Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA

GA 9


FIINŢA OMULUI

Următoarele cuvinte ale lui Goethe caracterizează corect punctul de plecare al uneia dintre căile care pot conduce la cunoaşterea fiinţei omului: „De îndată ce omul devine conştient de obiectele din jurul său, el le observă raportându-le la sine însuşi; şi pe bună dreptate, pentru că întreaga sa soartă depinde de faptul că acestea îi plac sau îi displac, că îl atrag sau îi produc repulsie, că îi sunt utile sau îi dăunează. Acest mod foarte natural de a privi şi de a judeca lucrurile pare tot atât de uşor pe cât este de necesar, şi cu toate acestea omul este expus în această privinţă la mii de erori, care îl umplu de ruşine şi îi amărăsc viaţa. O muncă zilnică mult mai grea preiau cei a căror nevoie imperioasă de cunoaştere îi determină să se străduiască să observe obiectele din natură în ele însele şi în relaţiile reciproce dintre ele: căci ei pierd curând unitatea de măsură care îi ajuta atunci când luau în considerare lucrurile raportate la ei înşişi. Le lipseşte unitatea de măsură a plăcerii şi neplăcerii, a atracţiei şi a repulsiei, a utilului şi a dăunării. Ei trebuie să se dezică cu totul de acestea, trebuie să caute şi să cerceteze ca nişte fiinţe indiferente şi totodată divine ceea ce este şi nu ceea ce convine. Astfel, pe botanistul adevărat nu trebuie să-l mişte nici frumuseţea, nici utilitatea plantei, el trebuie să cerceteze formarea ei şi relaţia ei cu restul regnului vegetal; aşa cum toate plantele sunt aduse în existenţă şi luminate de Soare, tot astfel să le vadă şi el, cu o privire liniştită şi egală, să le cuprindă cu mintea şi să preia unitatea de măsură a acestei cunoaşteri, datele evaluării, nu din sine, ci din ansamblul lucrurilor pe care le observă“. [2]

Acest gând exprimat de Goethe îndreaptă atenţia omului spre trei domenii. Primul î1 constituie obiectele de la care îi parvin continuu informaţii prin porţile simţurilor sale, pe care le pipăie, le miroase, le gustă, le aude şi le vede. Al doilea este alcătuit din impresiile pe care ele le fac asupra lui şi care îi produc plăcere sau neplăcere, dorinţă sau repulsie, simpatie sau antipatie, pe care le consideră utile sau dăunătoare. Al treilea domeniu îl reprezintă cunoştinţele pe care le obţine ca „fiinţă asemănătoare celor divine“; i se dezvăluie tainele acţiunii şi existenţei acestor lucruri.

În viaţa omului, aceste trei domenii se separă cu claritate. Datorită acestui fapt omul devine conştient că este întreţesut cu lumea printr-o modalitate triplă. Prima este ceva ce el găseşte ca fiind preexistent, pe care-l ia ca un fapt dat. Prin a doua modalitate, el face din lume o problemă proprie, care are o anume importanţă pentru el. Cea de-a treia modalitate o priveşte ca pe un scop spre care trebuie să tindă continuu.

De ce îi apare omului lumea sub acest triplu aspect? O simplă observaţie ne poate lămuri: eu trec peste o pajişte plină de flori. Florile îmi fac cunoscute culorile lor prin intermediul ochilor. Acesta este un fapt pe care-l iau drept dat. Mă bucur de splendoarea culorilor. Fac astfel din acest fapt o problemă a mea. Eu leg prin sentimentele mele florile cu propria mea existenţă. Peste un an trec din nou prin aceeaşi pajişte. Aici găsesc alte flori. Acestea fac să se nască în mine o nouă bucurie. Bucuria de anul trecut îmi apare ca o amintire a mea. Ea este în mine; obiectul care a provocat-o nu mai există. Dar florile pe care le văd acum aparţin aceloraşi specii ca şi cele de anul trecut; ele au crescut potrivit aceloraşi legi ca şi acelea. Dacă am înţeles ce specii sunt şi legile după care ele se dezvoltă, atunci le regăsesc în florile din acest an pe cele de anul trecut. Şi poate voi reflecta: Florile de anul trecut au trecut; bucuria pe care mi-au pricinuit-o a rămas numai în amintirea mea. Ea se leagă numai de existenţa mea. Însă ceea ce am cunoscut anul trecut despre aceste flori şi recunosc în acest an, aceasta va rămâne atâta vreme cât vor creşte astfel de flori. Aceste lucruri mi s-au revelat, dar nu depind de existenţa mea în acelaşi mod în care depinde bucuria mea. Sentimentele mele de bucurie rămân în mine; legile, fiinţa florilor rămân în lume, în afara mea.

În felul acesta, omul se leagă, într-o triplă modalitate, cu obiectele lumii. Să nu introducem la început nici un conţinut în acest fapt, ci să-l luăm aşa cum se prezintă. Din el rezultă că fiinţa omului este alcătuită din trei părţi. Să le numim pentru moment prin cele trei cuvinte: trup, suflet şi spirit. Cel ce leagă de aceste cuvinte păreri preconcepute sau chiar ipoteze va înţelege în mod necesar greşit expunerile următoare. Prin trup înţelegem componenta prin care lucrurile lumii înconjurătoare i se revelează omului, ca în exemplul de mai sus florile pajiştii. Prin suflet ne referim la acea parte prin care el leagă lucrurile cu propria sa existenţă, simţind în legătură cu ele plăcere şi nelăcere, dorinţă şi aversiune, bucurie şi suferinţă. Spirit numim ceea ce se revelează în el, atunci când, după expresia lui Goethe, el priveşte lucrurile „în mod asemănător cu o fiinţă divină“. În acest sens, omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit.

Prin trupul său omul se poate lega pentru moment cu lucrurile. Prin suflet el păstrează în sine impresiile pe care acestea le fac asupra sa, iar prin spiritul său i se revelează ceea ce lucrurile păstrează pentru ele însele. Numai când omul este observat sub acest triplu aspect se poate spera obţinerea înţelegerii entităţii sale. Căci aceste trei părţi îl arată înrudit din trei puncte de vedere cu restul lumii.

Prin corpul său el se înrudeşte cu obiectele, care se înfăţişează din afara simţurilor sale. Substanţele lumii exterioare acţionează în el. Şi aşa cum observă prin simţurile sale lucrurile lumii exterioare, tot astfel el îşi poate observa şi existenţa corporală. Dar este imposibil să observe în acelaşi fel existenţa sufletească. Procesele trupeşti pot fi concepute cu simţurile corporale. Dorinţa şi aversiunea mea, plăcerea şi neplăcerea mea, bucuria şi suferinţa mea nu le pot observa nici eu şi nici un altul prin simţurile corporale. Sufletescul este un domeniu inaccesibil privirii corporale. Existenţa corporală a omului este evidentă oricăror ochi; sufletescul el îl poartă ca pe lumea sa în sine. Prin spirit însă lumea exterioară i se dezvăluie într-un mod superior. În interiorul său i se dezvăluie, de fapt, tainele lumii exterioare; în spirit însă el iese din sine şi lasă lucrurile să vorbească despre ele însele, despre ceea ce are importanţă nu pentru el, ci pentru ele. Omul priveşte spre cerul înstelat: încântarea pe care o trăieşte sufletul său îi aparţine; legile eterne ale stelelor pe care el le cuprinde în spiritul său nu-i aparţin lui, ci înseşi stelelor.

Astfel, omul este cetăţean a trei lumi. Prin trupul său el aparţine lumii, pe care o şi percepe cu ajutorul trupului său; prin sufletul său el îşi construieşte propria sa lume; prin spiritul său i se revelează o lume care este mai presus de celelalte două.

Este evident că datorită diferenţelor de esenţă dintre aceste trei lumi putem obţine claritate în cunoaşterea lor şi a părţilor din om care le corespund numai prin trei feluri diferite de a le observa.


I. Entitatea corporală a omului

Învăţăm să cunoaştem trupul omului prin simţurile corporale. Iar modul de observare nu poate fi altul decât cel prin care facem cunoştinţă cu alte lucruri ce pot fi percepute prin simţuri. Aşa cum observăm mineralele, plantele, animalele, putem observa şi omul. El este înrudit cu aceste trei forme ale existenţei. Omul îşi alcătuieşte corpul din substanţele naturii, exact ca şi mineralele, el creşte şi se reproduce ca şi plantele; ca şi animalele, percepe lucrurile din jurul său şi îşi formează în sine, pe baza impresiilor sale, trăiri interioare. Din această cauză putem atribui omului o existenţă minerală, o existenţă vegetală şi o existenţă animală.

Diferenţierea structurală dintre minerale, plante şi animale corespunde celor trei forme ale existenţei lor. Această structură, forma, este ceea ce noi percepem cu simţurile şi care numai ea poate fi numită trup sau corp. Trupul omului se deosebeşte însă de cel animal. Oricine trebuie să admită această deosebire, oricum ar gândi despre înrudirea omului cu animalele. Chiar şi materialistul cel mai radical, care contestă orice element sufletesc, nu va putea evita să subscrie următorului pasaj, exprimat de Carus [3] în al său Organon al cunoaşterii naturii şi a spiritului: „Încă mai rămâne o enigmă de nedezlegat pentru fiziolog şi anatomist, structura cea mai fină, interioară a sistemului nervos, şi anume aceea a creierului; dar un fapt pe deplin stabilit îl constituie acela al concentrării acestei formaţiuni, care creşte progresiv în seria animală şi atinge în om un grad pe care nu-l găsim la nici o altă fiinţă; acest fapt este de cea mai mare importanţă pentru evoluţia spiritului omului, putem afirma că este chiar explicaţia suficientă. Acolo unde structura creierului nu s-a dezvoltat în mod corespunzător, acolo unde micimea şi nedesăvârşirea acestuia este aparentă, ca la microcefal şi la idiot, se înţelege de la sine că nu poate fi vorba de apariţia cunoaşterii şi a ideilor proprii, cum nu poate fi vorba de reproducerea neamului omenesc prin oameni cu organe de reproducere deficiente. Dimpotrivă, o structură puternică şi armonioasă a întregului om şi a creierului în special, chiar dacă nu vor produce ele singure geniul, va oferi prima condiţie indispensabilă pentru o cunoaştere superioară“.

Aşa cum i se atribuie corpului uman cele trei forme ale existenţei, cea minerală, cea vegetală şi cea animală, trebuie să i se atribuie şi o a patra, cea specifică omului. Prin forma sa de existenţă minerală, omul este înrudit cu tot ce este vizibil, prin cea vegetală, cu toate fiinţele care cresc şi se reproduc, prin cea animală, cu toate fiinţele care îşi percep ambianţa şi îşi dezvoltă în baza impresiilor exterioare trăiri interioare; prin cea umană, el formează deja, în privinţa corpului, un regn în sine.


II. Entitatea sufletească a omului

Ca viaţă interioară proprie, entitatea sufletească a omului este deosebită de corporalitatea sa. Când ne îndreptăm atenţia asupra celei mai simple impresii senzoriale, ne întâmpină imediat ceea ce îi este propriu. Nimeni nu poate să ştie dacă un altul trăieşte o senzaţie simplă a simţurilor exact în acelaşi fel ca el. Se ştie că există oameni care nu percep culorile. Aceştia văd lucrurile numai în diferite nuanţe de gri. Alţii sunt parţial insensibili la culori. Imaginea lumii pe care le-o mijlocesc ochii lor este o alta decât cea a oamenilor aşa-numiti normali. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte simţuri. Rezultă, fără a adăuga alte considerente, că şi simpla senzaţie aparţine lumii interioare. Cu simţurile mele corporale eu pot percepe masa roşie pe care o percepe şi celălalt, dar nu pot percepe senzaţia de roşu pe care o resimte el. Potrivit acestui lucru, senzaţia trebuie să fie desemnată ca fiind ceva sufletesc. Dacă clarificăm acest lucru, vom înceta în curând să mai privim trăirile interioare ca simple fenomene ale creierului sau ceva asemănător. Senzaţiei i se asociază mai întâi sentimentul. O senzaţie îi face omului plăcere, o alta neplăcere. Acestea sunt mişcări ale interiorului său, ale vieţii sale sufleteşti. În sentimentele sale, omul îşi creează o a doua lume, pe lângă cea care acţionează asupra sa din afară. La acestea se mai adaugă şi un al treilea element: voinţa. Prin aceasta omul acţionează la rândul său asupra lumii exterioare, ceea ce apare ca o reacţie. Prin aceasta, el îşi imprimă fiinţa sa interioară lumii exterioare. Sufletul omului curge parcă în acţiunile sale voliţionale spre afară. Prin aceasta faptele omului se deosebesc de evenimentele naturii exterioare, în sensul că primele poartă ştampila vieţii sale interioare. În felul acesta sufletul se opune lumii exterioare ca ceea ce este propriu omului. El primeşte impulsurile de la lumea exterioară, dar, în conformitate cu aceste impulsuri, formează o lume proprie. Corporalitatea devine substrat al sufletescului.


III. Entitatea spirituală a omului

Sufletescul omului nu este determinat numai prin trup. Omul nu hoinăreşte fără direcţie şi fără scop de la o senzaţie la alta; el nici nu acţionează sub impresia oricărei excitaţii care este exercitată din afară sau prin fenomenele vieţii sale. El reflectează asupra percepţiilor sale şi asupra acţiunilor sale. Prin reflectarea asupra senzaţiilor sale el obţine cunoştinţe despre lucruri; prin reflectarea asupra acţiunilor sale aduce în viaţa sa un context raţional. Şi el ştie că îşi îndeplineşte cu demnitate sarcina de om numai atunci când se lasă condus de gânduri corecte, atât în cunoaştere cât şi în acţiuni. Sufletescul se află, aşadar, în faţa unei dualităţi. De legile trupului el este determinat prin necesităţi naturale; de legile care conduc la gândirea corectă se lasă determinat pentru că recunoaşte în mod liber necesitatea acestora. Omul este supus de natură legilor metabolismului; legilor gândirii li se supune el singur. Prin aceasta omul se face apartenent la o ordine superioară celei căreia îi aparţine prin trupul său. Şi această ordine este cea spirituală. Pe cât de diferit este corporalul de sufletesc, tot pe atât se deosebeşte acesta de spiritual. Atâta vreme cât se vorbeşte numai de particule de carbon, hidrogen, azot, oxigen care se mişcă în mediul corpului, nu se are în vedere sufletescul. Viaţa sufletească începe abia acolo unde, în cadrul unei astfel de mişcări, apare senzaţia: eu simt gustul dulce, sau simt plăcere. Avem în vedere în mică măsură spiritul dacă privim numai trăirile sufleteşti care trec prin om când acesta se lasă în întregime pradă lumii exterioare şi vieţii sale corporale. Sufletescul este fundamentul pentru spiritual, aşa cum corporalul este fundament pentru sufletesc. Cercetătorul naturii are de-a face cu trupul, cercetătorul sufletului (psihologul) cu sufletul, iar cercetătorul spiritului cu spiritul. Este necesar să te lămureşti asupra deosebirii dintre corp, suflet şi spirit prin meditaţie, cerinţă care trebuie adresată celui care vrea să înţeleagă, gândind, asupra fiinţei omului.


IV. Corp, suflet şi spirit

Omul se poate cunoaşte corect numai dacă îşi clarifică importanţa gândirii în cadrul entităţii sale. Creierul este unealta corporală a gândirii. Aşa cum omul poate vedea culori numai cu un ochi bine format, tot astfel creierul alcătuit în mod corespunzător îi serveşte pentru gândire. Construcţia creierului uman poate fi înţeleasă numai dacă el este cercetat în lumina sarcinii sale. Aceasta constă în aceea că el este baza corporală pentru spiritul gânditor, fapt dovedit de o observare comparată a lumii animale. La amfibieni creierul este încă mic în comparaţie cu măduva spinării; la mamifere el devine, comparativ, mai mare. La om el este cel mai mare raportat la întreg restul corpului.

Împotriva unor observaţii ca cele expuse aici în legătură cu gândirea domină unele prejudecăţi. Unii oameni sunt înclinaţi să subestimeze gândirea şi să plaseze deasupra „viaţa sufletească afectivă“, „senzaţia“. Se spune cu uşurinţă: Nu prin „gândirea lucidă“, ci prin căldura sentimentului, prin forţa nemijlocită a simţirilor te ridici până la cunoştinţele superioare. Oamenilor care vorbesc în felul acesta le este teamă să nu tocească sentimentele prin gândirea clară. În gândirea cea de toate zilele, care se referă numai la utilitatea lucrurilor, aceasta este desigur situaţia. Dar în cazul gândurilor care conduc în regiuni superioare ale existenţei se petrece cu totul altceva. Nu există nici un sentiment şi nici un entuziasm care să se poată compara cu sentimentele de căldură, frumuseţe şi elevaţie provocate de gândurile ce se referă la lumile superioare. Cele mai înalte sentimente nu sunt acelea care se instalează „de la sine“, ci acelea care se dobândesc printr-o lucrare energică a gândurilor.

Trupul uman are o structură corespunzătoare gândirii. Aceleaşi substanţe şi forţe care sunt prezente şi în regnul mineral se găsesc angrenate şi în corpul uman, în aşa fel încât prin acest angrenaj să se poată manifesta gândirea. Această construcţie, corespunzătoare sarcinii sale, trebuie să fie numită, pentru abordarea celor ce urmează, corpul fizic al omului.

Construcţia minerală centrată pe creier, ca punct nodal al său, ia naştere prin reproducere şi îşi obţine forma deplin realizată prin creştere. Reproducerea şi creşterea omul le are în comun cu plantele şi cu animalele. Prin reproducere şi creştere, viul se deosebeşte de mineralul lipsit de viaţă. Viul ia naştere din viu prin germene. În seria viului, descendentul se leagă de ascendent. Forţele prin care ia naştere un mineral sunt orientate spre înseşi substanţele care îl alcătuiesc. Un cristal de stâncă se formează prin forţele inerente siliciului şi oxigenului care sunt reunite în el. Forţele care dau formă unui stejar trebuie să le căutăm în planta mamă şi în planta tată pe calea ocolită a germenului. Forma stejarului se menţine, în reproducere, de la ascendenţi la descendenţi. Există condiţii interioare, înnăscute ale viului. O concepţie primitivă era aceea care credea că animalele inferioare, chiar şi peştii, s-ar putea forma din mâl. Forma viului se reproduce prin ereditate. Modul în care se dezvoltă o fiinţă vie depinde de fiinţele paternă şi maternă din care s-a format sau, cu alte cuvinte, de specia căreia îi aparţine. Substanţele din care este alcătuită se schimbă în continuu; specia se menţine în timpul vieţii şi se transmite urmaşilor. Prin aceasta, specia este cea care determină îmbinarea substanţelor. Să numim această forţă formatoare de specie forţă de viaţă. Aşa cum forţele minerale se exprimă în cristale, la fel se exprimă forţa formatoare de viaţă în speciile sau formele vieţii vegetale şi animale.

Omul percepe forţele minerale prin simţurile corporale. Şi el poate percepe numai lucruri pentru care are simţuri corespunzătoare. Fără ochi nu există percepţia luminii şi fără ureche cea a sunetelor. Organismele cele mai puţin dezvoltate nu au, dintre simţurile prezente la om, decât un fel de simţ tactil. De aceea nu există percepţii în genul celor omeneşti decât ale unor forţe minerale care pot fi recunoscute cu ajutorul simţului tactil [Obs.]. În măsura în care la animalele superioare sunt dezvoltate celelalte simţuri, lumea înconjurătoare pe care o percepe şi omul este mai bogată, mai variată. Depinde, aşadar, de organele unei fiinţe dacă ceea ce este prezent în lumea exterioară este prezent pentru aceasta ca prcepţie, ca senzaţie. Ceea ce este perceput în aer ca o mişcare devine în om senzaţie sonoră. Exteriorizările forţei de viaţă omul nu le conştientizează prin simţurile obişnuite. El vede culorile plantei, el miroase parfumul ei; forţa de viaţă rămâne ascunsă acestui fel de observaţie. Dar pe cât de puţin justificat contestă orbul din naştere culorile, tot atât de puţin pot contesta simţurile obişnuite forţa de viaţă. Culorile sunt prezente pentru orbul din naştere de îndată ce a fost operat; la fel şi pentru om, variatele specii ale plantelor şi animalelor formate prin forţa de viaţă, şi nu numai indivizii, sunt prezente percepţiei atunci când se deschide organul pentru aceasta. O întreagă lume nouă se dezvăluie omului prin deschiderea acestui organ. El percepe acum nu numai culorile, mirosurile etc. care caracterizează fiinţele, ci însăşi viaţa acestor fiinţe vii. În fiecare plantă, în fiecare animal el resimte în afara formei fizice şi forma spirituală umplută cu viaţă. Pentru a avea o expresie pentru aceasta, să numim această formă spirituală corp eteric sau corp al vieţii*.

*Autorul acestei cărti a numit, mult timp după redactarea ei, ceea ce aici se cheamă corp eteric sau corp al vieţii şi „corp al forţelor formatoare“. El s-a simţit îndemnat la aceasta din convingerea că nu se poate face suficient pentru a evita înţelegerea greşită, pentru a nu se confunda ceea ce se înţelege aici prin corp eteric cu „forţa vitală“ a ştiinţei naturii mai vechi. Acolo unde se pune problema respingerii acestei reprezentări mai vechi a unei forţe vitale în sensul unei ştiinţe a naturii moderne, autorul se plasează într-un anumit sens pe poziţia adversarului unei astfel de forţe. Căci prin aceasta se urmărea explicarea acestui mod special de acţiune a forţelor anorganice în organism. Dar ceea ce acţionează în organism în mod anorganic nu acţionează aici decât în domeniul lumii anorganice. Legile lumii anorganice nu sunt în organism altele decât în cristal etc. Dar în organism există ceva care nu este anorganic: viaţa formatoare. Aceasta are la bază corpul eteric sau al forţelor formatoare. Prin acceptarea acestuia nu este stânjenită sarcina justificată a cercetării naturii: aceea de a urmări şi în lumea organismelor ceea ce observă în legătură cu activităţile de forţe în natura anorganică. Adevărata ştiinţă a spiritului consideră justificată şi respingerea ideii că această activitate în cadrul organismului ar fi modificată de o forţă vitală specială. Cercetătorul spiritului vorbeşte despre corpul eteric în măsura în care în organism se mai manifestă şi altceva decât în lucrurile lipsite de viaţă. În ciuda tuturor acestor considerente, autorul acestei cărti nu se simte îndemnat să înlocuiască aici denumirea de „corp eteric“ prin acela de „corp al forţelor formatoare“ întrucât în întregul context de aici este exclusă o înţelegere greşită pentru cel care vrea să vadă clar cele expuse. O astfel de înţelegere eronată poate avea loc numai când se foloseşte denumirea într-o expunere care nu poate exprima acest context. (A se compara cu acestea şi cele spuse la sfârşitul acestei căţii în capitolul „Observaţii şi completări“.)

Pentru cercetătorul vieţii spirituale corpul eteric nu este numai un rezultat al substanţelor şi forţelor corpului fizic, ci o entitate independentă, adevărată, care cheamă la viaţă substanţele şi forţele amintite. Se vorbeşte în sensul ştiinţei spiritului când se spune: Un simplu corp fizic are o formă – de exemplu, un cristal – prin forţele formatoare fizice intrinseci lucrurilor lipsite de viaţă; un corp viu îşi are forma nu datorită acestor forţe, căci în momentul în care viaţa îl părăseşte şi este lăsat numai în voia forţelor fizice el se descompune. Corpul eteric sau al vieţii este o entitate prin care, în orice moment, corpul fizic este ferit de descompunere. Pentru a vedea acest corp al vieţii, pentru a-l putea percepe la o altă fiinţă este însă necesar ca ochiul spiritual să fie treaz. În lipsa acestuia, existenţa sa poate fi acceptată din motive logice; el poate fi însă văzut cu ochiul spiritual aşa cum vezi cu ochiul fizic culoarea. Nu ar trebui să ne stânjenească expresia „corp eteric“. „Eterul“ desemnează aici altceva decât eterul ipotetic din fizică. Ea trebuie înţeleasă pur şi simplu ca desemnare pentru ceea ce descriem aici. Şi aşa cum corpul fizic al omului este, în structura sa, o imagine a sarcinii lui, la fel stau lucrurile şi cu corpul eteric uman. Şi acesta poate fi înţeles numai dacă-l privim pe fundalul spiritului gânditor. Prin orientarea sa după spiritul gânditor, corpul eteric al omului se deosebeşte de cel al plantelor şi al animalelor. Aşa cum omul aparţine prin corpul său fizic lumii minerale, tot aşa prin corpul său eteric el aparţine lumii vii. După moarte, corpul fizic se dizolvă în lumea minerală, iar corpul său eteric în lumea vieţii. Prin termenul „corp“ trebuie desemnat ceea ce dă unei fiinţe de orie natură „formă“, siluetă. Nu ar trebui confundat „corpul“ cu o formă a corpului sensibil. În sensul utilizat în această scriere, desemnarea „corp“ poate fi folosită şi pentru ceea ce dă formă sufletească şi spirituală.

Corpul eteric sau al vieţii este pentru om încă ceva exterior. Interiorul însuşi răspunde cu prima mişcare a simţirii la excitanţii lumii exterioare. Oricât s-ar urmări ceea ce se numeste în mod justificat lumea exterioară, senzaţia nu va putea fi aflată. Razele luminoase pătrund în ochi; ele se propagă în acesta până la retină. Aici ele determină apariţia unor fenomene chimice (în aşa-numita purpură oculară; acţiunea acestor excitaţii se transmite prin nervul vizual până la creier; acolo au loc în continuare alte fenomene fizice. Dacă acestea ar putea fi observate, s-ar vedea fenomene fizice ca oriunde în lumea exterioară. Dacă sunt în stare să văd corpul eteric, voi putea percepe cum fenomenul fizic din creier este în acelaşi timp un fenomen al vieţii. Dar senzaţia de culoare albastră pe care o are cel ce recepţionează razele luminoase nu o voi putea afla pe această cale. Dacă, aşadar, fiinţa acestui receptor ar fi alcătuită numai din corpul fizic şi din cel eteric, senzaţia nu ar putea exista. Activitatea prin care senzaţia devine fapt se deosebeşte net de acţiunea forţei formatoare vitale. Prin această activitate este momită din acea actiune o trăire interioară. Fără această activitate am avea un proces care poate fi observat şi la plantă. Să ne imaginăm omul primind impresii din toate părţile. Trebuie să ni-l imaginăm orientat în acelaşi timp înspre toate direcţiile din care primeşte aceste impresii. Senzaţiile răspund impresiilor spre toate direcţiile. Acest izvor de activitate trebuie să fie numit suflet al senzaţiei. Acest suflet al senzaţiei este tot atât de real ca şi corpul fizic. Dacă un om se află în faţa mea şi eu fac abstracţie de sufletul său al senzaţiei, în timp ce mi-l reprezint numai ca pe un corp fizic, acest lucru este echivalent cu o pictură în legătură cu care eu nu-mi reprezint decât pânza.

Şi în legătură cu percepţia sufletului senzaţiei trebuie spuse lucruri asemănătoare cu cele afirmate despre corpul eteric. Organele corporale sunt „oarbe“ pentru acestea. De asemenea, şi organul prin care viaţa poate fi percepută ca viaţă este astfel. Dar aşa cum prin acest organ este văzut corpul eteric, printr-un alt organ superior lumea interioară a senzaţiei poate deveni un anumit fel de percepţie suprasensibilă. Omul nu resimte atunci numai impresiile lui fizice şi ale vieţii, ci el vede senzaţiile. Pentru un om cu un astfel de organ lumea senzaţiilor altei fiinţe îi apare ca un adevăr exterior. Trebuie făcută o distincţie între trăirea propriei lumi a senzaţiilor şi privirea lumii senzaţiilor unei alte fiinţe. Bineînţeles că orice om poate privi în propria sa lume a senzaţiilor: lumea senzaţiilor unei alte fiinţe poate însă fi văzută numai de clarvăzător, cu „ochiul spiritual“ deschis. Fără a fi clarvăzător, omul cunoaşte lumea senzaţiilor numai ca trăiri interioare, ascunse ale sufletului său; cu „ochiul spiritual“ deschis, în faţa privirii spirituale exterioare luminează ceea ce altfel nu trăieşte decât „în interiorul“ celeilalte fiinţe.

* * *

Pentru a preveni înţelegeri greşite, spunem aici în mod categoric că un clarvăzător nu trăieşte în el însuşi ceea ce altă fiinţă are în sine drept conţinut al lumii de senzaţii. Aceasta trăieşte senzaţiile din punctul de vedere al interiorului său; clarvăzătorul percepe o manifestare, o exteriorizare a lumii senzaţiilor.

În ceea ce priveşte acţiunea sa, sufletul senzaţiei depinde de corpul eteric. Căci el îşi extrage din acesta ceea ce trebuie să facă să strălucească drept senzaţie. Şi întrucât corpul eteric este viaţa în cadrul corpului fizic, sufletul senzaţiei este în mod indirect dependent şi de acesta. Numai în cazul unui ochi bine construit, viu, sunt posibile senzaţii de culoare corespunzătoare. Prin aceasta corporalitatea acţionează asupra sufletului senzaţiei. Acesta este, aşadar, determinat şi limitat în efectele sale de corp. Aşadar, corpul este alcătuit din substanţe minerale, este vitalizat de corpul eteric şi el însuşi limitează sufletul senzaţiei. În consecinţă, cel care are organul amintit pentru „vederea“ sufletului senzaţiei îl recunoaşte ca fiind limitat de către corp. Dar graniţa sufletului senzaţiei nu coincide cu aceea a corpului fizic. Acest suflet depăşeşte corpul fizic. Din aceasta se vede că el este mai puternic decât corpul. Însă forţa care îi fixează graniţa pleacă de la corpul fizic. Prin aceasta între corpul fizic şi cel eteric, pe de o parte, şi sufletul senzaţiei, pe de altă parte, mai ia naştere încă un mădular deosebit al entităţii umane. Este corpul sufletesc sau corpul senzaţiei. Se poate spune şi că o parte a corpului eteric ar fi mai fină decât restul; această parte a corpului eteric formează o unitate cu sufletul senzaţiei, în timp ce partea mai grosolană formează o unitate cu corpul fizic. Totuşi, aşa cum am spus, sufletul senzaţiei depăşeşte corpul senzaţiei.

Ceea ce numim aici senzaţie este numai o parte a fiinţei sufletului. (Alegem expresia sufletul senzaţiei datorită simplităţii.) La senzaţii se asociază sentimentele de plăcere şi neplăcere, tendinţele, instinctele, pasiunile. Toate acestea poartă acelaşi caracter al vieţii proprii ca şi senzaţiile şi sunt ca şi ele dependente de corporalitate.

* * *

Sufletul senzaţiei intră în interacţiune cu gândirea, cu spiritul, aşa cum intră şi cu corpul fizic. Mai întâi îl serveşte gândirea. Omul îşi formează gânduri despre senzaţiile sale. Prin aceasta el se lămureşte cu privire la lumea exterioară. Copilul care s-a ars reflectează şi ajunge la concluzia: „focul arde“. Nici tendinţelor, instinctelor şi pasiunilor sale omul nu le urmează orbeşte; reflectarea sa produce ocazia în care el şi le poate satisface. Ceea ce se numşte cultură materială se mişcă întru totul în această direcţie. Ea constă din serviciile pe care gândirea le face sufletului senzaţiei. Cantităţi uriaşe de forţe de gândire sunt orientate spre acest scop. Forţă de gândire este ceea ce a creat vapoare, trenuri, telegrafe, telefoane, iar toate acestea slujesc în cea mai mare parte pentru satisfacerea nevoilor sufletelor senzaţiei. Aşa cum forţa formatoare de viaţă pătrunde corpul fizic, tot astfel şi forţa de gândire pătrunde sufletul senzaţiei. Forţa formatoare de viaţă leagă corpul fizic de strămoşi şi de urmaşi şi-l introduce astfel într-o legitate care nu priveşte în nici un fel lumea pur minerală. Tot astfel şi forţa de gândire introduce sufletul într-o legitate căreia nu-i aparţine ca simplu suflet al senzaţiei. Prin sufletul senzaţiei omul se înrudeşte cu animalul. Şi la animal observăm prezenţa unor senzaţii, tendinţe, instincte şi pasiuni. Dar animalul ascultă direct de acestea. La el acestea nu se întreţes cu gânduri independente care să depăşească trăirea nemijlocită. [Obs.] Până la un anumit grad, acesta este şi cazul omului neevoluat. Sufletul senzaţiei luat în sine este din această cauză deosebit de mădularul sufletesc superior dezvoltat, care pune gândirea în slujba sa. Să denumim acest suflet slujit de gândire sufletul raţiunii. L-am putea numi şi sufletul dispoziţiei sau dispoziţia sufletească.

Sufletul raţiunii pătrunde sufletul senzaţiei. Cine are organul pentru clarvederea sufletului vede, din această cauză, sufletul raţiunii ca pe o entitate diferită de simplul suflet al senzaţiei.

* * *

Prin gândire, omul este condus dincolo de viaţa sa proprie. El obţine ceva ce se întinde dincolo de sufletul său. El are convingerea că legile gândirii sunt în totală armonie cu ordinea lumii. Din această cauză se consideră un locuitor al lumii datorită existenţei acestei armonii. Această armonie este unul din faptele cele mai importante prin care omul îşi cunoaşte propria sa entitate. În sufletul său, omul caută adevărul; şi în acest adevăr se exprimă nu numai sufletul, ci şi lucrurile din lume. Ceea ce se recunoaşte ca adevăr prin gândire are o importanţă de sine stătătoare care se raportează la lume şi nu numai la propriul suflet. Eu trăiesc în mine o încântare cu privire la cerul înstelat; gândurile pe care mi le fac despre căile corpurilor cereşti au aceeaşi importanţă pentru gândirea oricărui alt om ca şi pentru a mea. Ar fi lipsit de sens să vorbesc despre încântarea mea, dacă eu însumi nu aş fi de faţă; dar nu este tot atât de lipsit de sens să vorbesc despre gândurile mele chiar şi fără să mă refer la mine. Căci adevărul pe care-l gândesc azi era adevăr şi ieri şi va fi adevăr şi mâine, chiar dacă mă ocup de el numai azi. Dacă o cunoştinţă îmi face o bucurie, aceasta este importantă atâta vreme cât ea trăieşte în mine, adevărul acesta îşi are importanţa lui cu totul independent de această bucurie. În cuprinderea adevărului, sufletul se leagă de ceva care-şi poartă valoarea în sine însuşi. Şi această valoare nu dispare o dată cu senzaţia sufletească, tot aşa cum nici nu a luat naştere o dată cu aceasta. Ceea ce este adevăr nu ia naştere şi nici nu dispare: el are o semnificaţie care nu poate fi nimicită. Acest lucru nu este contrazis de faptul că „adevăruri“ umane izolate au numai o valoare trecătoare pentru că într-un anumit timp pot fi recunoscute ca erori totale sau parţiale. Căci omul trebuie să-şi spună că adevărul există în sine, chiar dacă gândurile sale sunt numai forme trecătoare ale adevărurilor veşnice. Cel care spune, ca Lessing, că s-ar mulţumi şi numai cu strădania veşnică după adevăr, întrucât adevărul complet, curat, nu ar putea exista decât pentru Dumnezeu, nu contestă valoarea de eternitate a adevărului, ci o confirmă chiar printr-o astfel de exprimare. Căci numai ceea ce are o semnificaţie eternă în sine poate provoca o strădanie continuă, veşnică după sine însuşi. Dacă adevărul nu ar fi independent în sine, dacă şi-ar primi importanţa prin simţirea sufletească umană, atunci el nu ar avea un scop unic pentru toţi oamenii. Prin strădania după adevăr se recunoaşte entitatea lui independentă.

Aşa cum stau lucrurile cu adevărul, tot aşa stau şi cu binele adevărat. Binele moral este independent de înclinaţii şi pasiuni, în măsura în care acestea nu-i impun lui, ci el le impune. Acceptarea şi dezaprobarea, dorinţa şi repulsia aparţin sufletului omului, datoria se află deasupra acceptării şi dezaprobării. Datoria poate însemna atât de mult pentru un om încât el poate să-şi sacrifice viaţa pentru ea. Iar omul se află cu atât mai sus cu cât el a înnobilat înclinaţiile sale, acceptările şi refuzurile sale, în aşa fel încât ele urmează fără constrângere, fără înrobire prin el însuşi, datoriei recunoscute. Binele moral îşi are şi el în sine, ca şi adevărul, valoarea sa eternă şi nu o obţine prin intermediul sufletului senzaţiei.

În timp ce omul lasă să trăiască în interiorul său adevărul şi binele, el se ridică deasupra sufletului său al senzaţiei. Spiritul etern luminează în acesta. În el se aprinde o lumină care este netrecătoare. În măsura în care sufletul trăieşte în această lumină, el participă la ceva etern, îşi leagă existenţa proprie de acesta. Ceea ce poartă în sine sufletul ca adevărat şi bun este nemuritor în el. Ceea ce se aprinde în suflet ca etern vom numi aici suflet al conştienţei. Se poate vorbi de conştienţă şi la mişcările inferioare ale sufletului. Senzaţia cea mai cotidiană este obiect al conştienţei. În aceeaşi măsură îi revine conştienţă şi animalului. Nucleul conştienţei umane, aşadar, sufletul în suflet, este sensul înţeles aici al expresiei sufletul conştienţei. Sufletul conştienţei se mai deosebeşte şi ca un mădular deosebit al sufletului de sufletul raţiunii. Acesta din urmă mai este încă întreţesut în senzaţii, în impulsuri, afecte etc. Fiecare om ştie cât îi apare de adevărat mai întâi ceea ce el preferă în senzaţiile sale etc. Abia acel adevăr care s-a desprins de orice nuanţă de simpatie şi antipatie asociată cu senzaţiile etc. este durabil. Adevărul este adevărat chiar şi atunci când toate sentimentele personale se ridică împotriva lui. Acea parte a sufletului în care trăieşte acest adevăr trebuie numit suflet al conştienţei.

În felul acesta trebuie să deosebim la suflet trei mădulare, ca şi la corp: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Şi aşa cum corporalitatea acţionează în sus în mod limitativ asupra sufletului, spiritul acţionează, dimpotrivă, de sus, amplificându-l. Căci cu cât se umple sufletul mai mult cu adevăr şi cu bine, cu atât mai amplu şi mai cuprinzător devine veşnicul din el. Pentru cel care poate „vedea“ sufletul, strălucirea care emană de la om pentru că veşnicul său se amplifică este un adevăr, la fel cum pentru ochiul sensibil este adevărată lumina care radiază de la o flacără. Pentru clarvăzător omul trupesc este numai o parte a omului întreg. Corpul se află ca cea mai grosolană formaţiune în mijlocul altor formaţiuni care îl şi cu care se întrepătrund. Corpul eteric umple corpul fizic ca o formă de viaţă; depăşind corpul eteric în toate direcţiile este cunoscut a fi corpul sufletesc (forma astrală). Şi din nou depăşindu-l pe acesta, sufletul senzaţiei, apoi sufletul raţiunii care devine cu atât mai mare cu cât preia în sine mai mult adevăr şi bine. Căci acest adevăr şi bine determină lărgirea sufletului raţiunii. Un om care ar trăi numai conform cu înclinaţiile sale, cu plăcerile şi repulsiile sale ar avea un suflet al raţiunii ale cărui graniţe ar coincide cu acelea ale sufletului său al senzaţiilor. Această formaţiune, în mijlocul căreia corpul fizic apare ca într-un nor, poate fi numită aura umană. Ea este elementul cu care se îmbogăţeşte „fiinţa omului“, atunci când este văzută aşa cum încearcă s-o descrie scrierea prezentă.

* * *

În dezvoltarea ce are loc în timpul copilăriei apare în viaţa omului un moment în care el se simte pentru prima oară ca o fiinţă independentă faţă de întreaga lume. Scriitorul Jean Paul [4] povesteşte în descrierea vieţii sale: „Nu voi uita niciodată un fenomen al vieţii mele interioare pe care nu l-am povestit încă nimănui, în care m-am aflat la naşterea conştienţei mele de sine, putând indica locul şi timpul în care s-a petrecut. Într-o dimineaţă, fiind încă copil foarte mic, stăteam sub poarta casei şi priveam spre stânga la depozitul de lemne când deodată am avut viziunea interioară: «Eu sunt un eu» venind spre mine cu viteză din cer ca un trăsnet, şi de atunci nu m-a mai părăsit; atunci eul meu s-a văzut pentru prima oară pe sine şi pentru vecie. Înşelări ale amintirii sunt aici greu de crezut, întrucât nu se puteau amesteca povestiri străine într-un eveniment care s-a petrecut în sfinţenia cea mai tainică a fiinţei mele. Eveniment a cărui noutate a putut asigura păstrarea în amintire a unor detalii atât de banale“. Este ştiut cum copiii mici spun despre sine: „Karl este cuminte“, „Maria vrea să aibă asta“. [Obs.]Se consideră normal ca ei să vorbească despre sine aşa cum vorbesc despre alţii, pentru că în ei încă nu s-a născut conştienţa de sine. Prin conştienţa de sine, omul se desemnează ca o fiinţă independentă, ca EU, excluzând orice altă fiinţă. În eu omul adună tot ceea ce trăieşte ca entitate corporală şi sufletească. Corpul şi sufletul sunt purtătorii eului; acesta acţionează în ele. Aşa cum corpul fizic îşi are punctul său central în creier, tot astfel sufletul îşi are punctul central în eu. Omul este provocat să aibă senzaţii din afară; sentimentele apar ca acţiuni ale lumii exterioare; voinţa se raportează la lumea exterioară, căci ea se realizează în acţiuni exterioare. Ca entitate propriu-zisă a omului, eul rămâne cu totul invizibil. Jean Paul numeste în mod frapant conştientizarea eului „un eveniment petrecut în sanctuarul cel mai ascuns al omului“. Căci cu eul său omul este cu totul singur. Aceasta îl îndreptăţeşte să privească acest eu ca fiind entitatea sa adevărată. Din această cauză îi este îngăduit să numească trupul său şi sufletul său învelişuri în interiorul cărora trăieşte; şi el le poate desemna drept condiţii corporale prin care acţionează. În cursul dezvoltării sale, el învaţă să folosească tot mai mult aceste unelte ca servitori ai eului său. Cuvântul „eu“, aşa cum este folosit, de exemplu, în limba germană, se deosebeşte de toate celelalte nume. Celui care reflectează într-un mod corespunzător asupra naturii acestui nume i se deschide în acelasi timp şi accesul la cunoaşterea entităţii umane în sens mai profund. Orice alt nume oamenii îl pot folosit în acelaşi mod, referindu-se la obiectul care-i corespunde. Masa o poate numi oricine „masă“, scaunul „scaun“. În cazul numelui „eu“, nu acesta este cazul. Nimeni nu-l poate folosi pentru a desemna cu el pe un altul; fiecare nu se poate numi „eu“ decât pe sine. Niciodată numele „eu“ nu poate ajunge din afară la urechea mea, dacă el este desemnarea pentru mine. Numai dinspre înăuntru spre afară, numai prin sine însuşi sufletul se poate desemna ca „eu“. În timp ce omul îşi spune lui însuşi „eu“, începe să vorbească în el ceva care nu are nici o legătură cu nici una dintre lumile din care au fost extrase „învelişurile“ sale menţionate până acum. Eul devine din ce în ce mai mult stăpân peste trupul şi sufletul său. Şi acest lucru se exprimă în aură. Cu cât eul devine mai mult stăpân pe trup şi pe suflet, cu atât mai articulată, mai variată, mai bogată în culori este aura. Acţiunea eului asupra aurei poate fi văzută de clarvăzător. Eul îi este şi acestuia invizibil: el se află într-adevăr în „sanctuarul cel mai ascuns al omului“. Dar eul preia în sine razele luminii, care se aprinde în om ca lumină veşnică. Aşa cum omul reuneşte trăirile trupului şi ale sufletului în eu, tot astfel el lasă să pătrundă şi gândurile adevărului şi ale binelui în eu. Fenomenele sensibile se revelează eului dintr-o direcţie, spiritul din cealaltă direcţie. Trupul şi sufletul se predau eului pentru a-l sluji; eul însă se dăruieşte spiritului, pentru ca acesta să-l umple de conţinut. Eul trăieşte în trup şi în suflet; spiritul însă trăieşte în eu. Şi ceea ce există ca spirit în eu este veşnic. Căci eul primeşte fiinţă şi importanţă de la nivelul de care el se leagă. În măsura în care trăieşte în corpul fizic, el este supus legilor lumii minerale, prin corpul eteric legilor reproducerii şi ale creşterii, iar prin intermediul sufletului senzaţiei şi a celui al raţiunii, legilor lumii sufleteşti; în măsura în care preia în sine spiritualul, el este subordonat legilor spiritului. Ceea ce formează legile minerale, ceea ce formează legile vieţii, se naşte şi trece; spiritul însă nu are de-a face cu naşterea şi cu trecerea.

* * *

Eul trăieşte în suflet. Chiar dacă cea mai înaltă expresie a eului îi aparţine sufletului conştienţei trebuie totuşi spus că acest eu umple de la acest nivel întregul suflet şi îşi exteriorizeză prin suflet acţiunea asupra întregului corp. Iar în eu spiritul este viu. Spiritul radiază şi trăieşte în eu ca în învelişul său, aşa cum eul trăieşte în corp şi suflet ca în „învelişurile“ sale. Spiritul formează eul din interior spre exterior, lumea minerală din exterior spre interior. Spiritul care formează un eu trăind ca eu să-l numim „sine spirituală“, pentru că el apare ca eu sau ca sine a omului. Deosebirea dintre „sinea spirituală“ şi „sufletul conştienţei“ poate fi clarificată după cum urmează. Sufletul conştienţei atinge adevărul care se susţine pe el însuşi, independent de orice antipatie sau simpatie; sinea spirituală poartă în sine acelaşi adevăr, dar preluat şi cuprins în eu; individualizat prin acesta şi preluat în entitatea independentă a omului. Prin faptul că adevărul etern devine independent în acest fel, se leagă cu eul într-o entitate, eul însuşi obţine veşnicia.

Sinea spirituală este o revelare a lumii spirituale în interiorul eului, după cum, pe de altă parte, senzaţia simţurilor este o manifestare sau revelare a lumii fizice în interiorul eului. În ceea ce este roşu, verde, luminos, întunecat, tare, moale, cald, rece se recunosc manifestările lumii corporale; în ceea ce este adevărat şi bun, manifestările lumii spirituale. În acelaşi sens în care revelaţia corporalului se numeşte senzaţie, revelaţia spiritualului se numeşte intuiţie. [Obs.] Cel mai simplu gând conţine deja intuiţie, căci nu-l poţi pipăi cu mâinile, nu-l poţi vedea cu ochii: trebuie să-i receptezi revelaţia din spirit prin eu. Când o plantă este privită de un om evoluat şi de unul neevoluat, în eul unuia trăieşte cu totul altceva decât în eul celuilalt. Şi totuşi senzaţiile ambilor sunt provocate de acelaşi obiect. Deosebirea constă în aceea că unul din ei îşi poate face gânduri mult mai complete despre obiect decât celălalt. Dacă obiectele s-ar revela numai prin senzaţie, nu ar putea exista evoluţie spirituală. Omul sălbatic simte şi el natura; legile naturale se revelează însă numai gândului fertilizat de intuiţie al omului mai evoluat. Excitaţiile lumii exterioare le resimte şi copilul ca impuls al voinţei, poruncile binelui moral i se revelează însă numai în cursul evoluţiei, în timp ce trăieşte în spirit şi învaţă să le înţeleagă manifestările.

Aşa cum fără ochi nu ar exista senzaţia culorii, fără gândirea superioară a sinei spirituale nu ar exista intuiţie. Şi pe cât de puţin senzaţia creează planta la care apare culoarea, tot aşa nici intuiţia nu creează spiritualul, pe care ea mai mult îl anunţă, îl vesteşte.

Prin intuiţii, eul omului care trăieşte în suflet aduce mesajele de sus, din lumea spiritului, aşa cum prin senzaţii îşi aduce mesajele din lumea fizică. Şi prin aceasta eul construieşte viaţa proprie a sufletului său, aşa cum prin intermediul simţurilor el creează ca lume proprie lumea fizică. Sufletul, sau eul care se aprinde în el, îşi deschide porţile spre două direcţii: înspre corporalitate şi înspre spiritual.

Aşa cum lumea fizică nu-i poate da de ştire despre sine eului decât prin aceea că ea construieşte din substanţele şi forţele sale un corp în care poate trăi sufletul conştient şi posedă organe în interiorul acestuia pentru a putea percepe corporalul din afara sa, tot astfel construieşte şi lumea spirituală cu substanţele sale ale spiritului şi cu forţele spiritului un corp spiritual în care eul poate trăi şi poate percepe spiritualul prin intuiţie. (Este lămuritor faptul că expresiile substanţă a spiritului, corp spiritual conţin, potrivit sensului cuvintelor, o contradicţie. Ele trebuie folosite numai pentru a îndrepta gândul spre ceea ce în spirit coprespunde corpului fizic al omului.)

Şi cum în cadrul lumii fizice corpul uman individual se construieşte ca o entitate separată, tot astfel şi în lumea spiritului se construieşte corpul spiritual. Există pentru om şi în lumea spiritului un interior şi un exterior, ca şi în lumea fizică. Aşa cum omul preia substanţele din lumea fizică şi le prelucrează pentru corpul său fizic, tot astfel preia şi din lumea înconjurătoare spirituală spiritualul pe care şi-l face al său. Şi aşa cum omul este născut din lumea fizică, tot astfel el se naşte din spirit prin legile eterne ale adevărului şi ale binelui. El este izolat faţă de lumea spiritului ce se găseşte în afara sa, aşa cum este separat ca fiinţă independentă de întreaga lume fizică. Această entitate independentă s-o numim „om-spirit“.

Când cercetăm corpul uman fizic, găsim în el aceleaşi substanţe şi forţe care sunt prezente în afara lui, în restul lumii fizice. La fel stau lucrurile şi cu omul-spirit. În el pulsează elementele lumii spirituale exterioare, în el se află forţele care sunt active în restul lumii spiritului. Aşa cum în pielea fizică o fiinţă se închide în sine, o fiinţă care trăieşte şi simte, tot aşa se întâmplă şi în lumea spiritului. „Pielea spirituală“ care separă omul-spirit de lumea spirituală unitară, care-l face să fie o fiinţă spirituală independentă în cadrul acesteia, care trăieşte în sine şi percepe în mod intuitiv conţinutul spiritual allumii, această „piele spirituală“ s-o numim înveliş al spiritului (înveliş auric). Trebuie însă reţinut că această „piele spirituală“ se extinde continuu o dată cu evoluţia progresivă umană, astfel încât individualitatea omului (învelişul său auric) este apt pentru o creştere infinită.

În interiorul acestui înveliş spiritual trăieşte omul-spirit. Acesta este construit prin forţa de viaţă spirituală, în acelaşi sens în care corpul fizic este construit prin forţa fizică. În mod asemănător, aşa cum se vorbeşte de un corp eteric, trebuie să se vorbească de un spirit eteric cu referire la omul-spirit. Aşadar, entitatea spirituală a omului se articulează din trei părţi: om-spirit, spiritul vieţii şi sinea spirituală.

Pentru cel care poate „privi“ în domeniile spirituale, această entitate spirituală a omului, ca partea superioară, de fapt, spirituală, a aurei, este un adevăr perceptibil. El „vede“ în interiorul învelişului spiritual omul-spirit ca spirit al vieţii; el „vede“ cum acest „spirit al vieţii“ creşte continuu prin preluarea de hrană spirituală din lumea spirituală exterioară. Apoi el vede cum prin această preluare învelişul spiritual se lărgeşte continuu, cum omul-spirit devine din ce în ce mai mare. În măsura în care această „creştere“ este „văzută“ spaţial, ea nu este, bineînţeles, decât o imagine a adevărului. Făcând abstracţie de acest lucru, în reprezentarea acestei imagini sufletul omului este orientat spre adevărul spiritual corespunzător. Deosebirea dintre entitatea spirituală a omului şi cea fizică constă în aceea că ultima are o dimensiune mărginită, în timp ce prima poate creşte nelimitat. Ceea ce se preia ca hrană spirituală are o valoare veşnică. Din această cauză aura umană se compune din două părţi care se întrepătrund. Uneia dintre acestea îi conferă formă şi culoare existenţa fizică a omului, celeilalte existenţa sa spirituală.

Eul realizează separarea dintre cele două prin aceea că cea fizică se dăruieşte în modul său specific şi construieşte un corp care lasă să prindă viaţă în sine un suflet; eul se dăruieşte din nou şi lasă să prindă viaţă în sine spiritul, care acum pătrunde sufletul şi îi conferă scopul în lumea spiritului. Prin corp, sufletul este cuprins în fizic, prin omul-spirit îi cresc aripile pentru mişcarea în lumea spirituală.

* * *

Dacă vrem să ne referim la un om în întregul său, atunci trebuie să ni-l imaginăm alcătuit din componentele amintite. Corpul se constituie din lumea substanţelor fizice, astfel încât această construcţie este orientată spre eul gânditor. El este pătruns de forţă de viaţă şi devine prin aceasta corp eteric sau corp al vieţii. Ca atare el se deschide prin organele de simţ spre exterior şi devine corp al sufletului. Acesta este pătruns de sufletul senzaţiei şi devine o unitate împreună cu el. Sufletul senzaţiei nu recepţionează numai impresiile lumii exterioare ca senzaţii; el îşi are viaţa sa proprie, care este fecundată pe de o parte prin gândire iar pe de altă parte prin senzaţii. În felul acesta el devine suflet al raţiunii. Acest lucru îl poate realiza prin aceea că el se deschide, în sus, intuiţiilor aşa cum se deschide, în jos, senzaţiilor. Prin aceasta el este suflet al conştienţei. Lucrul este posibil pentru că lumea spiritului îi formează în interior organul intuiţiei, aşa cum corpul fizic îi formează organele de simţ. Aşa cum simţurile îi mijlocesc senzaţiile prin corpul sufletului, tot astfel îi mijloceşte spiritul intuiţiile prin organul intuiţiei. Prin aceasta omul-spirit este legat de sufletul conştienţei într-o unitate, aşa cum corpul fizic este legat cu sufletul senzaţiei într-o unitate. Sufletul conştienţei şi sinea spirituală formează o unitate. În această unitate trăieşte omul-spirit ca spirit al vieţii, aşa cum corpul eteric formează pentru corpul sufletului baza corporală pentru viaţă. Şi aşa cum corpul fizic se închide în pielea fizică, tot aşa se închide şi omul-spirit în învelişul spiritual. Rezultă angrenajul întregului om după cum urmează:

A. Corp fizic
B. Corp eteric sau corp al vieţii
C. Corpul sufletului
D. Sufletul senzaţiei
E. Sufletul raţiunii
F. Sufletul conştienţei
G. Sinea spirituală
H. Spiritul vieţii
I. Omul-spirit.

Corpul sufletului (C) şi sufletul senzaţiei (D) sunt o unitate în omul terestru; la fel şi sufletul conştienţei (F) şi sinea spirituală (G). În felul acesta rezultă şapte părţi ale omului terestru:

l. Corpul fizic
2. Corpul eteric sau corpul vieţii
3. Corpul sufletului simţitor
4. Corpul conştienţei
5. Sufletul conştienţei umplut de spirit
6. Spiritul vieţii
7. Omul-spirit.

În suflet, eul se aprinde ca un fulger, primeşte din spirit această influenţă şi devine astfel purtător al omului-spirit. Prin aceasta omul participă la „trei lumi“ (fizică, sufletească şi spirituală). El se înrădăcinează prin corpul fizic, corpul eteric şi corpul sufletului în lumea fizică şi înfloreşte prin sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit în sus, în lumea spirituală. Trunchiul însă, cel care într-o direcţie se înrădăcinează, în cealaltă înfloreşte, este însuşi sufletul.   

În perfectă consonanţă cu această alcătuire a omului, se poate da o formă simplificată a acesteia. Cu toate că eul uman se aprinde în sufletul conştienţei, el pătrunde totuşi întreaga fiinţă sufletească. Părţile acestei fiinţe sufleteşti nu sunt net separate, ca mădularele corporale; ele se întrepătrund într-un sens superior. Dacă se concep sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei ca două învelişuri ale eului care ţin unul de celălalt şi pe acesta ca nucleu al lor, atunci omul poate fi considerat ca fiind alcătuit din corp fizic, corp al vieţii, corp astral şi eu. Prin corp astral se desemnează aici ceea ce reprezintă împreună corpul sufletului şi sufletul senzaţiei. Expresia se găseşte în literatura mai veche şi este folosită aici în mod liber pentru ceea ce în entitatea umană trece dincolo de perceptibilul sensibil. Cu toate că sufletul senzaţiei este întărit într-o anumită privinţă şi de eu, el este atât de strâns legat de corpul sufletului, încât pentru ambele, gândite ca fiind unite, este justificată o expresie unică. Când eul se pătrunde cu sinea spirituală, această sine spirituală apare în aşa fel încât corpul astral este prelucrat din elementul sufletesc. În corpul astral acţionează mai întâi impulsurile, dorinţele, pasiunile, în măsura în care acestea sunt simţite; în el acţionează, de asemenea, percepţiile senzoriale. Percepţiile senzoriale iau naştere prin corpul sufletesc, ca mădular aflat în om care-i vine de la lumea exterioară. Impulsurile, dorinţele, pasiunile etc. iau naştere în sufletul senzaţiilor, în măsura în care acestea sunt întărite din interior, înainte ca acest interior să se fi dăruit sinei spirituale. Dacă eul se pătrunde cu sinea spirituală, atunci sufletul întăreşte din nou corpul astral cu această sine spirituală. Acest lucru se exprimă prin faptul că impulsurile, dorinţele şi pasiunile sunt luminate de ceea ce a primit eul din spirit. Eul a devenit, datorită participării sale la lumea spirituală, stăpân în lumea impulsurilor, dorinţelor şi pasiunilor. În măsura în care el a ajuns astfel, sinea spirituală apare în corpul astral. Iar acesta este transformat prin acest fapt. Atunci însuşi corpul astral apare ca o entitate bipartită, în parte transformat, în parte netransformat. Din această cauză putem denumi sinea spirituală în manifestarea sa ca fiind corp astral transformat. Ceva asemănător se petrece în om când preia în eul său spiritul vieţii. Atunci se transformă corpul vieţii. El se pătrunde cu spiritul vieţii. Şi dacă eul preia în sine omul-spiritual, obţine prin aceasta forţa de a pătrunde cu omul-spirit corpul fizic. Este normal ca ceea ce este astfel transformat din corpul fizic să nu poată fi perceptibil pentru simţurile fizice. Doar din corpul fizic a devenit om-spirit ceea ce este spiritualizat. Atunci devine perceptibil pentru percepţia senzorială ca element sensibil; iar în măsura în care acest sensibil este spiritualizat, trebuie să fie perceput de capacitatea de cunoaştere spirituală. Simţurilor exterioare le apare numai în plan sensibil şi ceea ce fiind fizic este pătruns de spiritual. Luând ca bază toate acestea, se poate prezenta următoarea alcătuire a omului:

1. Corp fizic
2. Corp al vieţii
3. Corp astral
4. Eu ca nucleu sufletesc
5. Sine spirituală drept corp astral transformat
6. Spirit al vieţii drept corp al vieţii transformat
7. Om-spirit drept corp fizic transformat.