa. Etica pesimistă afirmă că omul se poate dedica în viaţă îndatoririlor pe care el le recunoaşte ca atare, abia după ce a renunţat la strădania după plăcere. Dar nici o etică nu poate născoci vreodată alte îndatoriri în viaţă decât acelea de a satisface dorinţele omului şi de a împlini idealurile sale morale. Nici o etică nu poate răpi omului plăcerea ce se leagă de împlinirea dorinţelor sale. Pesimistul spune: nu năzui după plăcere, căci nu o poţi atinge niciodată; năzuieşte după ceea ce recunoşti ca fiind datorie a ta. La aceasta se poate răspunde: acesta este modul de a fi al omului, şi dacă se afirmă că omul năzuieşte numai după fericire, aceasta nu este decât o născocire a unei filosofii care umblă pe căi greşite. Omul năzuieşte să ajungă la satisfacerea dorinţelor nutrite de fiinţa sa şi are în vedere obiectele concrete ale năzuinţelor sale, nu o „fericire” abstractă; iar împlinirea lor este pentru el o plăcere. Când etica pesimistă cere ca oamenii să nu tindă după plăcere, ci după atingerea celor ce recunosc drept datorie a lor în viaţă, ea pretinde un lucru care coincide cu ceea ce omul vrea, potrivit naturii sale. Pentru a fi moral, nu este necesar ca omul să fie mai întâi întors pe dos de filosofie; nu este necesar ca acesta să se lepede, mai întâi, de natura sa. Moralitatea constă din strădania după un ţel pe care l-am recunoscut ca fiind îndreptăţit; a urmări acest ţel, este un lucru ce se află în natura fiinţei omeneşti, câtă vreme dorinţa nu este paralizată de o neplăcere ce se leagă de împlinirea ei. Şi aceasta este esenţa oricărei voinţe adevărate. Etica nu se întemeiază pe nimicirea oricărei strădanii după plăcere, pentru ca ideile abstracte şi anemice să-şi poată instaura domnia lor acolo unde nu li se opune o dorinţă puternică după plăcerile vieţii, ci pe o voinţă puternică şi susţinută de intuiţii ideale, o voinţă care îşi atinge ţinta chiar dacă drumul îi este plin de spini.

Idealurile morale izvorăsc din fantezia morală a omului. Ele se înfăptuiesc atunci când omul le doreşte atât de puternic, încât poate învinge durerile şi chinurile. Ele sunt intuiţiile sale, mobilurile de acţiune, care pun în mişcare spiritul său; el le vrea fiindcă în făptuirea lor este cea mai înaltă plăcere a sa. Omul nu are nevoie ca, mai întâi, etica să-i interzică să năzuiască plăcerea, pentru ca apoi să-i poruncească ceea ce trebuie să năzuiască. El se va strădui să ajungă la idealuri morale, de îndată ce fantezia sa morală este destul de activă, pentru a-i inspira intuiţiile care să furnizeze voinţei sale tăria necesară de a învinge obstacolele care se află în organismul său, lucru care, deseori, este însoţit de o neplăcere inerentă.

Cel ce năzuieşte spre idealuri mai înalte o face fiindcă aceste idealuri constituie conţinutul fiinţei sale, şi înfăptuirea lor îi procură o plăcere faţă de care plăcerea ce rezultă din satisfacerea pornirilor obişnuite înseamnă foarte puţin. Idealiştii se dăruiesc spiritual transpunerii idealurilor lor în realitate.

Cel ce vrea să nimicească plăcerea ce rezultă din satisfacerea dorinţelor omeneşti, trebuie să facă mai întâi din om un sclav, care nu acţionează fiindcă vrea, ci fiindcă trebuie. Căci obţinerea a ceea ce vrem ne face plăcere. Ceea ce numim bine, nu este ceea ce trebuie omul să facă, ci ceea ce vrea el să facă, atunci când aduce în deplină manifestare întreaga şi adevărata natură omenească. Cel ce nu recunoaşte acest lucru, trebuie să alunge din om ceea ce vrea acesta şi să-i prescrie din afară un nou conţinut de voinţă.

Omul acordă o valoare împlinirii unei dorinţe, fiindcă ea izvorăşte din fiinţa sa. Cele atinse îşi au valoarea lor, fiindcă au fost voite. Dacă se neagă valoarea ţelurilor pe care şi le pune voinţa umană ca atare, atunci ţelurile care au valoare trebuie luate din ceva ce nu vrea omul.

Etica bazată pe pesimism izvorăşte din nesocotirea fanteziei morale. Voinţa poate fi confundată cu o intensă dorinţă după plăcere, numai de către acela care nu crede că spiritul individual al omului îşi poate fixa el însuşi conţinutul strădaniilor sale. Omul lipsit de fantezie nu creează idei morale. Unui asemenea om trebuie să i se dea aceste idei. Desigur că el năzuieşte să-şi satisfacă poftele inferioare, dar de aceasta se îngrijeşte natura fizică. Dezvoltării omului întreg îi mai aparţin însă şi dorinţele ce izvorăsc din spirit. Numai când suntem de părere că omul nu are asemenea dorinţe, se poate afirma că trebuie să le primească din afară. Atunci avem şi dreptul să spunem că el este obligat să facă ceea ce nu vrea. Orice morală care pretinde omului să-şi înăbuşe voinţa pentru a împlini o datorie pe care nu o vrea, nu ţine socoteală de omul întreg, ci de un om căruia îl lipseşte orice capacitate de a avea vreo dorinţă spirituală. Pentru omul care a parcurs o evoluţie armonioasă, aşa-numitele idei ale binelui nu se găsesc în afara, ci în interiorul sferei fiinţei sale. Acţiunea morală nu constă din nimicirea unei voinţe proprii şi unilaterale, ci dintr-o dezvoltare deplină a naturii omeneşti. Cel ce crede că idealurile morale nu pot fi atinse decât atunci când omul nimiceşte în sine voinţa individuală, nu ştie că aceste idealuri sunt tot atât de dorite de om ca şi satisfacerea aşa-numitelor porniri animalice.

Nu se poate tăgădui că aceste concepţii caracterizatele mai sus pot fi uşor răstălmăcite. Oamenilor lipsiţi de maturitatea necesară şi fără fantezie morală, le place să vadă în instinctele naturii lor imperfecte conţinutul deplin al omului şi resping toate ideile morale pe care nu le-au produs ei, pentru a-şi putea „trăi viaţa” nestingheriţi. Fireşte că ceea ce este just pentru omul pe deplin evoluat, nu este just pentru omul semi-evoluat. Cel care mai are nevoie de educaţie pentru a ajunge până acolo încât natura sa morală să perforeze găoacea pasiunilor inferioare, este un om de la care nu se poate pretinde ceea ce este valabil pentru un om matur. Aici, însă, n-am vrut să arătăm ceea ce trebuie să dobândească omul neevoluat, ci ceea ce se află în natura omului matur. Căci trebuia să se facă dovada că libertatea este cu putinţă; dar libertatea nu ni se arată în acţiunile izvorâte dintr-o necesitate senzorială ori sufletească, ci în acţiuni susţinute de intuiţii spirituale.

Omul ajuns astfel la deplina maturitate îşi determină el însuşi valoarea. El nu năzuieşte să ajungă la plăcerea pe care i-o oferă în dar natura sau Creatorul şi nu îndeplineşte o datorie abstractă, pe care o recunoaşte ca atare după ce s-a debarasat de strădania după plăcere. El acţionează aşa cum vrea, adică în conformitate cu intuiţiile sale etice; şi în realizarea celor pe care le vrea, el vede adevărata plăcere a vieţii sale. El determină valoarea vieţii după raportul ce se stabileşte între realizare şi strădanie. Morala care înlocuieşte voinţa cu simpla poruncă, înclinarea cu simpla datorie, determină valoarea omului după raportul ce se stabileşte între ceea ce îi impune datoria şi ceea ce împlineşte omul. Ea îl măsoară pe om după un criteriu ce se află în afara fiinţei sale. Concepţia dezvoltată aici îl îndrumă pe om spre propria sa fiinţă. Ea recunoaşte ca valoare adevărată a vieţii numai ceea ce consideră omul ca atare, după măsura vrerii sale. Ea acceptă tot atât de puţin o valoare a vieţii ce nu a fost recunoscută de individ, pe cât de puţin acceptă o finalitate a vieţii ce nu izvorăşte din acesta. Ea vede în individ, privit sub unghiul fiinţei sale multilaterale, pe propriul său stăpân şi propriul său apreciator.



Adaos la noua ediţie (1918). Cele prezentate în acest capitol pot fi greşit interpretate dacă ţinem neapărat la următoarea obiecţie aparentă: voinţa omului, ca atare, este ceva lipsit de raţiune, absurd; trebuie să i se arate această absurditate şi omul va recunoaşte că ţelul strădaniilor etice ar trebui să constea dintr-o totală eliberare de voinţă. O astfel de obiecţie aparentă mi-a fost făcută de o personalitate competentă [ 56 ], care mi-a spus că misiunea filosofilor este de a face ceea ce, în absenţa gândirii, au neglijat a face animalele şi majoritatea oamenilor: un bilanţ real al vieţii. Cu toate acestea, cel ce face această obiecţie nu îşi dă seama de problema principală: dacă vrem ca libertatea să devină o realitate, voinţa din natura omenească trebuie purtată de gândirea intuitivă. Rezultă însă, totodată, că voinţa poate fi determinată şi de altceva decât de intuiţie, dar moralitatea şi valoarea sa rezultă numai din realizarea liberă a intuiţiilor, realizare ce izvorăşte din fiinţa omului. Individualismul etic este capabil să prezinte moralitatea în toată demnitatea ei, căci el nu este de părerea că adevărata moralitate constă într-un acord exterior, pe care l-am stabili între voinţă şi o normă oarecare, ci din ceea ce ia naştere din om, atunci când voinţa morală devine o parte constitutivă a fiinţei sale integrale, aşa încât a săvârşi o imoralitate înseamnă pentru el o ciuntire, o schilodire a fiinţei sale.