Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

FILOSOFIA LIBERTĂŢII

GA 4


AL DOILEA APENDICE


Aici voi reda, în esenţă, ceea ce am spus într-un fel de „prefaţă” la prima ediţie a acestei cărţi. Fiindcă aceste gânduri se referă mai mult la dispoziţia de gândire ,din care am scris această carte cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, decât la însuşi conţinutul ei, le pun de această dată aici doar ca „apendice”. N-aş vrea să le las cu totul la o parte, fiindcă există părerea că scrierile mele de ştiinţă spirituală, apărute mai târziu, m-ar obliga să suprim ceva din scrierile mele anterioare.

În epoca noastră, adevărul poate fi găsit numai în adâncurile fiinţei omeneşti 1. Dintre cele două căi de care ne vorbea Schiller:

Adevărul îl căutăm amândoi, tu afară în viaţă, eu înăuntru
În inimă, şi, astfel, desigur, îl va găsi fiecare.
Dacă ochiul este sănătos, el Îl va întâlni în afară pe Creator;
Dacă inima este sănătoasă, atunci desigur în interior ea va oglindi lumea”

omul din prezent se va folosi mai ales de cea de a doua. Un adevăr care ne vine din afară poartă întotdeauna pecetea nesiguranţei. Noi suntem dispuşi să credem numai în adevărul care apare în interiorul fiecăruia dintre noi.

1 Aici am suprimat numai chiar primele fraze din introducerea primei ediţii, care mi s-au părut astăzi a fi fără nici o importanţă. Dar ceea ce s-a spus în restul acestei introduceri, găsesc că este necesar a se spune şi în prezent, cu toată mentalitatea oamenilor de ştiinţe ale naturii din ziua de astăzi, ba am putea spune că acest lucru este necesar tocmai datorită acestei mentalităţi.

Numai adevărul ne poate aduce siguranţă în dezvoltarea forţelor noastre individuale. Cel ce este chinuit de îndoieli are forţele paralizate. Într-o lume pe care o găseşte enigmatică, el nu poate afla nici o ţintă pentru munca sa de creaţie.

Nu vrem numai să credem, vrem să ştim. Credinţa pretinde recunoaşterea unor adevăruri pe care nu le cunoaştem în întregime. Dar fiinţa noastră individuală se împotriveşte la tot ceea ce nu cunoaştem în întregime, fiindcă ea vrea să trăiască totul în interiorul său cel mai adânc. Pe noi numai ştiinţa ne mulţumeşte, pentru că ea nu se supune normelor exterioare, ci izvorăşte din viaţa lăuntrică a personalităţii.

Noi nu vrem nici o astfel de ştiinţă care s-a modelat, o dată pentru totdeauna, după regulile încremenite ale didacticii, şi s-a păstrat într-un compendiu valabil pentru toate timpurile. Fiecare dintre noi se simte îndreptăţit să ia ca punct de plecare experienţele sale imediate, trăirile sale directe pentru ca, de aici, să se ridice la cunoaşterea întregului univers. Noi tindem, fiecare în felul său, spre o ştiinţă sigură.

Teoriile noastre ştiinţifice nu mai trebuie să aibă o astfel de conformaţie, încât să trezească sentimentul că acceptarea lor ar fi problema unei constrângeri necondiţionate. Nici unul dintre noi n-ar mai putea da unei lucrări ştiinţifice titlul pe care îl dăduse altădată Fichte: „Lămuriri clare ca lumina soarelui, pentru marele public, asupra esenţei propriu-zise a celei mai noi filosofii. O încercare de a-i constrânge pe cititori la înţelegere”. Astăzi nimeni nu trebuie constrâns la înţelegere. De la cel ce nu se simte impulsionat spre o concepţie printr-o necesitate deosebită, individuală, de la acela nu pretindem nici acceptare şi nici adeziune. Astăzi, nici pe nevârstnici, nici pe copii, nu vrem să-i îndopăm cu cunoştinţe, ci încercăm a le dezvolta facultăţile pentru ca să nu mai fie nevoie să fie constrânşi la înţelegere, ci pentru ca ei să voiască a înţelege.

Eu nu mă dăruiesc nici unei iluzii în ceea ce priveşte această caracteristică a epocii mele. Ştiu în cât de mare măsură se desfăşoară viaţa după anumite tipare, lipsite de individualitate. Dar ştiu tot atât de bine că mulţi dintre contemporanii mei încearcă să-şi orânduiască viaţa în sensul pe care l-am arătat aici. Lor aş vrea să le dedic această scriere. Ea nu va vorbi despre „singura cale posibilă” ce duce la adevăr, ci va relata despre acea cale pe care a mers un om căruia adevărul îi este un lucru de mare preţ.

Această scriere ne conduce mai întâi în domenii mai abstracte, în care gândurile trebuie să îmbrace contururi precise, pentru a putea ajunge la puncte sigure. Dar, din domeniul noţiunilor aride, cititorul va fi călăuzit şi în viaţa concretă. Sunt cu totul de părere că, dacă vrea să trăiască existenţa sub toate aspectele ei, omul trebuie să se ridice şi în domeniul eteric al noţiunilor. Cel ce se poate bucura de viaţă numai cu simţurile, nu cunoaşte deliciile ei. Învăţaţii orientali îi lăsau pe discipoli să ducă, ani de-a rândul, o viaţă de renunţări şi asceză, înainte de a le fi împărtăşit ceea ce ştiau ei înşişi. Occidentul nu mai pretinde, pentru a conferi cuiva ştiinţa, nici exerciţii de smerenie şi nici ascetism. Dar, în schimb, cere ca omul să aibă bunăvoinţa de a se sustrage, pentru un timp scurt, impresiilor directe ale vieţii şi să intre în lumea gândurilor pure.

Domeniile vieţii sunt numeroase. Pentru fiecare domeniu se dezvoltă o ştiinţă aparte. Dar viaţa însăşi este o unitate şi cu cât ştiinţele se străduiesc mai mult să aprofundeze domeniile particulare ale vieţii, cu atât mai mult se îndepărtează de înţelegerea unităţii vii a universului. Trebuie să existe o ştiinţă care caută, în ştiinţele speciale, elementele pentru a-l conduce din nou pe om spre plenitudinea vieţii. Cercetătorii specializaţi ai ştiinţelor vor să dobândească, prin cunoştinţele lor, o conştientă despre lume şi despre fenomenele din ea; în această scriere am urmărit un ţel filosofic: ştiinţa trebuie să devină ea însăşi organică şi vie. Ştiinţele speciale sunt trepte premergătoare ale ştiinţei spre care se tinde aici. O situaţie asemănătoare domneşte în arte. Compozitorul lucrează pe temeiul ştiinţei compunerii. Aceasta din urmă este o totalitate de cunoştinţe, a căror însuşire este o condiţie necesară pentru a compune. În compoziţii, legile ştiinţei compunerii sunt puse în slujba vieţii, în slujba realităţii faptice. Exact în acelaşi sens este filosofia o artă. Toţi filosofii adevăraţi erau artişti ai noţiunilor. Pentru ei, ideile oamenilor erau material de artă, iar metodele ştiinţifice erau tehnica artistică. Prin aceasta, gândirea abstractă dobândeşte viaţă individuală, concretă. Ideile devin forţe de viaţă. Atunci nu avem numai o ştiinţă despre lucruri, ci ştiinţa devine un organism real, un organism stăpân pe sine însuşi. Conştienta noastră activă, reală, s-a ridicat deasupra unei simple preluări pasive a adevărurilor.

Cum se comportă filosofia ca artă faţă de libertatea omului, ce este această libertate, şi dacă am ajuns să ne împărtăşim din ea, sau putem ajunge la acest lucru: iată problema fundamentală a scrierii mele. Toate celelalte expuneri ştiinţifice au fost făcute numai pentru ca, în cele din urmă, să aruncăm şi mai multă lumină asupra unei probleme care, după părerea mea, prezintă cea mai mare importanţă pentru om. În aceste pagini vrem să dăm o „filosofie a libertăţii”.

Toată ştiinţa n-ar fi decât satisfacerea unei curiozităţi inutile, dacă ea nu ar tinde spre mărirea valorii existenţei personalităţii omeneşti. Ştiinţele îşi primesc adevărata lor valoare abia atunci când sunt în stare să prezinte importanţa umană a rezultatelor lor. Scopul final al individului nu poate fi înnobilarea unei singure facultăţi sufleteşti, ci dezvoltarea tuturor aptitudinilor ce sălăşluiesc latent în noi. Cunoaşterea are valoare numai prin aceea că ea contribuie la dezvoltarea multilaterală a întregii naturi omeneşti.

De aceea, această scriere nu concepe raporturile dintre ştiinţă şi viaţă în sensul că omul trebuie să-şi pună forţele în slujba ideii şi să se plece în faţa ei, ci în sensul că ia în stăpânire lumea ideilor, pentru a le folosi la realizarea ţelurilor sale omeneşti, care le depăşesc pe cele pur ştiinţifice.

Ideea trebuie trăită; altfel, cădem sub sclavia ei.