Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA

GA 9


CELE TREI LUMI

VI. Forma gândurilor şi aura umană [Obs.]

S-a spus că formaţiunile uneia dintre cele trei lumi nu au pentru om realitate decât atunci când el are capacităţile sau organele pentru perceperea lor. Omul nu conştientizează anumite fenomene din spaţiu ca fenomene luminoase numai datorită faptului că el are un ochi bine format. Cât se revelează unei fiinţe din ceea ce este adevărat depinde de receptivitatea acesteia. Aşadar, niciodată un om nu trebuie să spună că este adevărat numai ceea ce el poate percepe. Multe lucruri pot fi adevărate pentru a căror percepţie îi lipsesc organele corespunzătoare. Lumea sufletească şi ţara spiritelor sunt tot atât de adevărate, ba adevărate chiar într-un sens mult superior decât lumea sensibilă. De fapt, nici un ochi fizic nu poate vedea sentimente, reprezentări; dar ele sunt adevărate. Şi aşa cum omul are în faţă, prin intermediul simţurilor sale exterioare, lumea corporală ca percepţie, tot astfel şi pentru organele sale spirituale, sentimentele, poftele, instinctele, gândurile etc. devin percepţii. Aşa cum prin ochiul său fizic pot fi văzute fenomenele spaţiale ca fenomene colorate, tot aşa prin simţurile interioare fenomenele sufleteşti şi spirituale pot deveni percepţii care sunt analoage fenomenelor colorate sensibile. A înţelege pe deplin în ce sens vorbim despre aceasta o poate face numai acela care a parcurs calea cunoaşterii care va fi descrisă în capitolul următor şi şi-a dezvoltat simţurile sale interioare prin acest antrenament. Pentru acesta devin vizibile suprasensibil în lumea sufletească din jur fenomenele sufleteşti, iar în domeniul spiritual fenomenele spirituale. Sentimente pe care el le vieţuieşte la alte fiinţe strălucesc pentru el ca nişte fenomene luminoase; gândurile către care îşi îndreaptă atenţia parcurg spaţiul spiritual. Pentru el gândul unui om care se raportează la alt om nu este ceva ce nu poate fi perceput, ci un proces perceptibil. Conţinutul unui gând trăieşte ca atare numai în sufletul gânditorului, dar acest conţinut produce efecte în lumea spirituală. Acesta este fenomenul perceptibil pentru ochiul spiritual. Ca realitate efectivă se scurge dintr-o entitate umană şi curge spre o alta. Modul cum acest gând acţionează asupra celuilalt este trăit ca un fenomen perceptibil în lumea spirituală. Astfel, pentru cel care are deschise simţurile spirituale, omul perceptibil fizic nu este decât o parte a omului. Acest om fizic devine punctul central al unor efluvii sufleteşti şi spirituale. Lumea de o diversitate nemărginită care se deschide „clarvăzătorului“ nu poate fi redată decât sub forma unor sugerări mai mult sau mai puţin generale. Un gând uman, de exemplu, care nu trăieşte decât în înţelegerea gândurilor celui care ascultă apare ca fenomen colorat perceptibil pe plan spiritual. Un gând care izvorăşte dintr-o poftă senzorială a omului are o altă coloraţie decât un gând conceput din pură cunoaştere, dintr-o frumuseţe nobilă sau din binele etern. Gânduri care îşi au originea în viaţa senzorială străbat lumea sufletească în nuanţe de roşu*. Într-o frumoasă culoare galbenă apare un gând prin care gânditorul urcă la o cunoştinţă superioară. Într-un roz-roşu admirabil străluceşte un gând care-şi are obârşia într-o iubire plină de dăruire. Şi aşa cum conţinutul unui gând ajunge să se exprime în forma sa suprasensibilă, tot astfel apare şi precizia sa mai mult sau mai puţin mare. Gândul precis al gânditorului se arată ca o formaţiune cu contururi clare; reprezentarea vagă apare ca o formaţiune noroasă, cu contururi estompate.

*Este uşor de înţeles că descrierile făcute aici sunt expuse celor mai mari înţelegeri eronate. Din această cauză vom reveni la sfârşitul acestei noi ediţii cu o observaţie.

Entitatea sufletească şi spirituală a omului apare, în acest fel, ca parte suprasensibilă a omului integral.

Efectele coloristice perceptibile „ochiului spiritual“ care radiază în jurul omului fizic absorbit în activitatea sa şi-l învăluie ca un nor (oarecum în forma ovală) reprezintă ceea ce se numeşte aura umană. Mărimea aurei este diferită de la un om la altul. Totuşi ne putem reprezenta că – în medie – omul întreg apare de patru ori mai lat şi de înălţime dublă faţă de omul fizic.

În aură se agită cele mai diferite tonuri de culori. Şi această agitaţie este o imagine fidelă a vieţii umane interioare. Diferitele nuanţe de culori sunt tot atât de schimbătoare precum este şi viaţa. Totuşi, anumite calităţi permanente cum sunt talentele, calităţile caracteriale se exprimă şi în nuanţe durabile.

La oameni care sunt încă străini de trăirile „căii cunoaşterii“ descrise într-un capitol al acestei cărţi pot apărea confuzii cu privire la „aură“. Ei şi-ar putea închipui că ceea ce descriem aici drept „culori“ s-ar afla în faţa sufletului la fel cum culoarea fizică s-ar afla în faţa ochiului. O astfel de „culoare sufletească“ nu ar fi însă nimic altceva decât o halucinaţie. Ştiinţa spiritului nu are absolut nimic de-a face cu impresii care sunt „halucinatorii“. Şi în orice caz acestea nu fac obiectul descrierilor noastre. Se ajunge la o reprezentare corectă dacă reţinem următorul lucru. Sufletul trăieşte în legătură cu o culoare fizică nu numai impresia sensibilă, ci are şi o trăire sufletească. Aceasta este diferită când sufletul percepe prin intermediul ochiului o suprafaţă galbenă de trăirea sufletească pe care o are în faţa unei suprafeţe albastre. Să numim această trăire „a simţi galbenul“ sau „a simţi albastrul“. Acum, sufletul care a păşit pe calea cunoaşterii are acelaşi „sentiment al galbenului“ faţă de trăirile sufleteşti active ale altei fiinţe şi „sentimentul albastrului“ faţă de dispoziţiile sufleteşti pline de dăruire. Esenţială nu este ca „văzătorul“ să vadă într-o reprezentare a unui alt suflet la fel de albastru precum vede el acest „albastru“ în lumea fizică, ci ca el să aibă o simţire care-l justifică să numească „albastră“ reprezentarea, aşa cum omul fizic numeşte „albastră“ o perdea, de exemplu. Şi mai departe este esenţial ca „văzătorul“ să fie conştient de faptul că împreună cu această trăire a sa el se află într-o trăire acorporală, astfel încât are posibilitatea de a vorbi despre valoarea şi semnificaţia vieţii sufleteşti într-o lume a cărei percepţie nu este mijlocită prin corpul uman. Chiar dacă acest sens al expunerii noastre trebuie să fie întru totul luat în considerare, totuşi pentru „văzător“ este de la sine înţeles să se vorbească despre „albastru“, „galben“, „verde“ etc. când se referă la „aură“.

Aura este foarte diferită în funcţie de temperamentele şi dispoziţiile sufleteşti ale oamenilor, dar şi de gradul lor de evoluţie spirituală. O cu totul altă aură are un om care se dăruieşte în întregime instinctelor lui animalice, decât unul care trăieşte mai mult în gânduri. Aura unei naturi predispuse pentru religie se deosebeşte esenţial de una care se epuizează în trăirile comune ale zilei. Adăugaţi la aceasta faptul că toate dispoziţiile sufleteşti schimbătoare, toate înclinaţiile, bucuriile şi durerile îşi găsesc expresia în aură.

Trebuie să compari între ele aurele celor mai diferite trăiri sufleteşti, pentru a învăţa să înţelegi semnificaţia nuanţelor coloristice. Trebuie avute în vedere mai întâi trăirile sufleteşti care sunt impregnate de afecte puternic exteriorizate. Ele pot fi împărţite în două tipuri diferite, cele în care sufletul este împins spre afecte prin natura animală şi cele care îmbracă o formă rafinată, care sunt influenţate puternic prin reflectare, prin meditaţie. În primul caz găsim mai ales curenţi de toate nuanţele, de brun şi de galben-roşcat, străbătând anumite locuri ale aurei. În cazul celor cu afecte rafinate apar în aceleaşi locuri nuanţe de galben-roşcat mai deschise şi de verde. Se poate observa că paralel cu creşterea inteligenţei nuanţele verzi devin tot mai frecvente. Oameni foarte deştepţi, care însă se epuizează în întregime în satisfacerea poftelor lor animalice, au mult verde în aura lor. Totuşi acest verde va avea întotdeauna o nuanţă de brun sau roşu-brun. Oameni lipsiţi de inteligenţă au o mare parte din aură străbătută de curenţi roşu-bruni sau chiar de un roşu sângeriu închis.

Cu totul diferită este aura în cazul unei dispoziţii sufleteşti liniştite, care cumpăneşte, care cugetă. Nuanţele brune sau roşcate se retrag şi apar diferite nuanţe de verde. În cazul gândirii concentrate aura prezintă o nuanţă fundamental verde, binefăcătoare. Acest lucru este valabil mai ales pentru acele naturi despre care se poate spune că ştiu să se adapteze tuturor circumstanţelor vieţii.

Nuanţele de albastru apar la predispoziţii sufleteşti pline de dăruire. Cu cât un om îşi pune mai mult sinea sa în slujba unei cauze, cu atât mai frecvente devin nuanţele albastre. Şi în acest caz întâlnim două feluri de oameni, cu totul diferiţi. Există naturi care nu sunt obişnuite să-şi desfăşoare forţa lor de gândire, suflete pasive; care nu au altceva de oferit decât „caracterul lor bun“. Aura lor străluceşte într-un albastru frumos. Aşa se arată şi aura multor naturi religioase, pline de dăruire. Sufletele miloase şi altele care se epuizează într-o existenţă plină de activităţi de binefacere au o aură asemănătoare. Dacă astfel de oameni mai sunt şi inteligenţi, atunci se observă alternanţe de curenţi verzi şi albaştri sau albastrul prezintă o nuanţă verzuie. Este o caracteristică a sufletelor active, spre deosebire de cele pasive, ca albastrul lor să se satureze dinăuntru cu nuanţe luminoase. Naturi foarte inventive, care au gânduri productive, emit ca dintr-un punct central nuanţe luminoase, radiante. Acesta este cazul în cea mai mare măsură la persoanele desemnate ca „înţelepte“ şi mai ales la acelea care sunt pline de idei fertile. Tot ceea ce face referire la activitatea spirituală are mai mult forma de raze care se răspândesc dinăuntru; în acelaşi timp, ceea ce-şi are obârşia în viaţa animală are forma de nori neregulaţi care plutesc prin aură.

În funcţie de felul în care reprezentările care rezultă din activitatea sufletului se pun mai mult în slujba instinctelor animalice proprii sau în slujba unor interese ideale, realiste, obiective formaţiunile corespunzătoare ale aurei prezintă coloraţii diferite. Capul inventiv, care-şi foloseşte toate gândurile pentru satisfacerea pasiunilor lui senzoriale, prezintă nuanţe roşii-albastre întunecate (vineţii); dimpotrivă cel care îşi implică gândurile în mod lipsit de egoism într-un interes obiectiv prezintă nuanţe roşu-albastre deschise. O viaţă în spirit asociată cu dăruire nobilă şi cu capacitate de sacrificiu se manifestă în culori roşu-roz sau violet deschise.

Dar nu numai structura fundamentală a sufletului, ci şi afectele trecătoare, dispoziţiile schimbătoare şi alte trăiri îşi arată efluviile colorate în aură. O mânie bruscă, violentă produce efluvii roşii; sentimentul onoarei rănite care se trăieşte într-un puseu brusc, apare sub forma de nori de un verde închis. Dar fenomenele colorate nu apar numai ca formaţiuni de nori cu formă neregulată, ci şi ca figuri clar delimitate cu formă regulată. Dacă un om are un acces de frică, aceasta apare sub forma unor dungi ondulate de culoare albastră cu un luciu roscat-albastru care coboară în aură de sus până jos. La o persoană care aşteaptă tensionată un anumit eveniment se poate vedea cum dungi roşii-albastre străbat aura încontinuu, radiar dinăuntru spre exterior.

Pentru o capacitate de percepţie spirituală precisă trebuie observată orice senzaţie pe care omul o primeşte din exterior. În aura persoanelor care reacţionează violent la orice impresie exterioară apar puncte şi mici pete albastru-roşcate care se aprind continuu. La oamenii care nu sunt impresionabili, aceste mici pete au o coloraţie galben-portocalie sau chiar o culoare galbenă frumoasă. „Împrăştierea“ sau „distracţia“ persoanelor se prezintă sub forma unor pete albătrui cu tentă verzuie, având forme mai mult sau mai puţin schimbătoare.

Clarvederea spirituală superioară deosebeşte în cadrul acestei aure care-l înconjoară sau radiază în jurul omului trei genuri de fenomene colorate. Există, mai întâi, culori mai mult sau mai puţin lipsite de transparenţă, mai mult sau mai puţin opace. În orice caz, compararea acestor culori cu cele pe care le vede ochiul nostru fizic ne face să le considerăm delicate şi transparente. În cadrul lumii suprasensibile, ele fac ca spaţiul pe care-l ocupă să fie relativ netransparent; ele îl umplu ca nişte forme ceţoase. Există apoi culorile care par să fie în întregime lumină. Ele luminează spaţiul pe care-l umplu, care devine el însuşi luminos prin aceste culori. Cu totul diferit de aceste două feluri de culori este cel de al treilea gen de fenomene colorate. Acestea au un caracter de radiaţie, de scânteiere, de sclipire. Ele nu străluminează numai spaţiul pe care-l umplu, ci îl iradiază şi-l fac strălucitor. În aceste culori există ceva activ, mişcător în sine. Celelalte au în ele ceva odihnitor, lipsit de strălucire. Acestea, dimpotrivă, se produc parcă din ele însele. Prin primele două genuri de culori spaţiul parcă se umple cu un fluid fin, care sălăşluieşte liniştit în el; prin cel de al treilea, el se umple cu o viaţă mereu renăscândă, de o activitate neîncetată.

Aceste trei genuri de culori nu sunt dispuse în aura umană una lângă alta; ele nu se găsesc în părţi spaţiale separate unele de altele, ci se întrepătrund în modul cel mai variat. În unele locuri ale aurei putem vedea toate trei genurile întrepătrunse, aşa cum poţi vedea şi auzi în acelaşi timp un corp fizic, de exemplu, un clopot. Prin aceasta, aura devine un fenomen deosebit de complicat, căci avem de-a face, de fapt, cu trei aure care se găsesc unele în interiorul celorlalte, care se întrepătrund. Dar putem să ne lămurim asupra acestui aspect dacă ne ocupăm alternativ de cele trei aure. Realizăm atunci în lumea suprasensibilă ceva asemănător cu ceea ce facem în lumea sensibilă când, pentru a ne dărui complet impresiei produse de o bucată muzicală, închidem ochii. Clarvăzătorul are, într-un anumit sens, trei feluri de organe pentru cele trei genuri de culori. Şi, pentru a putea observa nestânjenit, el poate deschide spre impresionare unul sau altul dintre aceste organe, închizându-le pe celelalte. La un clarvăzător pot să fie dezvoltate la început numai unele organe, legate de primul gen de culori. Un astfel de clarvăzător nu poate vedea decât una dintre aure; celelalte două îi rămân invizibile. Tot astfel, el poate fi apt pentru impresii produse de primele două aure, nu şi de cea de-a treia. Treapta superioară a „darului clarvederii“ constă în faptul că un om poate observa toate cele trei aure şi, în beneficiul studiului, să îndrepte alternativ atenţia asupra uneia sau a alteia dintre ele.

Aura triplă este expresia suprasensibil-vizibilă pentru entitatea umană. Cele trei mădulare: corp, suflet şi spirit se exprimă în ea. Prima aură este oglindirea influenţei pe care trupul o exercită asupra sufletului omului; cea de a doua caracterizează viaţa proprie a sufletului care s-a ridicat deasupra lucrurilor ce aţâţă direct simţurile, dar care nu s-a dedicat încă slujirii veşniciei; cea de a treia aură oglindeşte stăpânirea pe care spiritul veşnic a obţinut-o asupra oamenilor trecători. Când se fac descrieri ale aurei – aşa cum se întâmplă aici –, trebuie subliniat că aceste lucruri nu sunt numai greu de observat, ci înainte de toate sunt greu de descris. Din această cauză nimeni nu trebuie să vadă în astfel de descrieri altceva decât o propunere.

Pentru clarvăzător, aşadar, particularitatea vieţii sufleteşti se exprimă în calitatea aurei. Dacă îl întâmpină o viaţă sufletească dăruită în întregime instinctelor senzuale, dorinţelor şi excitanţilor momentului, atunci el vede prima aură în culorile cele mai ţipătoare; cea de a doua, dimpotrivă, este dezvoltată slab. În ea se văd numai formaţiuni colorate palide; cea de a treia de-abia este sugerată. Numai ici şi colo se arată câte o scânteioară pâlpâitoare, semnalând că şi în cazul unor astfel de dispoziţii sufleteşti în om trăieşte veşnicia ca predispoziţie, dar că ea este reprimată prin acţiunea menţionată a senzorialului. Cu cât omul desprinde de sine natura instinctuală, cu atât prima parte a aurei devine mai puţin agresivă. Cea de a doua creşte atunci tot mai mult şi umple complet cu forţa ei luminătoare corpul colorat în cadrul căruia trăieşte omul fizic. Şi cu cât omul se prezintă mai mult ca „slujitor al veşnicului“ se arată mai minunata a treia aură, acea parte care dă mărturia măsurii în care omul este cetăţean al lumii spirituale. Căci sinea divină radiază prin această parte a aurei umane în lumea terestră. În măsura în care oamenii au această aură, ei sunt flăcări prin care divinitatea luminează lumea aceasta. Prin această parte a aurei, ei arată în ce măsură ştiu să nu se mai vieţuiască pe sine, cum să încarneze adevărul, frumosul nobil şi binele, în ce măsură ei s-au smuls sinei lor înguste pentru a se jertfi pe altarul marii acţiuni creatoare consmice.

Astfel, în aură se exprimă ce a făcut omul din el însuşi în cursul încorporărilor sale.

În toate cele trei părţi ale aurei sunt conţinute culori de cele mai variate nuanţe. Caracterul acestora se schimbă o dată cu gradul de evoluţie al omului. În prima parte a aurei se poate vedea viaţa neevoluată a pornirilor instinctuale, în toate nuanţele de la roşu până la albastru. Aici, aceste nuante au un caracter tulbure, neclar. Nuanţele roşii îndrăzneţe indică patimile senzuale, plăcerile carnale, căutarea satisfacţiilor cerului gurii şi ale stomacului. Nuanţele verzi par să se găsească mai ales la acele naturi inferioare care înclină spre indiferenţă, spre stupiditate, care se dedau cu aviditate oricărei juisări, evitând totuşi eforturile care i-ar duce la satisfacţie. Acolo unde patimile împing cu forţă spre o anumită ţintă pentru care nu sunt adaptate facultăţile obţinute apar culori ale aurei verzi-brune şi verzi-gălbui. În orice caz, anumite moduri de viaţă moderne produc tocmai acest fel de aură.

Un sentiment de sine care, îşi are rădăcinile în înclinaţiile inferioare, care reprezintă, aşadar, treapta cea mai de jos a egoismului, se prezintă în nuanţe galbene neclare până la brun. Este limpede că viaţa animalică instinctivă poate lua şi un caracter îmbucurător. Există o anumită capacitate de autosacrificare care se întâlneşte la regnul animal într-un grad înalt. Cea mai frumoasă desăvârşire a unui instinct animalic îşi găseşte împlinirea în dragostea maternă naturală. Aceste instincte naturale, lipsite de egoism, sunt exprimate în prima aură în nuanţe roşcate până la roz. Teama laşă, frica, determinată de cauze fizice se arată prin culori albastru-brune sau albastru-cenuşii.

A doua aură prezintă de asemenea cele mai variate trepte ale culorilor. Un sentiment de sine puternic dezvoltat, mândrie şi ambiţie dau naştere la formaţiuni brune şi brun-portocalii. Şi curiozitatea se face cunoscută prin pete galben-roşii. Galbenul luminos reflectă gândire clară şi inteligenţă; verdele este expresia înţelegerii pentru viaţă şi lume. Copiii care înţeleg repede au mult verde în această parte a aurei. O memorie bună pare să se trădeze prin galben-verde în această aură. Rozul indică o entitate binevoitoare, amabilă; albastrul este culoarea pietăţii. Cu cât se apropie mai mult pietatea de ardoarea religioasă, cu atât mai mult albastrul trece în violet. Idealismul şi seriozitatea vieţii într-o concepţie superioară se vede ca albastru-indigo.

Culorile fundamentale ale celei de a treia aure sunt galben, verde şi albastru. Galbenul luminos apare când gândirea este plină de idei înalte, cuprinzătoare, care extrage detaliul izolat din întregul ordinii universale divine. Dacă gândirea este intuitivă şi este asociată cu o puritate desăvârşită lipsită de reprezentări senzuale atunci acest galben are o strălucire aurie. Verdele exprimă iubirea faţă de orice fiinţă; albastrul este semnul capacităţii de sacrificiu lipsite de egoism, pentru toate fiinţele. Dacă această capacitate de a se sacrifica se intensifică până la o voinţă puternică, care se pune activ în serviciul lumii, atunci albastrul se luminează devenind violet deschis. Dacă în ciuda unei fiinţe sufleteşti elevate mai sunt prezente mândria şi ambiţia nemăsurate, ca ultime resturi ale egoismului personal, pe lângă nuanţele galbene mai apar şi altele care tind spre portocaliu. Trebuie totuşi observat că, în această parte a aurei, culorile sunt foarte diferite de cele cu care este obişnuit omul în lumea simţurilor. Aici clarvăzătorul este întâmpinat de o frumuseţe şi splendoare cu care nu se poate compara nimic din lumea obişnuită. Această descriere a aurei nu poate fi judecată corect de acela care nu acordă importanţă majoră faptului că vederea aurei implică o lărgire şi o îmbogăţire a lucrurilor percepute în lumea fizică. O lărgire care ţinteşte să cunoască forma vieţii sufleteşti, care are o realitate spirituală în afara lumii sensibile. Această descriere nu are nici o legătură cu o interpretare a caracterului sau a gândurilor unui om dintr-o aură percepută halucinatoriu. Ea doreşte să lărgească cunoaşterea înspre lumea spirituală şi nu vrea să aibă nimic de-a face cu preocuparea îndoielnică de a interpreta sufletele oamenilor prin aurele lor.