Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


ULTIMELE PROBLEME

CONSECINŢELE MONISMULUI


Concepţia unitară despre lume, adică monismul înfăţişat aici, îşi extrage principiile de care are trebuinţă pentru a explica lumea, din experienţa omenească. Monismul caută izvoarele acţiunii tot înăuntrul lumii experimentale, cu alte cuvinte în natura omenească accesibilă cunoaşterii de sine, şi anume în fantezia morală. El refuză să caute ultimele principii ale acestei lumi – prin deducţii abstracte – în afara lumii experimentale, a lumii ce există pentru percepere şi gândire. Pentru monism, unitatea pe care o stabileşte observaţia gânditoare, ce poate fi trăită, în multiplicitatea variată a percepţiilor, este, în acelaşi timp, unitatea pe care o necesită cunoaşterea omenească şi prin care ea caută intrare în domeniile fizic şi spiritual ale lumii. Cel ce caută să găsească o altă unitate, dincolo de cea aflată pe această cale, face doar dovada că nu cunoaşte concordanţa ce există între lucrurile descoperite de gândire şi acelea spre care se îndreaptă impulsurile de cunoaştere ale omului. Individul, într-adevăr, nu este separat de lume. El este o parte din lume şi, de fapt, cosmosul constituie un tot, care este discontinuu (întrerupt) numai pentru percepţia noastră. Pe această parte o considerăm, la început, ca o fiinţă ce există de sine stătătoare, fiindcă nu vedem curelele de transmisie şi frânghiile prin care forţele fundamentale ale cosmosului pun în mişcare roata vieţii noastre. Cel ce rămâne la acest punct de vedere va considera partea unui întreg drept o fiinţă de sine stătătoare, o monadă, care primeşte pe o cale oarecare, ştiri din afară despre restul lumii. Monismul pe care îl avem în vedere aici ne arată că independenţa poate fi crezută numai atâta vreme cât percepţiile nu au fost încă cuprinse prin gândire în reţeaua lumii noţiunilor. Dacă acest lucru se întâmplă, partea de existenţă ni se dezvăluie ca o pură aparenţă a percepţiei. Omul îşi poate găsi existenţa sa totală şi de sine stătătoare în univers numai prin gândirea intuitivă. Gândirea nimiceşte aparenţa percepţiei şi integrează existenţa noastră individuală în viaţa cosmosului. Unitatea lumii noţiunilor, care conţine în sine percepţiile obiective, cuprinde în sine şi conţinutul personalităţii noastre subiective. Gândirea ne dă adevărata înfăţişare a realităţii, ca o unitate încheiată în sine, în timp ce diversitatea percepţiilor este numai o aparenţă condiţionată de organizarea noastră (compară pag. 175 ş.u.). Ţinta gândirii omeneşti a fost în toate vremurile cunoaşterea realităţii faţă de aparenţa percepţiei. Prin descoperirea legilor şi a raporturilor ce există între percepţii, ştiinţa s-a străduit să arate că acestea ar constitui realitatea. Dar acolo unde oamenii au fost de părerea că raporturile stabilite de gândirea omenească au numai o semnificaţie subiectivă, s-a căutat adevărata temelie a unităţii în obiecte situate dincolo de lumea noastră experimentală (un Dumnezeu ipotetic, voinţa, spiritul absolut etc.). Şi, bazaţi pe aceasta părere, oamenii s-au străduit ca, alături de ştiinţa realităţilor din lumea experimentală, să ajungă la o a doua ştiinţă, care trece dincolo de experienţă şi descoperă legătura dintre lumea experimentală şi realitatea inaccesibilă experienţei (nu prin trăire, ci printr-o metafizică fundamentată pe deducţii). Din acest punct de vedere se considera că ordinea cosmică poate fi înţeleasă cu gândirea, pentru că lumea a fost creată de fiinţa originară, după legi logice, şi se considera că motivul acţiunilor noastre s-ar afla în voinţa fiinţei originare. Nu se recunoştea, însă, faptul că gândirea cuprinde în acelaşi timp, elemente subiective şi obiective, şi că realitatea totală ne este dată în unirea percepţiei cu noţiunea. Numai atâta timp cât considerăm în formă abstractă legile ce străbat şi determină percepţia, avem de a face, de fapt, cu ceva pur subiectiv. Dar conţinutul noţiunii, pe care îl dobândim şi îl alăturăm percepţiei cu ajutorul gândirii, nu este subiectiv. Acest conţinut nu este luat din subiect, ci din realitate. El este acea parte a realităţii care nu poate fi dobândită prin percepere. El este o experienţă, dar nu o experienţă mijlocită prin percepţie. Cel ce nu-şi poate reprezenta că noţiunea este o realitate, acela nu se gândeşte decât la forma abstractă a acesteia, aşa cum a reţinut-o în spiritul său. Dar, întocmai ca percepţia, noţiunea se găseşte într-o astfel de izolare numai datorită organizării noastre. Luat în mod izolat, nici pomul pe care îl percep nu are existenţă. El este, în marele angrenaj al naturii, numai un component, şi existenţa sa este posibilă numai într-o înlănţuire reală cu aceasta. O noţiune abstractă are tot atât de puţină realitate în sine cât are şi percepţia. Percepţia este acea parte a realităţii care ne este dată în mod obiectiv, iar noţiunea este acea parte a realităţii care ne este dată în mod subiectiv (prin intuiţie, compară pag. 178 ş.u.). Organizarea noastră spirituală desparte realitatea în aceşti doi factori. De unul luăm cunoştinţă prin actul de percepţie, iar de celălalt prin intuiţie. Abia unirea acestor doi factori ne dă realitatea întreagă, adică percepţia ce se încadrează organic în univers. Dacă avem în vedere numai percepţia, nu avem în vedere realitatea, ci un haos incoerent; dacă vorbim numai despre legile care guvernează percepţiile, ne referim la simple noţiuni abstracte. Nu noţiunea abstractă cuprinde realitatea, ci realitatea este cuprinsă de observaţia gânditoare, care nu examinează în mod unilateral nici noţiunea şi nici percepţia, ci legătura dintre acestea două. 

Nici cel mai ortodox idealist subiectiv nu va tăgădui că trăim în realitate, că existenţa noastră reală îşi are rădăcinile în realitate. El va contesta doar că putem ajunge să cunoaştem în mod ideal ceea ce trăim în mod real. Faţă de aceasta, monismul ne arată că gândirea nu este nici subiectivă, nici obiectivă, ci un principiu care îmbrăţişează ambele laturi ale realităţii. În observaţia gânditoare săvârşim un proces care aparţine, el însuşi, domeniului faptelor reale. Noi învingem prin gândire unilateralitatea percepţiei pure, chiar şi în interiorul experienţei. Noi nu putem născoci fiinţa realităţii prin ipoteze conceptuale abstracte (prin reflecţii pur conceptuale), dar, găsind ideile corespunzătoare percepţiilor, noi trăim în realitate. Monismul nu caută, alături de lumea experimentală, o lume neexperimentală (o lume de dincolo), ci el vede în noţiune şi percepţie realitatea. El nu construieşte o metafizică din noţiuni pur abstracte, căci în noţiuni el vede numai una din laturile realităţii, latura care rămâne ascunsă percepţiei, dar care are sens numai în legătură cu percepţia. Dar monismul trezeşte în om convingerea că el trăieşte în lumea realităţii şi că nu trebuie să caute în afara lumii o realitate superioară, o realitate ce nu poate fi trăită. El se abţine să caute realitatea absolută în altă parte decât în experienţă, căci el găseşte realitatea în însuşi conţinutul experienţei. Şi această realitate îl mulţumeşte, căci el ştie că gândirea are puterea de a o garanta. Ceea ce dualismul caută abia în spatele lumii observaţiilor, monismul găseşte chiar în această lume. Monismul ne arata că omul cuprinde, prin cunoaşterea sa, realitatea în adevărata sa înfăţişare, şi nu într-o imagine subiectivă care s-ar interpune între el şi realitate. Pentru monism, conţinutul conceptual al lumii este acelaşi pentru toţi indivizii umani (compară pag. 175 ). După principiile moniste, un individ uman îl consideră pe un altul ca pe un semen al său, căci în acesta se manifestă acelaşi conţinut universal ca şi în el. În lumea unitară a noţiunilor nu există atâtea noţiuni de leu câţi indivizi există, care se gândesc la un leu, ci există numai una singură. Şi noţiunea pe care A o alătură percepţiei leului este aceeaşi noţiune pe care o alătură şi B, cu deosebirea doar că este concepută de un alt subiect perceptor (compară pag. 176). Gândirea îi duce toţi subiecţii perceptori la unitatea ideală, comună tuturor multiplicităţilor. Lumea unitară a ideilor se manifestă în ei ca într-o multiplicitate de indivizi. Cât timp omul ia cunoştinţă de el însuşi numai prin autopercepţie, el se consideră ca fiinţă separată, dar de îndată ce îşi îndreaptă privirea spre lumea ideală, care luminează în interiorul lui şi care înlătură orice separatism, el vede luminând viu în el realitatea absolută. Dualismul defineşte fiinţa divină originară ca fiind acea fiinţă care pătrunde şi trăieşte în toţi oamenii. Monismul găseşte această viaţă divină care străbate totul în realitatea însăşi. Conţinutul ideal al unui alt om este şi al meu, şi eu îl consider ca un altul numai câtă vreme îl percep, dar încetez a-l considera ca atare, de îndată ce gândesc. Fiecare om cuprinde cu gândirea sa numai o parte din lumea totală a ideilor, şi aceasta face ca indivizii să se deosebească şi în ceea ce priveşte conţinutul real al gândirii lor. Dar aceste conţinuturi formează un tot de sine stătător, care cuprinde în sine conţinuturile de gândire ale tuturor oamenilor. Prin urmare, omul cuprinde cu gândirea fiinţa originară şi comună, care-i străbate pe toţi oamenii. Viaţa umplută de fapt cu conţinuturi de gândire este, de fapt, în acelaşi timp, viaţa în Dumnezeu. Presupusa lume de dincolo, doar dedusă şi inaccesibilă trăirii, se bazează pe greşita înţelegere a celor ce cred că lumea de dincoace nu are în sine temeiul existenţei sale. Ei nu recunosc că în gândire găsesc ceea ce le lipseşte pentru a explica percepţia. De aceea, însă, toate conţinuturile pe care filosofiile speculative le-au dat la iveală sunt împrumutate din realitatea ce ne este dată. Dumnezeul acceptat pe baza unor concluzii abstracte nu este decât un om transpus într-o lume de dincolo; voinţa de care a vorbit Schopenhauer nu este decât voinţa omenească sub o forma absolută; inconştienta fiinţă originară a lui Hartmann, care constă din idee şi voinţă, nu este decât o combinare a două abstracţii luate din domeniul experienţei. Exact acelaşi lucru se poate spune despre toate celelalte principii metafizice care nu se întemeiază pe experienţa gândirii.

De fapt, spiritul omenesc nu trece niciodată dincolo de realitatea în care trăim, şi nici nu are nevoie să facă acest lucru, fiindcă în această lume omul găseşte toate elementele de care are nevoie pentru a o explica. Dacă, în cele din urmă, filosofii se declară mulţumiţi cu derivarea lumii din principii pe care le împrumută din lumea experimentală şi le transpun într-o lume ipotetică de dincolo, o astfel de mulţumire trebuie să fie cu putinţă şi atunci când acelaşi conţinut e lăsat în lumea de dincoace, căreia omul îi aparţine prin gândirea ce poate fi trăită. Orice ieşire din lume este numai aparentă, iar principiile care au fost transpuse în afară lumii, nu pot explica lumea mai bine decât principiile ce se găsesc înăuntrul ei. Gândirea ce se înţelege pe sine însăşi nici nu ne invită, însă, la o astfel de ieşire, fiindcă un conţinut de gândire trebuie să caute numai înăuntrul lumii, şi nu în afara acesteia, conţinutul percepţiei cu care să formeze o realitate. Chiar obiectele fanteziei sunt conţinuturi care îşi au justificarea abia atunci când devin reprezentări ce se referă la conţinutul unei percepţii. Prin acest conţinut al percepţiei, ele se integrează realităţii. O noţiune care ar trebui umplută cu un conţinut situat în afară lumii date, este o abstracţie ce nu corespunde cu nici o realitate. Noi nu putem concepe decât noţiuni ale realităţii; pentru a găsi această realitate avem nevoie şi de percepere. O fiinţă originară a lumii, al cărei conţinut îl născocim, înseamnă pentru o gândire ce se înţelege pe sine însăşi, o presupunere imposibilă. Monismul nu tăgăduieşte lumea ideilor, ci, dimpotrivă, pentru el o percepţie căreia îi lipseşte contrapartea conceptuală nu reprezintă realitatea deplină, dar el nu găseşte, în întreg domeniul gândirii, nimic ce ne-ar putea îndemna să părăsim domeniul de trăire al gândirii, prin negarea realităţii spirituale şi obiective a acesteia. Monismul consideră ştiinţa care se limitează la descrierea percepţiilor, fără să pătrundă până la completările ideale ale acestora, numai o jumătate de ştiinţă. Tot jumătăţi sunt considerate toate noţiunile abstracte care nu-şi găsesc întregirea lor în percepţie şi nu se integrează nicăieri în reţeaua de noţiuni ce cuprinde lumea care poate fi observată. De aceea, el nu admite idei care să se refere la ceva obiectiv, situat dincolo de experienţa noastră, şi care să formeze conţinutul unei metafizici pur ipotetice. Toate ideile de acest fel sunt, pentru monism, abstracţii derivate din lumea experienţei, dar a căror derivare este trecută cu vederea de către autorii lor.

Din punct de vedere monist, ţelurile acţiunii noastre pot fi luate tot atât de puţin dintr-un „dincolo” extrauman. Ele trebuie să ia naştere, în măsura în care sunt gândite, din intuiţia omenească. Omul nu face, din finalităţile unei fiinţe originare – obiective şi transcendente – finalităţi proprii, individuale, ci el caută să le realizeze pe ale sale, care îi sunt date de fantezia sa morală. Omul ia ideea ce se realizează într-o acţiune din propria sa lume de idei şi o pune la temelia voinţei sale. Prin urmare, în acţiunile sale nu se manifestă un imperativ inoculat din lumea de dincolo în lumea de dincoace, ci intuiţiile omeneşti care aparţin lumii de dincoace. Monismul nu recunoaşte un astfel de cârmuitor al lumilor, care ar fixa acţiunilor noastre şi alte finalităţi şi sensuri, în afară propriilor noastre finalităţi. Omul nu găseşte o astfel de temelie originară a existenţei, ale cărei vreri să le poată cerceta, pentru a afla de la ea ţelurile spre care trebuie să tindă cu acţiunile sale. El este trimis înapoi la sine însuşi. El însuşi trebuie să dea un conţinut acţiunii sale. Dacă el caută motivele determinante ale voinţei sale în afara lumii în care trăieşte, caută zadarnic.

În caz că a trecut dincolo de satisfacerea pornirilor sale naturale, de care s-a îngrijit natura mamă, trebuie să caute aceste motive în propria fantezie morală, dacă nu cumva, fiind prea comod, se lasă determinat de fantezia morală a altora; cu alte cuvinte, el trebuie să se abţină de la orice acţiune, sau să se lase determinat în acţiunile sale de motive pe care le-a scos el însuşi din lumea ideilor ori care au fost scoase din această lume, de altcineva. Dacă a putut părăsi sfera pornirilor senzoriale şi a trecut şi de stadiul în care era numai un executant al celor poruncite de alţii, el va fi determinat numai de sine însuşi. El trebuie să acţioneze dintr-un imbold pe care îl determină el însuşi, şi nimeni altul. Desigur că acest impuls este determinat, în mod ideal, în lumea unitară a propriilor noastre idei; dar, de fapt, numai omul îl poate coborî din această lume şi numai el îl poate transforma în realitate. Monismul nu poate găsi decât în omul însuşi, prin om, motivul unei transpuneri actuale a unei idei în realitate. Pentru ca o idee să devină acţiune, omul trebuie să vrea înainte ca acest lucru să se poată întâmpla. Prin urmare, o astfel de voinţă îşi are temeiul numai în omul însuşi. Omul este atunci ultimul determinant al acţiunii sale. El este liber.



Primul adaos la noua ediţie (1918). În a doua parte a acestei cărţi am încercat să facem dovada că libertatea trebuie găsită în realitatea acţiunii omeneşti. Pentru aceasta era necesar să scoatem, din domeniul total al acţiunii omeneşti, acţiunile care, supuse unei auto-observaţii obiective, ne îngăduie să vorbim despre libertate. Este vorba despre acele acţiuni care ni se prezintă drept realizări ale intuiţiilor ideale. Celelalte acţiuni nu vor fi considerate libere de nici o considerare obiectivă. Dar, observându-se pe sine într-un mod obiectiv, omul va găsi că poartă în sine predispoziţiile necesare pentru a progresa pe calea ce duce la intuiţiile etice şi la realizarea lor. Însă această observare obiectivă a esenţei etice a omului nu poate să aducă un element determinant în ceea ce priveşte libertatea. Căci, dacă gândirea intuitivă ar izvorî dintr-o altă realitate, dacă natura acestei gândiri nu s-ar baza pe sine însăşi, conştienţa libertăţii ce rezultă din elementul etic, ar fi numai o formaţiune iluzorie, însă partea a doua a acestei cărţi îşi găseşte temeliile ei fireşti în prima. Ea prezintă gândirea intuitivă drept activitate spirituală interioară trăită a omului. A înţelege trăind această entitate a gândirii, este acelaşi lucru ca şi cunoaşterea libertăţii gândirii intuitive. Iar dacă se ştie că această gândire este liberă, atunci vedem şi sfera voinţei, căreia trebuie să-i atribuim libertatea. Pe omul care acţionează îl va socoti liber acela care este în stare ca, pe temeiul unei experienţe lăuntrice, să considere gândirea intuitivă drept entitate de sine stătătoare. Cel ce nu este în stare de acest lucru, acela încă nu va putea găsi o cale incontestabilă care să ducă la acceptarea libertăţii. Experienţa înfăţişată aici găseşte în conştienţă gândirea intuitivă, care nu are realitate numai în conştientă. Şi, prin aceasta, libertatea devine pentru ea o caracteristică a acţiunilor ce izvorăsc din intuiţiile conştienţei.



Al doilea adaos la noua ediţie (1918). Expunerea din această carte este clădită pe experienţele pur spirituale ale gândirii intuitive care, prin actul cunoaşterii, situează orice percepţie în sfera realităţii. În această carte n-am vrut să prezentăm mai mult decât poate cuprinde experienţa gândirii intuitive. Dar trebuia să arătăm şi ce conformaţie a gândurilor pretinde această gândire trăită. Şi ea pretinde să nu tăgăduim că, în procesul de cunoaştere, ea este o trăire de sine stătătoare. Pretinde să nu-i contestăm facultatea de a trăi realitatea împreună cu percepţia, în loc să căutăm această realitate în afara acestei trăiri, într-o lume imaginară, faţă de care activitatea gânditoare a omului ar fi ceva subiectiv.

Am caracterizat astfel acel element din gândire, prin care omul participă în mod spiritual la realitate. (Şi nimeni n-ar trebui să confunde această concepţie despre lume, la temelia căreia stă gândirea trăită, cu un simplu raţionalism). Dar, pe de altă parte, reiese clar din întreg spiritul în care sunt făcute aceste expuneri, că elementul percepţiei devine o realitate pentru cunoaşterea omului abia din momentul în care este cuprins cu gândirea. Caracterul de realitate nu poate fi conferit în afara gândirii. Prin urmare, nu ne este îngăduit a ne reprezenta că perceperea senzorială ne-ar garanta singura realitate. Omul pur şi simplu trebuie să aştepte să întâlnească pe calea vieţii lui ceea ce ne apare ca percepţie. El s-ar putea doar întreba: oare, din punctul de vedere ce rezultă numai din gândirea trăită în mod intuitiv, este justificat să aşteptăm ca, în afară realităţilor sensibile, omul să poată percepe şi realităţi spirituale? Da, la aceasta ne putem aştepta. Căci chiar dacă gândirea trăită intuitiv este, pe de o parte, un proces activ ce se desfăşoară în spiritul omului, pe de altă parte, ea este, în acelaşi timp, o percepţie spirituală, realizată fără un organ senzorial. Ea este o percepţie în care este activ chiar cel care percepe, şi este o activare de sine, care în același timp este percepută. În gândirea intuitivă, omul este transpus într-o lume spirituală şi ca subiect perceptor. Ceea ce, în cadrul acestei lumi, îl întâmpină ca percepție la fel ca lumea spirituală a propriei sale gândiri, aceasta omul recunoaşte ca lume a percepţiilor spirituale. Faţă de gândire, această lume de percepţii spirituale s-ar găsi în acelaşi raport în care se găseşte, pe de altă parte, şi lumea percepţiilor senzoriale. Lumea percepţiilor spirituale nu poate fi străină celui ce pătrunde în ea, fiindcă în gândirea intuitivă el are deja o trăire ce poartă un caracter pur spiritual. Despre o astfel de lume de percepţii spirituale vorbesc o bună parte a scrierilor pe care le-am publicat după apariţia acestei cărţi. Această «Filosofie a libertăţii» este baza filosofică a scrierilor mele de mai târziu. Căci în această carte am încercat să arăt că trăirea just înţeleasă a gândirii este deja o trăire spirituală. De aceea autorul ei este de părere că cel ce poate primi cu toată seriozitatea punctul de vedere înfăţişat în această «Filosofie a libertăţii» nu se va opri în faţa intrării în lumea de percepţii spirituale. Fireşte, din conţinutul acestei cărţi nu se poate deduce în mod logic – prin concluzii – ceea ce autorul ei a expus în cărţile sale de mai târziu. Din înţelegerea vie a gândirii intuitive, aşa cum am prezentat-o în această carte, va rezulta însă în mod firesc, în continuare, o pătrundere vie în lumea percepţiilor spirituale.