Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA

GA 9


CELE TREI LUMI

I. Lumea sufletului

Observarea omului a arătat că el aparţine unor trei lumi. Din lumea corporalităţii fizice sunt preluate substanţele şi forţele care-i alcătuiesc trupul. El are cunoştinţe despre această lume prin percepţiile simţurilor fizice exterioare. Cine se încrede numai în aceste simţuri şi dezvoltă numai capacitatea lor de percepţie acela nu-şi poate crea o deschidere spre celelalte două lumi, cea sufletească şi cea spirituală. Un om se poate sau nu convinge de adevărul unui obiect sau al unei fiinţe dacă are sau nu pentru acestea un organ de percepţie, un simţ. Desigur, considerarea organelor de percepţie superioare ca simţuri spirituale poate conduce la o înţelegere eronată. Căci dacă vorbim de simţuri, legăm în mod involuntar gândul cu lumea fizică. Lumea fizică este desemnată ca fiind „sensibilă“ în opoziţie cu cea spirituală. Pentru a evita neînţelegerile trebuie luat în considerare faptul că aici se vorbeşte despre „simţurile superioare“ numai în mod comparativ, într-un sens figurat. Aşa cum simţurile fizice percep fizicul, tot astfel şi cele sufleteşti sau spirituale percep sufletescul şi spiritualul. Se foloseşte expresia „simţ“ numai în semnificaţia de „organ de percepţie“. Omul nu ar avea o cunoştinţă despre lumină şi culoare dacă nu ar avea un ochi sensibil la lumină; el nu ar şti nimic despre sunete dacă nu ar avea o ureche sensibilă la sunete. În această privinţă este cu totul îndreptăţit când spune: „Fără un ochi care să simtă lumina şi fără o ureche care să simtă sunetul, întreaga lume ar fi întunecată şi mută. Ar exista în ea tot atât de puţină lumină sau sunet pe cât de puţin ar fi posibilă o durere de măsea fără un nerv care să simtă durerea“. Pentru a vedea în lumină corectă ceea ce este spus aici este suficient să meditezi la cât de diferită trebuie să i se reveleze lumea unei fiinţe vii inferioare, care are numai un sunţ tactil răspândit pe toată suprafaţa corpului. Lumina, culoarea şi sunetul nu pot fi prezente, în orice caz nu în sensul în care ele există pentru fiinţe care sunt înzestrate cu ochi şi urechi. Vibraţiile aerului cauzate de o împuşcătură pot exercita asupra lor o influenţă când sunt atinse de ele. Pentru ca aceste vibraţii ale aerului să se reveleze sufletului ca detunătură este însă necesară o ureche. Pentru ca anumite fenomene să se reveleze în substanţa fină numită eter ca lumină şi culoare este necesar un ochi. Omul ştie ceva despre o fiinţă sau lucru numai datorită faptului că el primeşte din partea acestora o acţiune prin intermediul unuia din organele sale. Această relaţie dintre om şi lumea adevărului este prezentată în mod pregnant în următoarea maximă a lui Goethe: „De fapt, este inutil să exprimăm fiinţa unui lucru oareeare. Noi conştientizăm acţiuni, iar o istorie completă a acestor acţiuni ar cuprinde, în orice caz, esenţa acelui lucru. Degeaba facem efortul de a descrie caracterul unui om: dimpotrivă, dacă am reuni acţiunile sale, faptele sale, ne-am afla în faţa unui tablou al caracterului său. Culorile sunt fapte ale luminii, fapte şi suferinţe... Culorile şi lumina se găsesc între ele în exact acelaşi raport, dar trebuie să le gândim pe amândouă ca aparţinând întregii naturi; căci ea este întreagă, ea care vrea să ni se reveleze în mod special prin acestea simţului ochiului. Întocmai astfel i se dezvăluie natura unui alt simţ... Aşa vorbeşte natura altor simţuri, unor simţuri cunoscute, neînţelese, necunoscute; astfel vorbeşte ea cu ea însăşi şi cu noi prin mii de fenomene. Pentru cel ce este atent, ea nu este nici moartă şi nici mută“. [7] Ar fi greşit dacă am interpreta acest pasaj scris de Goethe în sensul că el pune sub semnul întrebării posibilitatea de cunoaştere a esenţei lucrurilor. Goethe nu vrea să spună că noi am conştientiza numai acţiunea lucrului, iar esenţa s-ar ascunde dincolo de aceasta. El vrea să spună mult mai mult, că despre o asemenea „esenţă sau fiinţă ascunsă“ nici nu trebuie vorbit. Esenţa nu se află dincolo de manifestare; ea îşi face apariţia prin manifestare sau revelare. Numai că această esentă este adeseori atât de bogată încât se poate revela altor simţuri în alte forme. Ceea ce se revelează aparţine esenţei, numai că din cauza limitării simţurilor aceasta nu este întreaga esenţă. Această concepţie a lui Goethe o adoptăm întru totul aici ca fiind a ştiinţei spiritului.

Aşa cum în corp se dezvoltă organe de percepţie cum sunt ochiul şi urechea ca simţuri pentru fenomenele corporale, tot astfel omul poate dezvolta în sine organe de percepţie sufletească şi spirituale prin care i se deschid lumile sufletului şi spiritului. Pentru cel care nu are astfel de simţuri superioare, aceste lumi sunt „întunecate şi mute“ . În orice caz, relaţia dintre om şi aceste simţuri superioare este diferită de cea pe care o are cu corporalul. Ca acestea din urmă să fie complet dezvoltate are grijă în general buna mamă natura. Ele apar fără colaborarea omului. La dezvoltarea simţurilor sale superioare trebuie să lucreze el însuşi. Omul trebuie să-şi formeze sufletul şi spiritul, dacă vrea să perceapă lumea sufletului şi pe cea a spiritului, aşa cum natura i-a dezvoltat corpul ca el să poată percepe ambianţa sa şi să se poată orienta în ea. Formarea de organe superioare pe care natura încă nu le-a dezvoltat ea însăşi nu este nenaturală; căci, în sens superior, tot ce realizează omul aparţine naturii. Numai cine vrea să afirme că omul trebuie să rămână pe treapta de dezvoltare pe care ne-o dăruieşte natura poate numi antinaturală formarea simţurilor superioare. El înţelege greşit aceste organe, în semnificaţia dată lor în textul lui Goethe. Dar un astfel de om ar trebui să combată imediat şi educarea omului, căci şi aceasta continuă opera naturii. Şi mai ales ar trebui să combată operarea orbilor din naştere. Căci celui care trezeşte în sine simţurile superioare în modul pe care-l vom expune în ultima parte a acestei scrieri i se întâmplă ca orbului din naştere operat. Lumea îi apare cu noi însuşiri, cu fenomene şi fapte despre care simţurile fizice nu revelează nimic. Îi este clar că el nu adaugă adevărului nimic în mod arbitrar prin aceste organe superioare, ci că fără ele partea esenţială a acestui adevăr ar fi rămas ascunsă. Lumea sufletului şi lumea spiritului nu sunt ceva alături sau în afara celei fizice, ele nu sunt separate spaţial de aceasta. Aşa cum pentru orbul din naştere operat lumea anterioar întunecată străluceşte în lumină şi culori, tot astfel celui trezit sufleteşte şi spiritual lucruri care mai înainte nu-i apăruseră decât sub aspect corporal îi revelează acum însuşirile lor sufleteşti şi spirituale. În orice caz, această lume se umple cu fenomene şi entităţi care pentru cel care nu este trezit sufleteşte şi spiritual rămân total necunoscute. (În continuare se va vorbi mai mult despre formarea simţurilor sufleteşti şi spirituale. Vom descrie mai întâi aceste lumi superioare. Cine contestă aceste lumi nu spune nimic altceva decât că el nu şi-a dezvoltat încă organele superioare. Dezvoltarea omului nu este încheiată pe nici o treaptă; ea trebuie să progreseze în continuare.)

Adeseori, „organele superioare“ sunt imaginate involuntar ca fiind asemănătoare celor fizice. Dar ar trebui ca oamenii să aibă clar în minte faptul că este vorba de formaţiuni spirituale sau sufleteşti. Din această cauză nu trebuie să ne aşteptăm ca ceea ce percepem în lumile superioare să fie doar o substanţialitate diluată, asemănătoare ceţii. Atât timp cât se aşteaptă o astfel de percepţie nu se va putea ajunge la o reprezentare clară a ceea ce se înţelege prin „lumi superioare“. Pentru mulţi oameni nici nu ar fi atât de greu, cum este, de fapt, să ştie ceva despre aceste „lumi superioare“ – în orice caz, la început numai aspectele elementare – dacă nu şi-ar imagina că ceea ce trebuie să perceapă trebuie să fie tot ceva rarefiat. Întrucât pornesc de la această premisă, ei nu vor recunoaşte, de regulă, despre ce este vorba în realitate. Ei gândesc aceste lucruri ca fiind nereale, nu le valorifică într-un sens care să-i satisfacă etc. Este sigur că treptele superioare ale evoluţiei spirituale sunt greu accesibile; însă treapta care ar permite recunoaşterea esenţei lumii spirituale – şi aceasta înseamnă deja mult – nu ar fi atât de greu de atins dacă oamenii ar vrea să se elibereze de prejudecata care constă în reprezentarea sufletească a spiritualului ca fiind numai ceva fizic, mai subtil.

Aşa cum nu cunoaştem un om în întregime dacă avem numai o reprezentare a exteriorului său fizic, tot astfel nu cunoaştem nici lumea înconjurătoare dacă ştim despre ea numai ceea ce ne revelează simţurile fizice. Şi aşa cum o fotografie ne devine inteligibilă şi plină de viaţă atunci când facem cunoştinţă cu persoana pe care o reprezintă atât încât să-i cunoaştem sufletul, tot astfel putem cunoaşte şi lumea corporală cu adevărat numai atunci când îi percepem baza sufletească şi spirituală. Din această cauză se recomandă să vorbim mai întâi despre lumile superioare, despre lumea sufletească şi despre cea spirituală şi abia după aceea să evaluăm pe cea fizică de pe poziţiile ştiinţei spiritului.

A vorbi în epoca culturală actuală despre lumile superioare prezintă anumite dificultăţi. Căci această epocă culturală este mare înainte de toate prin cunoaşterea şi stăpânirea lumii corporale. Cuvintele noastre şi-au căpătat amprenta, importanţa şi semnificaţia prin referirea la această lume corporală. Trebuie însă să utilizăm aceste cuvinte uzuale pentru a ne lega de ceva cunoscut. Prin aceasta celor care nu vor să se încreadă decât în simţurile lor exterioare li se deschide poarta înţelegerilor greşite. Despre unele lucruri se poate vorbi doar prin pilde sau în mod aluziv. Dar aşa trebuie să fie, căci astfel de pilde sunt un mijloc prin care omul poate fi ghidat spre aceste lumi superioare şi prin aceasta îi este stimulată ajungerea la ele. (Despre aceasta vom vorbi într-un capitol următor în care vom face trimitere la formarea organelor de percepţie spirituală. [Obs.] Mai întâi, omul trebuie să ia cunoştinţă de lumile superioare prin imagini, prin pilde. Apoi el poate gândi la acestea şi să aibă o privire de ansamblu asupra lor.)

Aşa cum substanţele şi forţele care alcătuiesc şi stăpânesc stomacul nostru, inima noastră, plămânii noştri, creierul nostru etc. îşi au originea în lumea corporală, tot astfel şi calităţile noastre sufleteşti, impulsurile, dorinţele, sentimentele, pasiunile, poftele noastre etc. îşi au originea în lumea sufletească, aşa cum trupul este o parte a lumii corporale fizice. Dacă vrem să ne referim la deosebirea dintre lumea corporală fizică şi cea sufletească, putem spune că cea din urmă este, în toate elementele şi entităţile sale, mult mai fină, mai mobilă, mai plastică decât prima. Totuşi, trebuie să fie evident faptul că păşim într-o lume cu totul nouă, atunci când ajungem în cea sufletească. Aşadar, dacă vorbim de mai grosolan şi mai fin în această privinţă, trebuie să fim conştienţi că lăsăm să se înţeleagă în mod comparativ ceea ce este totuşi fundamental diferit. Aşa stau lucrurile cu tot ce va fi spus despre lumea sufletească cu cuvinte împrumutate de la corporalitatea fizică. Dacă ţinem seama de aceasta, se poate afirma că formaţiunile şi fiinţele lumii sufleteşti sunt şi ele constituite din substanţe sufleteşti şi sunt conduse, de asemenea, de forţe sufleteşti, aşa cum se întâmplă în lumea fizică cu substanţele şi forţele fizice.

Aşa cum formaţiunilor corporale le este proprie dimensiunea spaţială şi mişcarea în spaţiu, tot astfel lucrurilor şi entităţilor sufleteşti le sunt proprii excitabilitatea, dorinţa instinctivă. Din această cauză lumea sufletească mai este denumită şi lumea poftelor sau a dorinţelor, sau lumea „cerinţelor“. Aceste expresii sunt împrumutate de la lumea sufletească umană. Din această cauză trebuie să reţinem că lucrurile şi acele părţi ale lumii sufleteşti care se află în afara sufletului uman sunt tot atât de diferite de forţele sufleteşti din aceasta precum sunt substanţele şi forţele fizice ale lumii corporale exterioare de părţile care alcătuiesc corpul uman. (Impuls, dorinţă, cerinţă sunt denumiri pentru substanţialitatea lumii sufleteşti. Această substanţialitate s-o numim „astrală“. Dacă acordăm mai multă atenţie forţelor lumii sufleteşti, se poate vorbi despre „entitatea poftelor“. Totuşi nu trebuie uitat că aici deosebirea dintre „substanţă“ şi „forţă“ nu poate fi atât de strictă ca în lumea fizică. Un impuls poate fi numit la fel de bine „forţă“ şi „substanţă“.)

Pentru cel care obţine pentru prima oară o privire de ansamblu a lumii sufleteşti, deosebirile pe care aceasta le prezintă faţă de lumea fizică au un efect năucitor. Totuşi aceasta este situaţia în cazul activizării unui simţ fizic anterior inactiv. Orbul din naştere operat trebuie să înveţe mai întâi să se orienteze în lumea pe care mai înainte a cunoscut-o doar prin simţul tactil. Un astfel de om vede mai întâi lucrurile în interiorul ochiului său; apoi el le vede în afara sa, dar ele îi apar ca şi cum ar fi pictate pe o suprafaţă. Abia treptat el sesizează adâncimea, distanţa spaţială a lucrurilor etc. În lumea sufletească sunt valabile legi cu totul diferite de cele ale lumii fizice. Există multe formaţiuni sufleteşti legate de cele ale altor lumi. Sufletul omului este legat, de exemplu, de corpul fizic uman şi de spiritul uman. El este aşadar influenţat concomitent de lumea corporală şi de cea spirituală. De aceste lucruri trebue să ţinem seama atunci când observăm lumea sufletească; şi nu trebuie să considerăm legi sufleteşti ceea ce îşi are originea în acţiunea unei alte lumi. Dacă, de exemplu, omul emite o dorinţă, aceasta este purtată de un gând, de o reprezentare a spiritului şi ascultă de legile acestuia. Aşa cum putem însă stabili legile lumii fizice făcând abstracţie de influenţele pe care le are, de exemplu, omul asupra produselor ei, ceva asemănător este posibil şi cu lumea sufletească.

O deosebire importantă între fenomenele sufleteşti şi cele fizice poate fi exprimată prin aceea că desemnăm interacţiunea primelor ca fiind mult mai interioară. În spaţiul fizic domneşte, de exemplu, legea „şocului“. Când o bilă de fildeş loveşte o alta care se află în repaus, ultima se deplasează într-o direcţie care poate fi calculată din mişcarea şi elasticitatea primeia. În spaţiul sufletesc interacţiunea dintre două formaţiuni care se întâlnesc depinde de calităţile lor interioare. Ele se pătrund reciproc, concresc parcă una cu cealaltă, dacă sunt înrudite între ele. Ele se resping când entităţile lor sunt opuse. În spaţiul corporal există, de exemplu, anumite legi pentru vedere. Vedem obiecte îndepărtate într-o diminuare continuă. Când priveşti pe o alee, arborii îndepărtaţi par – conform legilor perspectivei – separaţi între ei prin distanţe mai mici decât arborii apropiaţi. În spaţiul sufletesc, dimpotrivă, totul, ceea ce este apropiat şi ceea ce este depărtat, îi apare clarvăzătorului ca fiind dispus la distanţe pe care le au prin natura lor interioară. Prin aceasta îi este dată, desigur, celui care păşeşte în spaţiul sufletesc şi care vrea să se descurce cu regulile aduse din lumea fizică o sursă de variate rătăciri.

Printre primele lucruri pe care trebuie să ţi le însuşeşti pentru orientarea în lumea sufletească este acela de a învăta să deosebeşti diferitele feluri de formaţiuni întâlnite aici, aşa cum deosebeşti în lumea fizică corpuri solide, lichide şi gazoase. Pentru a ajunge la aceasta trebuie să înveţi să cunoşti cele două forţe fundamentale care sunt importante, înainte de toate, aici. Ele pot fi numite simpatie şi antipatie. Felul cum acţionează aceste forţe fundamentale într-o formaţiune sufletească determină natura acesteia. Simpatie numin forţa cu care o formaţiune sufletească atrage alte formaţiuni, prin care caută să se contopească cu acestea, prin care caută să-şi pună în valoare înrudirea cu ele. Antipatia este, dimpotrivă, forţa cu care se resping formaţiunile sufleteşti, prin care se exclud, prin care acestea îşi afirmă particularitatea. De măsura în care aceste forţe fundamentale sunt prezente într-o formaţiune sufletească depinde rolul pe care îl joacă ele în lumea sufletească. Trebuie deosebite mai întâi trei feluri de formaţiuni sufleteşti în funcţie de acţiunea simpatiei şi antipatiei faţă de ele. Acestea se deosebesc prin aceea că simpatia şi antipatia se află în ele în relaţii reciproce foarte precise. În toate trei sunt prezente ambele forţe fundamentale. Să luăm mai întâi o formaţiune din primul fel de formaţiuni sufleteşti. Ea atrage alte formaţiuni din ambianţa sa cu ajutorul simpatiei care acţionează în ea. Dar în afara simpatiei mai există în ea şi antipatie, prin care ea respinge lucruri ce se află în ambianţa sa. O astfel de formaţiune va apărea spre exterior ca şi cum nu ar fi înzestrată decât cu forţe ale antipatiei. Totuşi, nu aceasta este situaţia. În ea se află şi simpatie şi antipatie. Numai că cea din urmă este dominantă. Ea are prioritate faţă de prima. Astfel de formaţiuni joacă un rol egoist în spaţiul sufletesc. Ele resping multe lucruri din jurul lor şi atrag puţine lucruri cu dragoste spre ele. Din această cauză ele se mişcă ca forme invariabile prin spaţiul sufletesc. Prin forţa simpatiei care există în ele par a fi avide. Aviditatea apare însă în acelaşi timp ca insaţiabilă, ca şi cum nu ar putea fi satisfăcută, pentru că antipatia dominantă respinge atâtea lucruri care-i vin în întâmpinare, încât nu poate surveni nici o satisfacere. Dacă se doreşte compararea formaţiunilor sufleteşti de acest fel cu ceva din lumea fizică, se poate spune: ele corespund corpurilor fizice solide. Această regiune a substanţialităţii sufleteşti trebuie numită dorinţa arzătoare. Acea parte din dorinţa arzătoare care este amestecată în sufletele animale şi umane determină în ele ceea ce se numeşte dorinţele senzuale inferioare, instinctele lor egoiste dominante. Al doilea fel de formaţiuni sufleteşti este acela la care cele două forţe fundamentale sunt în echilibru, la care, aşadar, simpatia şi antipatia acţionează cu aceeaşi tărie. Acestea întâmpină alte formaţiuni cu o anumită neutralitate; ele acţionează asupra lor ca fiind înrudite, fără a le atrage sau respinge în mod special. De asemenea, ele nu se delimitează foarte net de lumea înconjurătoare. Tot timpul lasă alte formaţiuni din ambianţă să acţioneze asupra lor; din această cauză pot fi comparate cu substanţele lichide ale lumii fizice. În modul cum aceste formaţiuni atrag alte lucruri spre ele nu există nici un fel de aviditate. Acţiunea despre care vorbim aici are loc, de exemplu, când sufletul uman percepe o culoare. Când am senzaţia culorii roşii, primesc mai întâi o excitaţie neutră din ambianţă. Abia când acestei excitaţii i se asociază plăcerea pentru acel roşu trebuie luată în considerare o altă acţiune sufletească. Ceea ce produce excitaţia neutră sunt formaţiuni sufleteşti care se află în asemenea interacţiune încât simpatia şi atipatia se echilibrează reciproc. Substanţialitatea sufletească care intră aici în discuţie va trebui desemnată ca fiind una perfect plastică, fluidă. Ea se mişcă prin spaţiul sufletesc nu în mod egoist, ca prima, ci în aşa fel încât existenţa ei primeşte pretutindeni impresii, ea se dovedeşte a fi înrudită cu multe lucruri din cele pe care le întâlneşte. O expresie care i s-ar putea potrivi ar putea fi aceea de excitabilitate fluidă. Cea de a treia treaptă a formaţiunilor sufleteşti este cea care se caracteriază prin predominarea simpatiei asupra antipatiei. Antipatia produce autovalorificarea egoistă; aceasta însă se retrage dincolo de înclinaţia spre lucrurile ambianţei. Să ne imaginăm o astfel de formaţiune în cadrul spaţiului sufletesc. Ea apare ca un punct central al unei sfere atractive, care se întinde peste obiectele lumii înconjurătoare. Astfel de formaţiuni pot fi considerate materialitate a dorinţei. Această denumire apare ca fiind corectă pentru că antipatia care există şi care este mai slabă numai faţă de simpatie determină totuşi atracţia, în aşa fel încât obiectele atrase trebuie să fie aduse în domeniul propriu al formaţiunii. Simpatia capătă din această cauză o nuanţă fundamentală egoistă. Această substanţialitate a dorinţei poate fi comparată cu corpurile gazoase sau aeriene ale lumii fizice. După cum se străduieşte un gaz să expandeze în toate direcţiile, aşa se întinde şi substanţialitatea dorinţei în toate direcţiile.

Treptele superioare de substanţialitate sufletească se caracterizează prin aceea că la ele una din forţele fundamentale se retrage complet, şi anume antipatia, şi numai simpatia se dovedeşte a fi agentul activ propriu-zis. Aceasta se poate pune în valoare, mai întâi, în cadrul înseşi părţilor formaţiunii sufleteşti. Aceste părţi acţionează unele asupra celorlalte în mod atractiv. Forţa simpatiei se exprimă în interiorul unei formaţiuni sufleteşti prin ceea ce se numeşte plăcere. Şi orice diminuare a acestei simpatii este neplăcere. Neplăcerea este o plăcere mai mică, aşa cum răceala este numai o căldură diminuată. Plăcerea şi neplăcerea trăiesc în om ca lume a sentimentelor, în sens mai îngust. Simţirea este ţeserea sufletescului în sine însuşi. De modul în care sentimentele plăcerii şi neplăcerii ţes în domeniul sufletesc depinde ceea ce se numeşte confortul, tihna.

O treaptă şi mai înaltă o reprezintă acele formaţiuni sufleteşti a căror simpatie nu rămâne închisă în domeniul vieţii proprii. Acestea se deosebesc de cele trei trepte inferioare, dar şi de a patra, prin aceea că la ele forţa simpatiei nu are de învins o antipatie corespunzătoare ei. Abia prin aceste feluri superioare de subsanţialitate sufletească multitudinea formaţiunilor se adună într-o lume sufletească comună. Atât timp cât este implicată antipatia, formaţiunea sufletească tinde spre altceva, dar în interesul său propriu, pentru a se întări şi a se îmbogăţi prin acel altceva. Acolo unde antipatia tace, acel altceva este preluat ca o revelaţie, ca o comunicare. Un rol asemănător cu cel jucat de lumină în spaţiul fizic îl joacă în spaţiul sufletesc această formă superioară de substanţialitate sufletească. Ea face ca o formaţiune sufletească să absoarbă existenţa şi fiinţa celorlalte în beneficiul acestora sau s-ar putea spune şi că ea se lasă iradiată de ele. Prin faptul că aceste fiinţe sufleteşti se adapă din aceste regiuni superioare ele sunt trezite la adevărata viaţă sufletească. Viaţa lor înăbusită în întuneric se deschide spre exterior, luminează şi străluceşte în spaţiul sufletesc; mişcarea leneşă, surdă din interior, care vrea să se închidă prin antipatie când sunt prezente numai substanţele regiunilor inferioare devine forţă care porneşte din interior şi se revarsă spre exterior. Excitabilitatea fluidă a celei de a doua regiuni acţionează numai la întâlnirea formaţiunilor. În orice caz, atunci fiecare se revarsă în cealaltă. Dar aici este necesară atingerea. În regiunile superioare domneşte radiaţia liberă, revărsarea. (Pe drept cuvânt, esenţa acestui domeniu este desemnată ca fiind o „radiaţie“, căci simpatia care se degajă acţionează în aşa fel încât putem folosi ca simbol pentru aceasta expresia care este luată de la acţiunea luminii.) Aşa cum o plantă moare dacă o pui în pivniţă, tot aşa se întâmplă şi cu formaţiunile sufleteşti fără substanţele sufleteşti vitalizatoare ale regiunilor superioare. Lumina sufletească, forţa sufletească activă şi viaţa sufletască propriu-zisă aparţin acestor regiuni şi se comunică de aici fiinţelor sufleteşti.

Trebuie, aşadar, deosebite trei regiuni inferioare şi trei regiuni superioare ale lumii sufleteşti; şi ambele sunt mijlocite printr-o a patra, astfel încât rezultă următoarea divizare a lumii sufleteşti:

1. Regiunea dorinţei arzătoare
2. Regiunea excitabilităţii fluide
3. Regiunea dorinţelor
4. Regiunea plăcerii şi neplăcerii
5. Regiunea luminii sufleteşti
6. Regiunea forţei sufleteşti active
7. Regiunea vieţii sufleteşti.

Prin primele trei regiuni formaţiunile sufleteşti îşi obţin calităţile din raportul dintre antipatie şi simpatie; prin cea de a patra regiune, simpatia ţese în cadrul formaţiunii sufleteşti; prin cele trei regiuni superioare forţa simpatiei devine din ce în ce mai liberă; luminând şi vitalizând, substanţele sufleteşti ale acestei regiuni se mişcă prin spaţiul sufletesc, trezind ceea ce altfel ar trebui să se piardă prin sine însuşi într-o existenţă proprie.

De dragul clarităţii vom mai sublinia aici că aceste şapte secţiuni ale lumii sufleteşti nu reprezintă domenii separate. Aşa cum se întrepătrunde solidul, lichidul şi gazosul în lumea fizică, la fel se întrepătrund poftele arzătoare, excitabilitatea fluidă şi forţele lumii dorinţelor în lumea sufletească. Şi aşa cum în lumea fizică căldura pătrunde corpurile, lumina le iradiază, tot astfel stau lucrurile în domeniul sufletesc cu plăcerea şi neplăcerea şi cu lumina sufletească. Ceva asemănător are loc şi cu forţa activă a sufletului şi cu viaţa sufletească propru-zisă.