Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA

GA 9


CELE TREI LUMI

IV. Spiritul în ţara spiritelor după moarte

După ce spiritul uman a traversat în drumul său între două încarnări „lumea sufletelor“, el păşeşte în „ţara spiritelor“ în care rămâne până devine matur pentru o nouă existenţă corporală. Sensul acestui sejur în „ţara spiritelor“ poate fi înţeles numai dacă ştii să interpretezi în mod corect sarcina pelerinajului omului în lungul întrupării sale. În timp ce omul este întrupat în corpul fizic, el acţionează şi creează în lumea fizică. Acţionează şi creează în aceasta ca fiinţă spirituală. Ceea ce cugetă şi definitivează spiritul său, el impregnează formelor fizice, substanţelor şi forţelor corporale. El are deci menirea de a încorpora, ca misionar al lumii spirituale, spiritul în lumea corporală. Numai prin faptul că se întrupează omul poate acţiona în lumea corpurilor. El trebuie să accepte corpul fizic ca unealtă a sa, pentru a acţiona prin corporalitate asupra corporalului. Ceea ce acţionează însă prin corporalitatea fizică a omului este spiritul. Căci de la acesta pleacă intenţiile, direcţiile pentru acţionarea în lumea fizică. – Aşadar, cât timp acţionează spiritul în corpul fizic el nu poate trăi ca spirit în forma sa reală. El poate numai să lumineze prin vălul existenţei fizice. Viaţa umană de gânduri aparţine în realitate lumii spirituale; şi, aşa cum apare în existenţa fizică, adevărata sa formă este învăluită. Se poate spune şi că viaţa de gânduri a omului fizic ar fi o imagine de umbră, o reflectare a entităţii spirituale adevărate căreia îi aparţine. În felul acesta, în timpul vieţii fizice spiritul intră în interacţiune cu lumea corporală pământeană pe baza corpului fizic. Chiar dacă una din sarcinile spiritului uman este acţionarea asupra lumii fizice corporale, atât timp cât păşeşte din încarnare în încarnare el nu ar putea să-şi îndeplinească această sarcină pe deplin, dacă ar trăi numai în existenţa fizică. Căci intenţiile şi scopurile sarcinii pământene sunt tot atât de puţin formate şi obţinute în cadrul încorporării pământene, pe cât de puţin ia naştere planul unei case la locul construirii ei, acolo unde acţionează lucrătorii. Aşa cum acest plan este elaborat în biroul arhitectului, tot astfel scopurile şi intenţiile creaţiilor pământene iau naştere în „ţara spiritelor“. – Spiritul omului trebuie să trăiască, între două încorporări, în această „ţară a spiritelor“, pentru ca, înarmat cu ceea ce îşi ia cu el de aici, să se poată apuca de lucru în lumea fizică. Aşa cum arhitectul definitivează în camera sa de lucru, fără a prelucra cărămida şi mortarul, planul casei potrivit legilor construcţiilor şi a altor legi, şi arhitectul creaţiei umane, spiritul sau sinea superioară, trebuie să definitiveze în „ţara spiritelor“ capacităţile şi scopurile, după legile acestei ţări, pentru a le transpune apoi în lumea pământeană. Numai după ce spiritul uman petrece în mod repetet un timp în propriul său domeniu va fi capabil să poarte spiritul şi prin uneltele fizic-corporale în lumea pământeană. Acţionând în lumea fizică omul învaţă să cunoască calităţile şi forţele lumii fizice. El acumulează aici, în timpul creaţiei, experienţele necesare cunoaşterii condiţiilor pe care le prezintă lumea fizică celui care vrea să lucreze în ea. Aici el învaţă să cunoască proprietăţile materiei, în care vrea să încorporeze gândurile şi ideile sale. Gândurile şi ideile nu le poate extrage din materie. În felul acesta lumea Pământului este totodată teatrul de acţiune al creaţiei şi al uceniciei. În „ţara spiritelor“ cele învăţate sunt transpuse apoi în capacitate vie a spiritului. Se poate continua comparaţia de mai sus, pentru o mai clară înţelegere. Arhitectul desăvârşeşte planul unei case. Acesta este executat. Cu acest prilej el face experienţe variate. Toate aceste experienţe îi măresc capacităţile. Când prelucrează planul următor, toată experienţa acumulată se revarsă în acesta. Iar noul plan apare, faţă de primul, ca fiind îmbogăţit cu tot ceea ce a fost învăţat în cadrul celui anterior. Aşa stau lucrurile şi cu vieţile umane succesive. În timpul intervalului dintre încarnări, spiritul trăieşte în propriul său domeniu. El se poate dărui cu totul cerinţelor vieţii spiritului; eliberat de corporalitatea fizică, el se formează multilateral şi introduce în această autoformare roadele experienţelor vieţilor sale anterioare. Astfel, privirea sa este orientată spre teatrul de acţiune al sarcinilor sale pământene, aşa încât el lucrează la urmărirea Pământului prin dezvoltarea sa, în măsura în care acesta constituie câmpul activităţii sale. El lucrează asupra sa, pentru a-şi putea oferi la fiecare încorporare contribuţia în mod corespunzător cu starea Pământului. În orice caz, aceasta nu este decât o imagine generală a vieţilor succesive umane. Iar adevărul acestei imagini nu se întregeşte niciodată, ci rămâne mai mult sau mai puţin corespunzător. Condiţiile pot face ca o viaţă ulterioară a unui om să fie mai imperfectă decât una precedentă. Numai că, în mare, asemenea iregularităţi se echilibrează, în anumite limite, în vieţile succesive.

Formarea spiritului în „ţara spiritelor“ are loc deoarece omul se aclimatizează în diferitele regiuni ale acestei ţări. Propria sa viaţă se contopeşte cu aceste regiuni, îmbrăcând în mod trecător calităţile lor. Ele pătrund prin aceasta fiinţa sa cu fiinţele lor, pentru ca apoi să poată acţiona cu mai multă forţă în domeniul pământesc. În prima regiune a „ţării spiritelor“ omul este înconjurat de arhetipurile lucrurilor pământene. În timpul vieţii pe Pământ el învaţă doar să cunoască umbrele acestor arhetipuri, pe care le cuprinde în gândurile sale. Ceea ce pe Pământ este numai gândit, în această regiune este vieţuit. Omul umblă printre gânduri, dar aceste gânduri sunt entităţi adevărate. Ceea ce el a perceput în timpul vieţii pământene cu simţurile sale acţionează acum asupra sa sub forma gândurilor. Dar gândul nu apare ca umbra ascunsă dincolo de lucruri, ci este adevăr plin de viaţă, care produce lucrurile. Omul se află parcă în uzina de gânduri, în care lucrurile pământene sunt formate şi făurite. Căci în „ţara spiritelor“ totul este activitate şi mobilitate vie. Aici lucrează lumea gândurilor ca lume a unor fiinţe vii, în mod creator şi formator. Aici se vede cum se formează ceea ce s-a trăit în existenţa pământeană. Aşa cum în corpul fizic sunt trăite ca adevăr lucrurile sensibile, tot astfel sunt trăite acum, ca spirit, forţele de făurire spirituală. Aşa sunt trăite acum, ca spirit, forţele spirituale formatoare. Printre fiinţele-gânduri care sunt prezente aici se află şi gândul corporalităţii fizice. Te simţi îndepărtat din acesta. Nu simţi ca aparţinându-ţi decât entitatea spirituală. Şi când conştientizezi corpul părăsit ca o amintire, nu ca înainte, în mod fizic, ci ca fiinţă-gând, atunci, în contemplaţie, iese în evidenţă apartenenţa sa la lumea exterioară. Înveţi să-l contempli ca pe ceva aparţinând lumii exterioare, ca pe un mădular al acestei lumi exterioare. În consecinţă, nu mai separi corporalitatea ta de restul lumii exterioare ca ceva mai îndeaproape înrudit cu sinea proprie. Simţi în lumea exterioară generală, incluzând şi încorporările proprii, o unitate. Încorporările proprii se contopesc cu restul lumii, formând o unitate. Astfel, priveşti la arhetipurile realităţii fizic-corporale ca la o unitate căreia i-ai aparţinut tu însuţi. Din această cauză, înveţi treptat să-ţi cunoşti înrudirea, unitatea cu lumea înconjurătoare, prin observaţie. Înveţi să spui: Ceea ce se întinde aici, în jurul tău, aceasta ai fost tu însuţi. Acesta este însă unul din gândurile fundamentale ale vechii înţelepciuni indiene Vedanta. „Înţeleptul“ îşi însuşeşte deja în timpul vieţii pământene ceea ce altul trăieşte după moarte, şi anume să cuprindă gândul că el însuşi este înrudit cu toate celelalte lucruri, gândul: „Aceasta eşti tu“. În viaţa pământeană acesta este un ideal căruia i se poate dărui viaţa gândurilor; în „ţara spiritelor“ este un fapt nemijlocit care ne devine tot mai clar prin experienţa spirituală. Iar omul devine el însuşi în această ţară tot mai conştient că el, potrivit cu fiinţa sa, aparţine lumii spiritelor. El se percepe ca spirit printre spirite, ca membru al arhetipurilor, şi va simţi în sine însuşi Cuvântul Spiritului originar: „Eu sunt Spiritul originar“. (Înţelepciunea Vedantei spune: „Eu sunt Brahman“, adică eu aparţin ca un membru fiinţei primordiale, în care îşi au obârşia toate fiinţele.) Ceea ce în viaţa pământeană este cuprins ca gând-umbră şi spre care năzuieşte orice înţelepciune, în „ţara spiritelor“ este trăit direct. Da, în timpul vieţii pământene acest lucru este gândit numai pentru că l-am recunoscut ca fapt în existenţa spirituală. În felul acesta, în timpul existenţei sale spirituale, omul contemplă relaţiile şi faptele în mijlocul cărora se află în timpul vieţii pământene dintr-un punct de observaţie mai înalt, parcă din afară. Iar în regiunea cea mai de jos a „ţării spiritelor“ condiţiile terestre, care sunt legate direct cu adevărul corporal fizic, îi apar în acest mod. Pe Pământ, omul se naşte într-o familie, într-un popor; el trăieşte într-o anumită ţară, leagă anumite prietenii, face anumite afaceri. Existenţa sa terestră este determinată de aceste condiţii ale vieţii terestre. Acum, în timpul vieţii sale în prima regiune a „ţării spiritelor“ acestea îl întâmpină ca entităţi-gânduri vii. El retrăieşte toate acestea într-un anumit fel încă o dată, dar le percepe dinspre partea spiritual-activă. Dragostea de familie pe care a trăit-o consecvent, prietenia pe care a dăruit-o devin vii dinspre interior, iar capacităţile sale se intensifică în această direcţie. Ceea ce acţionează în spiritul uman ca forţă a iubirii familiale sau a iubirii prieteneşti se intensifică. El reapare mai târziu ca un om mai împlinit în existenţa terestră. Relaţiile zilnice ale vieţii terestre sunt cele care se maturiează ca roade în această regiune, cea mai de jos, a „ţării spiritelor“. Iar partea din om care este absorbită în întregime cu interesele sale în aceste relaţii zilnice se va simţi înrudită în cea mai mare parte a vieţii spirituale dintre două încarnări cu această regiune. Oamenii care au trăit împreună în lumea fizică se regăsesc în lumea spirituală. De îndată ce se desprinde de suflet tot ce i-a fost propriu prin corpul fizic se desface şi legătura care uneşte în viaţa fizică suflet cu suflet, desprinzându-se de condiţiile care au importanţă şi influenţă numai în lumea fizică. Totuşi, totul se continuă dincolo de moarte – în lumea spirituală –, tot ce în viaţa fizică a fost suflet al sufletului. Este natural ca termeni, cuvinte care sunt construite pentru condiţiile fizice să redea cu impreciziuni ceea ce se întâmplă în lumea spirituală. Însă în măsura în care ţinem seama de aceasta trebuie considerat ca fiind corect când se spune: Sufletele care sunt legate unele de altele în lumea fizică se regăsesc în lumea spirituală pentru a-şi continua convieţuirea într-un mod corespunzător. Regiunea următoare este cea în care viaţa comună a lumii pământene, privită ca o comunitate de gânduri, curge precum elementul fluid al „ţării spiritelor“. Atâta vreme cât contempli lumea fiind încorporat fizic, viaţa pare legată de anumite fiinţe vii. În „ţara spiritelor“ ea este desprinsă de acestea şi irigă parcă întreaga ţară ca un sânge al vieţii. Aici ea este unitatea vie, care este prezentă în toate. În timpul vieţii pământene omul percepe şi din aceasta numai o reflectare. Şi acesta se exprimă în orice formă de venerare pe care omul o adresează întregului, unităţii şi armoniei lumii. Viaţa religioasă a omului provine din această reflectare. El recunoaşte că sensul cuprinzător al existenţei nu se află în individual, în efemer. El priveşte acest efemer ca fiind o „parabolă“ şi o copie a unei eternităţi, a unei unităţi armonioase. El priveşte spre această unitate cu veneraţie şi adoraţie. El îi orânduieşte acţiuni culturale. În „ţara spiritelor“ nu apare reflectarea, ci forma adevărată ca entitate de gânduri vie. Aici omul se poate uni cu adevărat cu unitatea pe care a venerat-o pe Pământ. Roadele vieţii religioase şi tot ce este legat de aceasta apar în această regiune. Omul învaţă să cunoască acum din experienţa spirituală că destinul său individual nu trebuie să fie desprins de comunitatea căreia îi aparţine. Capacitatea de a se recunoaşte ca membru al unei comunităţi se formează aici. Sentimentele religioase, tot ceea ce în viaţă a năzuit spre o morală pură, nobilă va extrage forţă din această regiune în cursul unei mari părţi din sejurul său în lumea spirituală. Iar omul se va reîncarna în această direcţie cu o sporire a acestor capacităţi.

În timp ce în prima regiune te afli împreună cu sufletele cu care ai fost legat în viaţa anterioară fizică prin cele mai trainice legături, păşeşti în cea de a doua regiune în domeniul tuturor acelora cu care te-ai simţit unit într-un sens larg: printr-o veneraţie comună, prin confesiune comună etc. Trebuie să subliniem că trăirile spirituale ale regiunilor premergătoare rămân în continuare. Astfel, omul nu este smuls din legăturile familiale, de prietenie etc., atunci când intră în viaţa celei de a doua regiuni şi a celorlalte. Regiunile „ţării spiritelor“ nu sunt separate ca nişte „secţii“; ele se întrepătrund, iar omul nu se vieţuieşte într-o nouă regiune pentru că a „păşit“ în ea într-o formă oarecare exterioară, ci pentru că a obţinut în aceasta capacităţile interioare de a percepe lucrurile pentru care era mai înainte nereceptiv.

Cea de a treia regiune a „ţării spiritelor“ cuprinde arhetipurile lumii sufleteşti. Tot ce trăieşte în această lume este prezent aici ca entitate-gând vie. Se găsesc aici arhetipurile poftelor, dorinţelor, sentimentelor etc. Dar în lumea spiritelor de sufletesc nu se lipeşte nimic egoist. La fel ca şi în regiunea a doua, orice cerinţă, dorinţă, orice plăcere şi neplăcere alcătuiesc o unitate. Cerinţa, dorinţa celuilalt nu se deosebesc de cerinţele şi dorinţele mele. Senzaţiile şi sentimentele tuturor fiinţelor sunt o lume comună care include şi îmbracă tot restul, aşa cum atmosfera îmbracă Pământul. Această regiune este parcă atmosfera „ţării spiritelor“. Aici, tot ce a făcut omul în timpul vieţii terestre în serviciul comunităţii, printr-o dăruire altruistă, dă roade. Căci în acest serviciu, prin această dăruire de sine el a trăit o reflectare a celei de a treia regiuni a „ţării spiritelor“. Marii binefăcători ai neamului omenesc, naturile pline de dăruire, cei care fac marile servicii în comunităţi şi-au obţinut capacităţile în această direcţie, în această regiune, după ce în vieţi anterioare au dobândit o înrudire specială cu aceasta.

Este evident că cele trei regiuni ale „ţării spiritelor“ descrise se află într-o anumită relaţie cu lumile aflate sub ea, cu lumea fizică şi cu lumea sufletească. Căci ele conţin arhetipurile, fiinţele-gând vii care îmbracă în aceste lumi o existenţă corporală sau sufletească. Abia cea de a patra regiune este „ţara spiritelor pure“. Dar nici aceasta nu este în sensul deplin al cuvântului. Ea se deosebeşte de cele trei regiuni inferioare prin aceea că în ele se întâlnesc arhetipurile acelor situaţii fizice şi sufleteşti pe care omul le găseşte în lumea fizică şi sufletească, înainte ca el însuşi să intervină în aceste lumi. Condiţiile vieţii cotidiene se leagă de lucrurile şi fiinţele pe care omul le găseşe în lume; lucrurile trecătoare ale acestei lumi îi conduc privirea spre fundamentul lor veşnic; gândirea noastră dezinteresată se îndreaptă şi spre ceilalţi semeni ai noştri; nici ei nu ne datorează existenţa lor. Dar nouă ni se datorează existenţa din lumea creaţiilor artelor şi ştiinţelor, ale tehnicii, ale statului etc., pe scurt, tot ceea ce noi încorporăm, ca opere originale ale spiritului nostru, lumii. Pentru toate acestea, fără contribuţia noastră nu ar exista în lume copii fizice. Arhetipurile acestor creaţii pur umane se găsesc în cea de a patra regiune a „ţării spiritelor“. Rezultatele ştiinţifice, ideile artistice şi formele, gândurile tehnice pe care omul le concepe în lume îşi poartă roadele în această regiune, a patra. De aici îşi extrag artiştii, învăţaţii, marii inventatori impulsurile în timpul sejurului în „ţara spiritelor“ şi îşi perfecţionează geniul, pentru a putea să contribuie în măsură sporită la dezvoltarea culturii umane, la o nouă încorporare. Nu trebuie gândit că această a patra regiune a „ţării spiritelor“ ar avea importanţă numai pentru oamenii proeminenţi. Tot ceea ce îl preocupă pe om în viaţa fizică, dincolo de sfera vieţii cea de toate zilele, de dorinţele şi de actele de voinţă legate de aceasta, îşi are originea în această regiune. Dacă omul nu ar trece prin ea în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, el nu ar avea într-o altă viaţă nici un interes pentru probleme care să-l conducă dincolo de cercul îngust al vieţii personale, spre aspecte general umane. S-a spus mai înainte că nici această regiune nu poate fi numită în sens deplin „ţara pur spirituală“. Aceasta din cauză că starea în care oamenii au părăsit evoluţia culturală pe Pământ are ecouri în existenţa sa spirituală. Ei se pot bucura în „ţara spiritelor“ numai de roadele pe care le-au putut produce potrivit cu înzestrarea lor şi cu gradul de evoluţie al poporului, statului etc. în care s-au născut.

În regiunile mai înalte ale „ţării spiritelor“, spiritul omului este eliberat de orice cătuşe. El urcă în „ţara spiritelor pure“, în care vieţuieşte intenţiile, scopurile pe care spiritul şi le-a fixat o dată cu viaţa sa terestră. Tot ce este deja realizat în lume aduce în existenţă scopurile şi intenţiile cele mai înalte numai sub forma de copii mai mult sau mai puţin slabe. Fiecare cristal, fiecare arbore, fiecare animal şi, de asemenea, tot ce se realizează în domeniul creaţiei umane, toate acestea nu produc decât copii ale intenţiilor spiritului. Iar omul poate doar să facă legătura în cursul încorporărilor sale cu aceste copii imperfecte ale intenţiilor şi scopurilor perfecte. În felul acesta el însuşi poate fi însă, în cursul uneia dintre încorporările sale, numai o astfel de copie a ceea ce se intenţionează cu el în împărăţia spiritului. Ceea ce este el, de fapt, ca spirit în „ţara spiritelor“ devine aparent din această cauză abia când în timpul de trecere dintre două încorporări el urcă în cea de a cincea regiune a „ţării spiritelor“. Ceea ce este el aici, este cu adevărat el însuşi. Aceasta este ceea ce obţine în cele mai diferite încarnări o existenţă exterioară. În această regiune, adevărata sine a omului se poate vieţui în toate direcţiile. Sinea reapare în fiecare încorporare, fiind însă mereu unică. Această sine aduce cu sine capacităţile care s-au format în regiunile inferioare ale „ţării spiritelor“. Aşadar, ea poartă roadele vieţilor anterioare în cele ulterioare. Ea este purtătoarea rezultatelor încorporărilor anterioare. Atunci când trăieşte în regiunea a cincea a „ţării spiritelor“ sinea se găseşte aşadar în împărăţia intenţiilor şi scopurilor. Aşa cum arhitectul învaţă din neîmplinirile sale şi aşa cum el preia în planurile sale noi numai pe cele pe care le-a putut transforma în perfecţiuni, tot astfel sinea elimină din rezultatele vieţilor anterioare, în regiunea a cincea, ceea ce este legat de imperfecţiuni ale lumilor inferioare şi fecundează intenţiile „ţării spiritului“, cu care ea convieţuieşte acum, cu rezultatele vieţilor sale anterioare. Este clar că forţa care poate fi extrasă din această regiune va depinde de cât şi-a însuşit sinea sa în timpul încarnărilor anterioare din rezultatele care sunt adecvate a fi preluate în lumea intenţiilor. Sinea care în timpul existenţei terestre a căutat să realizeze, printr-o viaţă de gânduri vie sau prin iubire înţeleaptă, benefică, intenţiile spiritului poate aştepta mult de la această regiune. Cea care s-a epuizat în relaţiile zilnice, care a trăit numai în lucruri trecătoare nu a semănat sămânţă care să poată juca un rol în intenţiile ordinii eterne a lumii. Numai puţinul pe care l-a acţionat dincolo de interesele zilnice se poate desfăşura ca rod în aceste regiuni superioare ale „ţării spiritului“. Dar nu trebuie înţeles că aici intră în discuţie, eventual înainte de orice, ceea ce aduce „celebritate terestră“ sau ceva asemănător. Nu, este vorba tocmai de ceea ce în cele mai umile condiţii de viată conduce la conştienţa că fiecare detaliu are importanţa sa pentru mersul etern al existenţei. Trebuie să ne familiarizăm cu gândul că omul trebuie să judece în această regiune altfel decât o poate face în viaţa fizică. Dacă, de exemplu, şi-a însuşit puţine lucruri înrudite cu această a cincea regiune, în el se naşte năzuinţa de a da fiinţei sale un impuls, pentru viaţa sa fizică următoare, care va permite destinului (karma) să-i reveleze efectul corespunzător produs de imperfecţiunea sa. Ceea ce în viaţa terestră următoare apare ca destin dureros, privit din punctul de vedere al acestei vieţi – care poate va fi chiar profund deplânsă –, omul găseşte în această regiune a „ţării spiritelor“ ca fiind deosebit de necesar pentru el. Întrucât omul trăieşte în regiunea a cincea în sinea sa proprie, el este eliberat şi de toate influenţele lumilor inferioare care-l învăluiau în timpul încorporărilor. El este ce a fost şi va fi întotdeauna în cursul încarnărilor sale. El trăieşte în imperiul intenţiilor care există pentru aceste încorporări şi pe care le integrează în sinea sa. El priveşte retrospectiv la trecutul său şi simte că tot ce a trăit în acesta este preluat în intenţiile pe care le are de realizat în viitor. Un fel de memorie pentru vieţile sale anterioare şi premoniţie sub forma unor fulgerări pentru vieţile sale viitoare. Ceea ce în această scriere a fost numit „sinea spirituală“ trăieşte în această regiune, în măsura în care este dezvoltată, în realitatea care se potriveşte nivelului evoluţiei sale. Se formează şi se pregăteşte pentru a face posibilă într-o nouă încarnare împlinirea intenţiilor spirituale în realitatea terestră.

Dacă această sine spirituală s-a dezvoltat în timpul unei serii de sejururi în „ţara spiritelor“ atât de mult încât se poate mişca liber în aceasta, atunci ea îşi va căuta mai mult aici adevărata sa patrie. Viaţa în spirit îi va deveni tot atât de familiară cum îi este omului pământean viaţa în realitatea fizică. Punctele de vedere ale lumii spirituale acţionează de acum încolo devenind hotărâtoare; ea le va adopta mai mult sau mai puţin conştient în existenţele sale viitoare pe Pământ. Sinea se poate simţi ca un membru al ordinii cosmice divine. În entitatea sa cea mai interioară nu va mai fi supusă limitelor şi legilor vieţii terestre. Forţa pentru tot ce împlineşte îi vine din lumea spirituală. Lumea spirituală însă este o unitate. Cine trăieşte în ea ştie cum spiritul veşnic a lucrat la realizarea trecutului şi el poate determina, fiind unit cu eternitatea, direcţia pentru viitor. [Obs.] Privirea sa asupra trecutului se lărgeşte şi devine perfectă. Un om care a atins această treaptă îşi fixează singur scopurile pe care trebuie să le împlinească într-o încarnare viitoare. El îşi influenţează viitorul astfel încât acesta să se deruleze în sensul adevărului şi al spiritualului. Omul se află în timpul stării intermediare dintre două încorporări, în prezenţa tuturor fiinţelor sublime în faţa cărora înţelepciunea se întinde neînvăluită. Căci el a escaladat treapta de pe care le poate înţelege. În cea de a şasea regiune a „ţării spiritelor“ omul va duce la îndeplinire toate activităţile sale în modul cel mai adaptat fiinţei adevărate a lumii. Căci el nu poate căuta ceea ce îi serveşte lui, ci numai ceea ce trebuie să se întâmple potrivit mersului corect al ordinii universale. Cea de a şaptea regiune a „ţării spiritului“ conduce la graniţa celor „trei lumi“. Omul se află în faţa „nucleelor de viaţă“ care sunt transpuse din lumile superioare în cele trei lumi descrise, pentru a-şi împlini aici sarcinile. Dacă omul se află la graniţa celor trei lumi, el se recunoaşte, aşadar, în nucleul său propriu de viaţă. Aceasta atrage după sine faptul că trebuie să fie rezolvate pentru el enigmele acestor trei lumi. El supervizează, aşadar, întreaga viaţă a acestor lumi. În viaţa fizică, capacităţile sufletului prin care acesta are trăirile descrise aici în lumea spirituală nu sunt conştiente în condiţiile obişnuite de viaţă. Ele lucrează în adâncurile lor inconştiente la organele corporale care realizează conştienţa lumii fizice. Tocmai acesta este motivul pentru care ele rămân imperceptibile pentru această lume. Nici ochiul nu se vede pe sine, pentru că în el acţionează forţele care fac vizibile alte lucruri. Dacă vrem să judecăm în ce măsură o viaţă omenească ce se derulează între naştere şi moarte poate fi rezultatul unor vieţi pământene anterioare, trebuie să luăm în calcul faptul că un punct de vedere inerent acestei vieţi, aşa cum trebuie să fie acceptat în mod natural, nu oferă o posibilitate de judecare. Pentru un astfel de punct de vedere, o viaţă pământeană ar putea, de exemplu, să apară ca fiind dureroasă, incompletă etc. Dar pentru un punct de vedere din afara vieţii pământene tocmai în această formă trebuie să rezulte aceeaşi viaţă, cu suferinţa sa, în nedesăvârşirea sa, ca rezultat al unor vieţi anterioare. Prin păşirea pe calea cunoaşterii, în sensul care va fi descris într-un capitol următor, sufletul se desprinde de condiţiile vieţii corporale. El poate percepe prin aceasta în imagine trăirile pe care le parcurge între moarte şi o nouă naştere. O astfel de percepţie dă posibilitatea de a descrie fenomenele „ţării spiritului“ aşa cum le-am schiţat aici. Dacă nu uităm să ţinem seama că întreaga dispoziţie sufletească este diferită în corpul fizic faţă de trăirea pur spirituală, descrierea făcută aici va fi văzută în adevărul său.