Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA

GA 9


REÎNCARNAREA SPIRITULUI ŞI DESTINUL [Obs.]


La mijloc, între trup şi spirit, trăieşte sufletul. Impresiile care ajung la acesta prin mijlocirea trupului sunt trecătoare. Ele sunt prezente numai atât timp cât trupul îşi deschide organele spre lucrurile lumii exterioare. Ochiul percepe culoarea trandafirului numai atât timp cât trandafirul se află în faţa sa şi cât timp el însuşi este deschis. Sunt necesare atât prezenţa obiectului în lumea înconjurătoare cât şi a organului corporal, ca să poată lua naştere o impresie, o senzaţie sau o percepţie. Dar ceea ce am recunoscut în spirit ca adevăr despre trandafir nu trece o dată cu prezenţa acestuia. Şi nici nu este dependent în adevărul său de mine. El ar fi adevărat chiar dacă nu m-aş fi aflat niciodată în faţa trandafirului. Ceea ce recunosc prin spirit este fundamentat într-un element al vieţii sufleteşti prin care sufletul se leagă de un conţinut al lumii care se revelează în el, independent de bazele sale trupeşti trecătoare. Nu este vorba de faptul că ceea ce se revelează este netrecător, ci că revelaţia se realizează pentru suflet prin intermediul organismului său fizic sau prin ceea ce este independent de acest element trecător din el. Ceea ce este durabil în suflet este pus sub observaţie în clipa în care devii conştient că există trăiri care nu sunt limitate prin partea lor trecătoare. Nu este vorba de faptul că aceste trăiri devin conştiente prin amenajări trecătoare ale alcătuirii corporale, ci de acela că ele trebuie să conţină ceva care trăieşte, de fapt, în suflet, dar care este totuşi independent de procesul pasager al percepţiei. Sufletul este plasat între prezent şi permanenţă prin aceea că este la mijloc între corp şi spirit. Dar el mijloceşte şi prezentul şi permanenţa. El conservă prezentul pentru amintire. Prin aceasta, îl smulge vremelniciei şi-l ia în permanenţa spiritualităţii sa1e. El imprimă temporalului trecător permanenţa prin aceea că în viaţa sa nu se dăruieşte numai excitaţiilor trecătoare, ci determină lucrurile din sine, încorporându-le fiinţa sa în acţiunile pe care le întreprinde. Prin amintire sufletul conservă ieriul, prin acţiune el pregăteşte mâinele.

Sufletul meu ar trebui să perceapă mereu roşul trandafirului pentru a-l avea, dacă nu l-ar putea păstra prin amintire. Ceea ce rămâne după impresia exterioară, ceea ce poate fi păstrat de către suflet poate deveni din nou reprezentare, independent de impresia exterioară. Prin aceasă însuşire, sufletul face astfel din lumea exterioară lumea sa interioară proprie, în aşa fel încât o poate păstra pentru amintire, prin memorie, şi-şi poate trăi mai departe o viaţă proprie, independentă de impresiile obţinute. Viaţa sufletului devine astfel un efect permanent al impresiilor trecătoare ale lumii exterioare.

Dar şi acţionarea capătă durată o dată ce a fost imprimată lumii exterioare. Dacă tai o ramură dintr-un copac, în sufletul meu s-a întâmplat ceva care modifică complet cursul evenimentelor din lumea exterioară. Cu creanga rămasă în copac s-ar fi întâmplat cu totul altceva, dacă nu aş fi intervenit acţionând. Am creat o serie de efecte care, în absenţa mea, nu ar fi fost prezente. Ceea ce am făcut azi rămâne pentru mâine. Rămâne durabil prin faptă, aşa cum au devenit durabile pentru sufletul meu impresiile de ieri prin memorie.

Pentru această permanentizare prin faptă nu se formează în conştienţa obişnuită, în acelaşi mod, o reprezentare ca cea pe care o avem pentru memorie, pentru permanentizarea unei trăiri care are loc pe baza unei percepţii. Dar oare eul omului nu se leagă de transformarea produsă în lume prin fapta sa la fel cum se leagă cu reprezentarea ce rezultă dintr-o impresie? Eul judecă diferit impresiile noi în funcţie de faptul că are sau nu o amintire. Dar eul a intrat şi într-o altă legătură cu lumea, după cum a făcut sau nu o faptă oarecare. Dacă am făcut sau nu asupra unui alt om o impresie printr-o anumită acţiune, de aceasta depinde dacă este prezent sau nu ceva în raportul dintre lume şi eul meu. Eu sunt în relaţia mea cu lumea un altul, după cum am făcut o impresie asupra ambianţei mele. Dacă nu observăm ceva asemănător cu modificarea eului prin obţinerea unei amintiri se datorează faptului că amintirea se leagă, imediat după formarea ei, de viaţa sufletului, că am resimţit-o întotdeauna ca pe ceva al său; acţiunea exterioară a faptei se desfăşoară însă desprinsă de viaţa sufletului, în urmări care sunt altceva decât ceea ce păstrăm despre ea în amintire. Făcând însă abstracţie de aceasta, ar trebui să admitem că, după o acţiune făptuită, există în lume ceva căruia i-a fost imprimată o trăsătură prin eu. Dacă aprofundăm în gândire observaţiile făcute aici, vom ajunge la întrebarea: Nu este oare posibil ca urmările unei acţiuni făptuite a cărei esenţă a primit pecetea eului să prezinte o tendinţă de a reveni în eu, aşa cum retrăieşte în memorie o impresie păstrată, atunci când i se oferă o ocazie exterioară? Aici prezentăm acest lucru numai ca pe o întrebare, căci s-ar putea, desigur, ca prilejul să nu apară niciodată, ca urmările faptei pecetluite cu trăsătura eului să nu poată fi întâlnite. Dar că ele sunt prezente ca atare şi că determină prin prezenţa lor relaţia dintre lume şi eu apare ca o reprezentare posibilă, îndată ce se urmăresc aceste lucruri prin reflectare. În expunerile următoare vom cerceta dacă în viaţa omului există ceva care, plecând de la această reprezentare „posibilă“, să conducă la un adevăr.

* * *

Să observăm mai întâi memoria. Cum ia ea naştere? Evident, într-un mod cu totul diferit decât senzaţia sau percepţia. Fără ochi eu nu pot avea senzaţia „albastrului“. Dar prin ochi nu am încă amintirea „albastrului“. Pentru ca ochiul să-mi dea senzatia aceasta, trebuie să-i stea în faţă un obiect albastru. Corporalitatea ar lăsa mereu impresiile să recadă într-un nimic, dacă prin actul percepţiei nu s-ar forma reprezentarea prezentă, ca şi cum între lumea exterioară şi suflet s-ar derula ceva care ar avea pentru om o asemenea consecinţă încât el să poată avea mai tărziu, prin fenomene din interiorul său, o reprezentare a ceea ce anterior produsese din afară o anumită reprezentare. Cine s-a exersat în a observa sufletul, va putea spune că este cu totul eronată expresia care pleacă de la părerea că, dacă am avea într-o zi o reprezentare, iar mâine, prin memorie, această reprezentare va apărea din nou, după ce între timp s-a menţinut undeva în om. Nu, reprezentarea pe care o am acum este un fenomen care trece o dată cu „acumul“. Dacă intervine amintirea, în mine are loc un fenomen care este urmarea a ceva care a avut loc în afara apariţiei reprezentării prezente în relaţia dintre lumea exterioară şi mine. Reprezentarea provocată prin amintire este una nouă şi nu cea veche conservată. Amintirea constă din aceea că poate fi din nou reprezentată, nu în aceea că o reprezentare poate fi readusă la viaţă. Ceea ce apare din nou este altceva decât reprezentarea. (Facem această observaţie pentru că în planul ştiinţei spiritului este necesar ca asupra anumitor lucruri să avem reprezentări mai precise decât în viaţa obişnuită şi chiar şi decât în ştiinţa obişnuită.) Eu îmi amintesc înseamnă: trăiesc ceva care în sine nu mai este aici. Eu leg o trăire trecută cu viaţa mea actuală. Aşa stau lucrurile cu fiecare amintire. Să presupunem că mă întâlnesc cu un om pe care-l recunosc fiindcă l-am întâlnit ieri. El ar fi pentru mine un necunoscut desăvârşit dacă nu aş putea lega imaginea pe care mi-am făcut-o ieri prin percepţie, adică prin organizarea mea senzorială. Dar cine îmi trezeşte ca prin vrajă în suflet ceea ce a fost ieri? În mine este aceeaşi fiinţă care ieri a fost prezentă la trăirea mea şi este prezentă şi la trăirea mea de astăzi. În expunerile anterioare am numit-o suflet. Fără acest păstrător fidel al trecutului orice impresie exterioară ar fi pentru om mereu ceva nou. Sigur este că sufletul imprimă corpului, ca un semn, procesul prin care ceva devine amintire; totuşi sufletul trebuie să facă această imprimare şi apoi să-şi perceapă propria-i imprimare, aşa cum percepe ceva exterior. În felul acesta el este păstrătorul amintirii.

Ca păstrător al trecutului, sufletul colectează continuu tezaure pentru spirit. Faptul că eu pot deosebi ceea ce este corect de ceea ce este greşit depinde de faptul că sunt, ca om, o fiinţă gânditoare care poate cuprinde în spirit adevărul. Adevărul este veşnic; şi el mi s-ar putea revela din lucruri, chiar dacă aş pierde din vedere trecutul şi fiecare impresie ar fi pentru mine nouă. Dar spiritul din mine nu este limitat numai la impresiile prezentului; sufletul îi lărgeşte orizontul peste trecut. Şi cu cât mai mult poate adăuga prezentului din trecut, cu atât el îl îmbogăţeşte mai mult. În felul acesta sufletul îi predă spiritului ceea ce a obţinut el de la corp. Prin aceasta, spiritul poartă în sine, în fiecare clipă a vieţii, două lucruri. În primul rând, legile veşnice ale adevărului şi binelui şi în al doilea rând amintirea trăirilor trecutului. În ceea ce face, el împlineşte sub influenţa acestor doi factori. Dacă vrem să înţelegem un spirit uman, trebuie să ştim despre el, din acest motiv, două lucruri: mai întâi cât din eternitate i s-a relevat, şi în al doilea rând câte comori ale trecutului zac în el.

În nici un caz aceste comori nu rămân în spirit nemodificate. Impresiile obţinute de om din trăirile avute dispar treptat din memorie. Nu însă şi roadele lor. Nu-ţi aminteşti de toate trăirile avute în timpul copilăriei în timp ce îţi însuşeai arta cititului şi a scrisului. Dar nu ai putea citi şi scrie dacă nu ai fi avut aceste trăiri şi dacă nu ai fi păstrat roadele lor sub forma de capacităţi. Aceasta este transfonnarea pe care o realizează spiritul cu comorile memoriei. El lasă în grija destinului său ceea ce poate conduce la imagini ale unor experienţe particulare şi extrage numai forţa pentru o creştere a capacităţilor sale. În felul acesta este sigur că nici o trăire nu trece nefolosită: sufletul o păstrează ca amintire, iar spiritul extrage din ea ceea ce poate îmbogăţi capacităţile sale, conţinutul său de viaţă. Spiritul uman creşte prin trăirile prelucrate. Aşadar, chiar dacă nu putem găsi trăirile trecute în spirit păstrate ca într-o cămară, efectele lor se află în capacităţile pe care omul şi le-a însuşit.

* * *

Până aici au fost luate în considerare spiritul şi sufletul numai în timpul dintre naştere şi moarte. Nu putem însă să ne oprim la aceasta. Cel care ar face-o s-ar asemăna celui care ar vrea să cunoască corpul uman numai în cadrul acestor limite. Desigur, se pot întâmpla multe lucruri între aceste două graniţe. Dar niciodată nu am putea explica forma umană prin ceea ce se află între acestea. Forma umană nu se poate construi nemijlocit din substanţe şi forţe fizice. Ea poate izvorî numai dintr-o formă asemănătoare ei, care rezultă în baza a ceea ce s-a reprodus. Substanţele şi forţele fizice construiesc trupul în timpul vieţii: forţele de reproducere permit ca din el să apară un altul care poate avea forma sa, aşadar unul care să poată fi purtătorul aceluiaşi corp eteric. Fiecare corp eteric este o repetare a ascendentului său. Numai pentru că aceasta este realitatea el nu apare în orice fel de formă, ci în aceea care îi este ereditară. Forţele care au făcut posibilă forma mea umană s-au aflat în părintele meu. Dar şi spiritul omului apare într-o anumită formă (caz în care cuvântul „formă“ este înţeles, desigur, în sens spiritual). Nu există doi oameni care să aibă aceeaşi formă spirituală. În acest domeniu trebuie numai să observăm în linişte şi obiectiv, la fel ca şi în planul fizic. Nu se poate spune că diferenţele dintre oameni în privinţa formei spirituale îşi au originea numai în diferenţele dintre ambianţele lor, dintre educaţia primită etc. Nu este cazul; căci doi oameni se dezvoltă sub aceleaşi influenţe în mod cu totul diferit. Din această cauză, trebuie să admitem că ei au păşit pe drumul vieţii cu predispoziţii total diferite. Ne aflăm aici în faţa unui fapt important, care aruncă lumină asupra entităţii omului, dacă îi recunoaştem toată amploarea. Cine vrea să-şi orienteze concepţia numai în direcţie materialistă ar putea spune că deosebirile individuale dintre personalităţile umane îşi au obârşia în diferenţele calitative dintre germenii materiali. (Ţinând seama de legile eredităţii găsite de Gregor Mendel şi dezvoltate de alţii, o astfel de părere poate spune multe care să-i dea aparenţa de justificare şi în faţa judecăţii ştiinţifice.) Un astfel de evaluator demonstrează însă faptul că el nu are o înţelegere a relaţiei adevărate a omului cu trăirea acestuia. Căci observarea obiectivă arată că împrejurările exterioare acţionează asupra diferitor persoane în mod diferit, prin ceva care nu interacţionează nemijlocit cu dezvoltarea materială. Pentru cercetătorul din acest domeniu se arată că ceea ce vine din structurile materiale poate fi diferenţiat de ceea ce ia, de fapt, naştere prin interacţiunea omului cu trăirile, dar nu se poate modela decât prin aceea că însuşi sufletul este implicat în această interacţiune. Sufletul este în mod clar în relaţie cu ceva din cadrul lumii exterioare care după fiinţa sa nu poate avea o legătură cu structurile materiale ale germenului.

Prin forma lor fizică, oamenii se deosebesc de semenii lor animali de pe Pământ. Dar, între anumite limite, ei sunt, cu privire la forma lor, asemănători între ei. Există doar un neam omenese. Oricât ar fi de mari deosebirile dintre rase, trunchiuri, popoare şi personalităţi, din punct de vedere fizic, asemănarea dintre oameni este mai mare decât dintre oameni şi un gen oarecare de animale. Tot ce se exprimă în genul uman este condiţionat de ereditatea transmisă de la strămoşi la urmaşi. Iar forma umană este legată de această ereditate. Aşa cum leul nu-şi poate moşteni forma decât prin strămoşii săi lei şi omul îşi moşteneşte forma fizică numai prin strămoşi umani.

Aşa cum asemănarea fizică a oamenilor este evidentă, tot astfel i se dezvăluie clarvederii spirituale lipsite de prejudecăţi diferenţele dintre formele lor spirituale. Există un fapt evident prin care se exprimă aceasta. El constă în existenţa unei biografii a omului. Dacă omul ar fi o fiinţă cu apartenenţă la un singur gen nu ar putea exista biografii. Un leu sau un porumbel trezesc un interes în măsura în care ei aparţin speciei leu, speciei porumbel. Individul izolat îl înţelegi sub toate aspectele sale dacă descrii specia. În această situaţie nu are importanţă dacă ai de-a face cu tatăl, cu fiul sau cu nepotul. Ce interesează în cazul lor există în comun la tată, fiu sau nepot. Ce înseamnă omul este o problemă care se pune când ştii că el nu este numai o fiinţă care aparţine de un gen sau de o specie, ci este o fiinţă individuală. Eu nu am înţeles câtuşi de puţin fiinţa domnului Schulze dintr-un orăşel oarecare, dacă i-am descris tatăl sau fiul. Trebuie să-i cunosc propria biografie. Cine reflectează la esenţa biografiei devine conştient că în sens spiritual fiecare om este o specie în sine. Desigur, dacă biografia ar fi numai înşiruirea superficială a unor trăiri exterioare, s-ar putea scrie şi o biografie canină ca şi una umană. Cine prezintă însă într-o biografie adevăratul fel de a fi al unui om, înţelege că are în aceasta ceva care în regnul animal corespunde descrierii unei întregi specii. Nu este vorba că nu se poate spune şi despre un animal – mai ales când este unul deosebit de inteligent – ceva care să semene a biografie, ceea ce este de la sine înţeles, ci de faptul că biografia umană seamănă nu cu această biografie animală, ci cu descrierea speciei animale. Vor exista mereu oameni care vor vrea să respingă cele spuse aici, considerând că proprietarii de menajerii ştiu cât se deosebesc animalele aparţinând aceleiaşi specii. Cine judecă astfel dovedeşte că nu poate distinge între diferenţele individuale şi deosebirea care este obţinută numai prin individualitate. Dacă specia sau genul devin inteligibile în sens fizic când le înţelegi în condiţionarea lor prin ereditate, şi entitatea spirituală poate fi înţeleasă numai printr-o ereditate spirituală asemănătoare. Forma mea umană fizică există datorită descinderii mele din precursori umani. De unde am ceea ce se exprimă în biografia mea? Ca om fizic eu repet forma precursorilor mei. Ce repet oare ca om spiritual? Cel care vrea să afirme: Ceea ce este cuprins în biografia mea nu are nevoie de altă explicaţie, ci trebuie acceptat pur şi simplu, trebuie să spună imediat şi că el n-a văzut nicăieri o movilă de pământ pe care să se fi adunat bucăţi de materie de la sine, din care să fie alcătuit un om viu.

Ca om fizic eu îmi am obârşia în alţi oameni, căci am aceeaşi formă ca întreaga stirpe umană. Aşadar, trăsăturile stirpei au fost obţinute în cadrul stirpei prin ereditate. Ca om spiritual eu am propria mea formă, aşa cum am propria mea biografie. Eu nu pot avea, aşadar, această formă de la nimeni altcineva decât de la mine însumi. Şi întrucât mi-am făcut intrarea în viaţă nu cu predispoziţii sufleteşti nedeterminate, ci bine definite, întrucât prin aceste predispoziţii drumul vieţii mele este determinat aşa cum se exprimă el în biografie, nu se poate ca lucrarea mea asupra propriei persoane să fi început la naşterea mea. Eu trebuie să fi fost prezent, ca om spiritual, înaintea naşterii mele. În precursorii mei eu sigur nu am fost prezent, căci ei sunt, ca oameni spirituali, diferiţi de mine. Biografia mea nu poate fi explicată prin biografia lor. Ca fiinţă spirituală eu trebuie să fiu repetarea unei fiinţe a cărei biografie poate explica biografia mea. Alt aspect care trebuie gândit este că dacă eu sunt expresia a ceea ce este conţinutul biografiei mele se datorează numai unei vieţi spirituale dinaintea naşterii mele (sau mai degrabă a concepţiei mele). O astfel de presupunere se justifică numai dacă acceptăm că ceea ce acţionează asupra sufletului uman din ambianţa fizică ar fi de aceeaşi natură cu ceea ce sufletul primeşte numai dintr-o lume spirituală. O astfel de acceptare contrazice observaţia cu adevărat exactă. Căci ceea ce este determinant din ambianţa fizică pentru sufletul uman este de aşa natură încât acţionează ca un lucru trăit mai târziu în viaţa fizică asupra unui lucru trăit anterior în acelaşi mod. Pentru a observa aceste relaţii în mod corect trebuie să poţi discerne în viaţa umană anumite impresii active care influenţează predispoziţiile sufletului, aşa cum faptul că te afli înaintea unei acţiuni influenţează facultăţile deja dezvoltate în cursul vieţii fizice; numai că astfel de impresii nu se ciocnesc de ceva deja făcut în viaţa asta, ci de predispoziţii sufleteşti care se lasă impresionate la fel ca şi facultăţile dobândite prin exerciţii. Cine întrevede aceste lucruri ajunge la reprezentarea unor vieţi pământene care trebuie să fi premers vieţii actuale. Frin reflectare, el nu se poate opri la trăirile pur spirituale dinaintea acestei vieţi pământene. Forma fizică pe care a avut-o Schiller, acesta a moştenit-o de la precursorii săi. Această formă fizică nu a putut nici creşte din pământ, nici nu a putut s-o facă entitatea sa spirituală. El trebuie să fie repetarea unei alte entităţi spirituale, din a cărei biografie să devină inteligibilă biografia sa, aşa cum forma fizică umană a lui Schiller este explicabilă prin reproducerea umană. Aşadar, aşa cum forma umană fizică este o repetare, o reîncarnare a entităţii stirpei umane, tot astfel şi omul spiritual trebuie să fie o reîncarnare a aceluiaşi om spiritual, întrucât, ca om spiritual, fiecare este o specie în sine.

La cele spuse aici se poate obiecta că acestea ar fi desfăşurări pur intelectuale; şi se pot cere probe exterioare, aşa cum se cer ştiinţelor naturii. Împotriva acestui lucru trebuie spus că reîncorporarea omului spiritual este un proces care nu aparţine domeniului faptelor fizice, exterioare, ci unul care se desfăşoară în întregime în plan spiritual. Iar în acest domeniu nu au acces alte forţe spirituale obişnuite decât gândirea. Cine nu are încredere în forţa gândirii, acela nu se poate lămuri cu privire la fapte spirituale superioare. Pentru cel căruia i s-a deschis ochiul spiritual, căile gândirii descrise mai sus acţionează cu aceeaşi forţă ca şi un proces care se desfăşoară în faţa ochiului său fizic. Cel care acordă forţă de convingere aşa-numitelor „dovezi“ construite după metoda cunoaşterii caracteristică ştiinţelor naturale decât expunerilor de mai sus cu privire la importanţa biografiei poate fi, în sensul curent al cuvântului, un mare om de ştiinţă, dar de căile adevăratei cercetări spirituale el este însă foarte departe.

Dorinţa de a explica trăsăturile spirituale ale unui om prin moştenirea de la tată sau mamă sau de la alţi precursori aparţine prejudecăţilor celor mai îndoielnice. De cel ce se face vinovat de prejudecata că, de exemplu, Goethe ar fi moştenit ceea ce îi constituie fiinţa de la tată şi de la mamă nu te vei putea apropia cu explicaţii, căci în el se află o profundă antipatie împotriva observaţiei lipsite de prejudecăţi. O sugestie materialistă îl împiedică să vadă angrenajul fenomenelor în lumina lui adevărată.

În astfel de expuneri sunt date premisele pentru a putea urmări entitatea umană dincolo de naştere şi de moarte. În cadrul limitelor determinate de naştere şi moarte, omul aparţine celor trei lumi: corporală, sufletească şi spirituală. Sufletul este mădularul intermediar între trup şi spirit prin aceea că pătrunde cel de al treilea mădular al corpului, corpul sufletesc, cu capacitatea de simţire şi prin aceea că împâsleşte primul mădular al spiritului, sinea spirituală, ca suflet al conştienţei. Prin aceasta el participă în timpul vieţii atât la activitatea corpului cât şi la cea a spiritului. Această participare se exprimă tot timpul existenţei sale. De corpul sufletesc va depinde modul în care sufletul senzaţiei îşi va desfăşura capacităţile sale. Iar, pe de altă parte, va depinde de viaţa sufletului conştienţei în ce măsură se poate dezvolta în el sinea spirituală. Sufletul senzaţiei va dezvolta relaţii cu atât mai bune cu lumea exterioară cu cât corpul sufletesc este mai bine format. Iar sinea spirituală va fi cu atât mai bogată, mai puternică cu cât sufletul conştienţei îi va furniza mai multă „hrană“. Am arătat că în timpul vieţii, prin trăirile prelucrate şi prin roadele acestor trăiri, îi este furnizată „hrană“ sinei spirituale. Căci interacţiunea dintre suflet şi spirit poate avea loc în mod firesc numai acolo unde sufletul şi spiritul se întrepătrund, aşadar, în cadrul legăturii dintre „sinea spirituală şi sufletul conştienţei“.

Să luăm în considerare interacţiunea dintre corpul sufletesc şi sufletul senzaţiei. Corpul sufletesc este, aşa cum a reieşit din cele spuse mai sus, modelarea cea mai fină a corporalităţii, dar îi aparţine totuşi acesteia şi este dependent de ea. Corpul fizic, corpul eteric şi corpul sufletesc constituie, într-o anumită privinţă, un întreg. Din această cauză şi corpul sufletesc ţine de domeniul legilor eredităţii fizice, prin care corpul îşi obţine forma. Şi întrucât este forma cea mai mobilă şi parcă cea mai schimbătoare a corporalităţii, el trebuie să prezinte şi fenomenele cele mai mobile şi mai schimbătoare ale eredităţii. În timp ce, din această cauză, corpul fizic se deosebeşte puţin în funcţie de rase, popoare, iar corpul eteric prezintă o deviere individuală mai mare, având totuşi o uniformitate dominantă, această variabilitate este deja mai pronunţată la corpul sufletesc. În el ajunge să se exprime ceea ce este resimţit deja ca specific exterior, personal al omului. Prin aceasta el este şi purtătorul a ceea ce se moşteneşte din acest specific personal de la părinţi, bunici etc., trecând la urmaşi. În fapt, sufletul duce, aşa cum am arătat, o viaţă întru totul proprie; el se închide în sine cu înclinaţiile şi aversiunile sale, cu sentimentele şi pasiunile sale. Dar este totuşi activ ca întreg şi din această cauză acest întreg se reliefează şi în sufletul senzaţiei. Şi pentru că sufletul senzaţiei impregnează corpul sufletesc, parcă umplându-l, acesta se formează după natura sufletului şi el poate transmite de la strămoşi la urmaşi, ca purtător de ereditate, înclinaţiile, pasiunile etc. Pe acest fapt se bazează ceea ce spune Goethe: „De la tată am statura, conducerea serioasă a vieţii; de la mămica natura bucuroasă şi plăcerea de a fabula“. [5] Geniul, desigur, nu-l are de la nici unul. În felul acesta vedem ce parte de calităţi sufleteşti cedează omul liniei eredităţii fizice. Substanţele şi forţele corpului fizic sunt de acelaşi fel şi în întreaga ambianţă fizică a naturii exterioare. Ele sunt preluate de aici încontinuu şi cedate din nou către ambianţă. În câţiva ani, întreaga masă materială care alcătuieşte corpul nostru fizic este înnoită în întregime. Faptul că această masă substanţială primeşte forma corpului uman şi că se reînnoieşte mereu în cadrul acestui corp depinde de aceea că ea este menţinută laolaltă de corpul eteric. Iar forma acestuia nu este determinată numai de fenomenele dintre naştere – sau concepţie – şi moarte, ci este dependentă de legile eredităţii care ajung dincolo de naştere şi de moarte. Faptul că pe calea eredităţii pot fi transmise şi calităţi sufleteşti, aşadar, că evoluţia eredităţii fizice poate avea şi un ecou sufletesc, îşi are cauza în aceea că sufletul senzaţiei poate influenţa corpul sufletesc.

Cum se configurează interacţiunea dintre suflet şi spirit? În timpul vieţii spiritul este legat de suflet în modul amintit mai sus. Acesta primeşte de la el darul de a trăi în bine şi adevăr şi dă prin aceasta expresie în propria lui viaţă însuşi spiritului în înclinaţiile, dorinţele şi pasiunile sale. Sinea spirituală aduce eului, din lumea spiritului, legile eterne ale adevărului şi binelui. Acestea se leagă, prin sufletul conştienţei, cu trăirile proprii vieţii sufleteşti. Trăirile trec, dar roadele lor rămân. Faptul că sinea spirituală a fost legată de ele creează o impresie durabilă asupra acesteia. Dacă spiritul uman ajunge la o trăire care seamănă cu o alta de care a mai fost legat o dată, atunci el vede în aceasta ceva cunoscut şi ştie să se comporte faţă de ea în alt fel decât ar face-o dacă ar cunoaşte-o pentru prima oară. Întregul proces de învăţare se bazează pe aceasta. Iar roadele învăţării sunt capacităţile însuşite. În felul acesta, spiritului etern îi sunt impregnate roade ale vieţii trecătoare. Oare noi nu conştientizăm aceste roade? Pe ce se bazează predispoziţiile care au fost expuse mai sus drept caracteristica omului spiritual? Numai pe diferitele capacităţi pe care le are omul când îşi începe drumul vieţii sale pământene. Într-o anumită privinţă, aceste capacităţi se aseamănă întru totul cu cele pe care ni le putem însuşi şi în timpul vieţii. Să luăm în considerare geniul unui om. Se ştie despre Mozart [6] că, fiind încă un băieţandru, a putut să rescrie în întregime din memorie o operă lungă, auzită o singură dată. El a fost în stare să facă acest lucru pentru că a putut să supervizeze întregul dintr-o dată. În cadrul anumitor limite, omul îşi măreşte şi în timpul vieţii capacitatea sa de supervizare, de pătrundere a unor contexte, astfel încât după aceasta el posedă capacităţi noi. Lessing a spus despre el însuşi că şi-ar fi însuşit printr-un dar al observării critice ceva ce se apropie de geniu. Dacă nu vrem să încremenim de uimire privind la astfel de capacităţi care derivă din predispoziţii ca la nişte minuni, atunci trebuie să le considerăm ca roade ale trăirilor pe care sinea spirituală le-a avut prin intermediul sufletului. Şi întrucât ele nu au fost implantate în această viaţă, aceasta s-a întâmplat într-o viaţă anterioară. Spiritul uman este propria sa specie. Şi aşa cum omul, ca fiinţă fizică ce aparţine unei specii, îşi moşteneşte însuşirile în cadrul speciei, tot astfel şi spiritul moşteneşte în cadrul speciei sale, adică în cadrul sieşi. Într-o viaţă, spiritul uman apare ca repetiţie a sa, împreună cu roadele trăirilor sale din parcursuri de viaţă anterioare. Viaţa actuală este, aşadar, repetarea altora şi aduce cu sine ceea ce sinea spirituală a prelucrat pentru ea în viaţa anterioară. Când aceasta preia în sine ceva ce poate deveni rod, ea se pătrunde cu spiritul vieţii. Aşa cum corpul vieţii repetă forma de la specie la specie, tot astfel şi spiritul vieţii repetă sufletul de la o existenţă personală la alta.

Consideraţiile anterioare dau un fundament concepţiei potrivit căreia cauza anumitor fenomene ale vieţii omului trebuie căutată în vieţi pământene repetate. Această reprezentare poate căpăta întreaga sa semnificaţie numai printr-o observare care ţâşneşte din pătrunderi spirituale, aşa cum poate ea fi obţinută prin păşirea pe calea cunoaşterii descrisă la sfârşitul acestei cărţi. Aici vom arăta numai că observarea obişnuită, orientată corect prin gândire, conduce deja la această reprezentare. În orice caz, o astfel de observare va da reprezentării numai forma unui contur. Ea nu va putea s-o apere în întregime faţă de obiecţiile unei observaţii rău conduse de gândire. Dar, pe de altă parte, este adevărat că cel care obţine o astfel de reprezentare prin observarea guvernată de gândirea obişnuită se pregăteşte pentru observarea suprasensibilă. El creează într-o oarecare măsură ceva ce trebuie să ai înaintea acestei observări suprasensibile, aşa cum trebuie să ai ochiul înaintea observării sensibile. Cel care obiectează că prin formarea unei astfel de reprezentări îţi poţi sugera singur observarea suprasensibilă dovedeşte că nu poate pătrunde în realitate prin gândirea liberă şi că tocmai prin aceasta el îşi sugerează singur obiecţii.

* * *

În felul acesta sunt reţinute în mod durabil trăirile sufleteşti, nu numai între naştere şi moarte, ci şi dincolo de moarte. Dar nu numai spiritului care se aprinde în suflet acesta îi imprimă trăirile sale, ci (aşa cum am arătat) şi lumii exterioare, prin faptă. Ceea ce a făptuit omul ieri este încă prezent azi, în efectele sale. O imagine a legăturii dintre cauză şi efect o dă asemănarea dintre somn şi moarte. – Adeseori somnul a fost numit fratele mai mic al morţii. Mă trezesc dimineaţa. Activitatea mea curentă a fost întreruptă în timpul nopţii. În condiţii obişnuite, nu este posibil să-mi reiau dimineaţa activitatea la întâmplare. Trebuie să mă leg de ceea ce am făcut ieri, dacă vreau ca în viaţa mea să domnească ordinea şi coerenţa. Faptele mele de ieri sunt condiţiile prealabile ale celor care îmi incumbă azi. Prin ceea ce am făcut ieri eu mi-am creat destinul pentru azi. M-am separat un timp de activitatea mea; dar această activitate îmi aparţine şi ea mă atrage din nou spre ea, după ce un timp m-am retras din ea. Trecutul meu rămâne legat de mine; el trăieşte mai departe în prezentul meu şi îmi va urma în viitor. Dacă efectul activităţii mele de ieri nu ar trebui să fie destinul meu de azi, ar trebui să nu mă trezesc dimineaţa, ci ar trebui să fiu creat ca nou. În condiţii normale, ar fi lipsit de sens totuşi să nu mă mut într-o casă a cărei construcţie mi-am comandat-o.

Aşa cum omul este creat din nou dimineaţa, tot astfel este creat din nou şi spiritul uman când îşi începe viaţa pământeană. Încercaţi să vă clarificaţi ce se întâmplă la păşirea în această viaţă. Apare un corp fizic care îşi obţine forma prin legile eredităţii. Acest corp devine purtătorul unui spirit care repetă o viaţă anterioară într-o formă nouă. Între ele se află sufletul, care duce o viaţă proprie, închisă în sine. Înclinaţiile şi aversiunile sale, dorinţele şi poftele sale îi servesc; el îşi pune gândirea în serviciul său. El primeşte, ca suflet al senzaţiei, impresiile lumii exterioare şi le transmite spiritului pentru ca acesta să extragă din ele roadele pentru durată. El are un rol de mijlocitor şi sarcina sa este împlinită când joacă acest rol. Corpul îi formează impresiile; el le transformă în senzaţii, le păstrează în amintire ca reprezentări şi le transmite spiritului pentru ca acesta să le poarte în mod durabil. Sufletul este, de fapt, elementul prin care omul aparţine vieţii pământene. Prin corpul său el aparţine speciei fizice om. Prin el, omul devine membru al acestei specii. Cu spiritul său, el trăieşte într-o lume superioară. Sufletul leagă temporar ambele lumi.

Dar lumea fizică în care păşeşte omul nu-i este o scenă străină. În aceasta găseşte imprimate urmele faptelor sale. Ceva din această scenă îi aparţine. Aceasta poartă amprenta fiinţei sale. Este înrudită cu el. Aşa cum sufletul i-a mijlocit cândva impresiile lumii exterioare pentru a-i deveni durabile, tot ca organ al său, el a transformat capacităţile împrumutate de la el în fapte, care în efectele lor sunt de asemenea durabile. Prin aceasta, sufletul s-a infiltrat efectiv în aceste fapte. În efectele faptelor sale, sufletul omului trăieşte mai departe o a doua viaţă independentă. Aceasta însă poate da prilejul de a privi viaţa urmărind modul în care se manifestă fenomenele destinului. Ceva i se întâmplă omului. El este înclinat să privească această „întâmplare“ ca pe ceva care intră în viaţa sa ca o „coincidenţă“. Numai că poate conştientiza cum el însuşi este rezultatul unor astfel de „coincidenţe“. Cel care se contemplă în al patruzecilea an al vieţii sale şi nu vrea să rămână la o reprezentare abstractă lipsită de esenţă a eului, când se întreabă asupra fiinţei sale sufleteşti poate spune: Eu nu sunt, de fapt, nimic altceva decât ce am devenit prin aceea ce mi s-a „întâmplat“ până azi conform destinului. Oare nu aş fi eu un altul dacă la douăzeci de ani aş fi trăit o altă serie de întâmplări decât cele care au avut loc? Atunci nu-şi va căuta eul său numai în impulsurile evolutive venind „dinnăuntru“ în afară, ci în ceea ce intervine în viaţa sa „din afară“, ca forţă modelatoare. În ceea ce „i se întâmplă“ el va recunoaşte eul propriu. Dacă te dăruieşti fără prejudecăţi unei astfel de cunoaşteri mai este necesar încă un pas de observare cu adevărat intimă a vieţii pentru a vedea, în ceea ce îţi afluează prin anumite trăiri de destin, ceva care cuprinde eul din afară, aşa cum amintirea acţionează dinăuntru pentru a permite ca o trăire trecută să se reaprindă. Poţi deveni apt să percepi în trăirea de destin cum o faptă anterioară a sufletului ia calea spre eu, aşa cum în amintire o trăire anterioară ia calea reprezentării, când există un prilej exterior în acest sens. Mai devreme am vorbit, ca de o reprezentare „posibilă“, că urmările faptelor pot întâlni din nou sufletul uman. În cadrul unei singure vieţi pământene, pentru anumite urmări ale faptei o asemenea întâlnire este exclusă, pentru că această viaţă pământeană era prevăzută, stucturată pentru a împlini fapta. Trăirea în acest caz constă în împlinirea ei. O anumită urmare a faptei poate influenţa tot atât de puţin sufletul, încât ai putea să-ţi aminteşti o trăire în care încă te afli. Nu poate fi vorba în această privinţă decât de trăirea urmărilor unei fapte care nu întâlnesc eul cu predispoziţiile pe care le are în viaţa pământeană care stau la baza împlinirii ei. Privirea nu se poate îndrepta decât spre urmări ale faptelor din alte vieţi pământene. Aşa poţi gândi – de îndată ce simţi că ce te întâmpină, aparent, ca o trăire de destin este legat de eu ca şi ceea ce se formează din interiorul eului însuşi –, numai că într-o astfel de trăire de destin ai de-a face cu urmările unei fapte din vieţi pământene anterioare. Se vede că eşti condus spre admiterea a ceea ce pentru conştienţa obişnuită apare ca fiind un paradox şi care arată că trăirile de destin ale unei vieţi pământene sunt legate de faptele unor vieţi pământene anterioare. Este vorba de o înţelegere intimă a vieţii dirijată de gândire. Din nou, această reprezentare îşi poate primi conţinutul deplin numai prin cunoaştere suprasensibilă: fără aceasta ea rămâne fantomatică. Dar ea pregăteşte sufletul pornind de la conştienţa obişnuită, pentru ca acest adevăr să poată fi văzut mai târziu într-o observare suprasensibilă adevărată.

Numai o parte a faptei sale se află în lumea exterioară; cealaltă este în mine însumi. Să lămurim relaţia dintre eu şi faptă cu ajutorul unei  comparaţii simple luată din ştiinţele naturii. Animale care au imigrat cândva în peşterile din Kentucky, vieţuind în acestea şi-au pierdut după un timp capacitatea de a vedea. Sejurul în întuneric a scos ochii din activitatea lor. În ochii lor nu se mai desfăşoară, din această cauză, activităţile fizică şi chimică care au loc în timpul actului vederii. Curentul nutritiv care era folosit mai înainte pentru această activitate se îndreaptă acum către alte organe. Acum, aceste animale pot trăi numai în acele peşteri. Prin fapta lor, prin imigrarea în peşteri, ele au creat condiţiile vieţii lor ulterioare. Imigrarea a devenit o parte din destinul lor. O entitate care a fost activă o dată s-a legat de rezultatele faptelor. Aşa stau lucrurile şi cu spiritul omului. Sufletul i-a putut mijloci numai anumite capacităţi, în timpul când el a fost activ. Iar aceste capacităţi sunt corespunzătoare faptelor. Printr-o faptă pe care a săvârşit-o sufletul se află în el predispoziţia plină de forţă de a săvârşi o altă faptă, care este rodul acesteia. Sufletul poartă în sine aceasta ca pe o necesitate, până la săvârşirea ultimei fapte. Se poate spune, de asemenea, că printr-o faptă se imprimă sufletului necesitatea de a săvârşi consecinţa acestei fapte.

Prin faptele sale, spiritul uman şi-a pregătit cu adevărat destinul. Datorită celor făptuite de el în viaţa anterioară, el se găseşte legat de ceva nou. Se poate pune întrebarea: Cum pot fi aceste lucruri, ţinând seama de faptul că spiritul uman este transpus într-o lume cu totul diferită, la noua sa întrupare, de cea pe care a părăsit-o cândva? La baza acestei întrebări se află o reprezentare a înlănţuirilor de destin asociată cu exterioritatea vieţii. Când îmi strămut scena acţiunii din Europa în America, mă găsesc într-o ambianţă cu totul nouă. Şi totuşi viaţa mea din America depinde întru totul de viaţa mea anterioară din Europa. Dacă în Europa am devenit mecanic, în America viaţa mea va lua un cu totul alt curs decât dacă aş fi devenit funcţionar de bancă. Într-unul din cazuri voi fi înconjurat probabil de maşini, în celălalt de amenajări specifice lumii bancare. În fiecare din cazuri viaţa mea anterioară îmi determină ambianţa; este ca şi cum ea atrage din toată ambianţa acele lucruri care îi sunt înrudite. Aşa stau lucrurile cu sinea spirituală. Ea se înconjoară într-o viaţă nouă cu ceea ce îi este înrudit dintr-o viaţă anterioară. Din această cauză somnul este o imagine pentru moarte, pentru că în timpul somnului omul este sustras scenei de activitate unde-l aşteaptă destinul său. În timp ce dormim, evenimentele îşi urmează cursul pe această scenă. Pentru un timp nu avem nici o influenţă asupra acestui curs. Şi totuşi viaţa noastră într-o nouă zi depinde de acţiunea faptelor noastre din ziua precedentă. Personalitatea noastră se reîncorporează, în adevăr, în fiecare dimineaţă în lumea faptelor noastre. Ceea ce a fost despărţit de noi în timpul nopţii este dispus în jurul nostru în timpul zilei. Aşa stau lucrurile cu faptele din încarnările precedente ale omului. Ele sunt legate de el, ca destin al său, aşa cum rămâne legată viaţa din peşterile întunecate de animalele care şi-au pierdut capacitatea de a vedea datorită imigrării lor în aceste peşteri. Aşa cum aceste animale pot trăi numai când se găsesc în ambianţa în care s-au transpus singure, tot astfel şi spiritul omului poate trăi numai în ambianţa pe care şi-a creat-o prin faptele sale. Dacă dimineaţa eu găsesc pregătită situaţia pe care am creat-o singur în ziua precedentă, de aceasta are grijă mersul nemijlocit al evenimentelor. Dacă găsesc pregătită, atunci când mă reîncarnez, o ambianţă care corespunde rezultatului vieţii mele anterioare, de aceasta are grijă înrudirea spiritului meu reîncorporat cu lucrurile din ambianţă. Prin aceasta ne putem face o reprezentare despre felul în care sufletul este încorporat fiinţei omului. Corpul fizic este subordonat legilor eredităţii. Spiritul uman, dimpotrivă, trebuie să se reîncarneze mereu; iar legea sa constă în aceea că el preia roadele vieţilor anterioare în cele următoare. Sufletul trăieşte în prezent. Dar această viaţă în prezent nu este independentă de vieţile anterioare. Spiritul care se încorporează îşi aduce din încorporările sale anterioare destinul propriu. Iar acest destin determină viaţa. Ce impresii va avea, ce dorinţe îi vor putea fi satisfăcute, ce bucurii şi suferinţe va cunoaşte, cu ce oameni se va întâlni: acestea toate depind de faptele din încorporările trecute ale spiritului. Oameni cu care sufletul a fost legat într-o viaţă vor fi regăsiţi de el într-o viaţă ulterioară pentru că faptele care i-au legat trebuie să-şi aibă urmările. Sufletele legate de un anume suflet vor năzui să se reîncarneze în acelaşi timp cu el. Aşadar, viaţa unui suflet este rezultatul destinului autocreat al spiritului uman. Trei categorii de lucruri condiţionează cursul vieţii unui om între naştere şi moarte. Prin aceasta el este dependent de trei feluri de factori care se află dincolo de naştere şi de moarte. Corpul este subordonat legii eredităţii; sufletul este subordonat destinului autocreat. Acest destin se numeşte cu un termen vechi karma sa. Iar spiritul se află sub legea reîncarnării, a vieţilor pământene repetate. Potrivit acesor fapte putem exprima relaţia dintre spirit, suflet şi corp. Spiritul este veşnic; naşterea şi moartea acţionează după legile lumii fizice în corporalitate; viaţa sufletului, care este subordonată destinului, mijloceşte legătura dintre ele în cursul unei vieţi pământene. Toate celelalte cunoştinţe despre fiinţa omului presupun cunoaşterea „celor trei lumi“ cărora el le aparţine. Despre acestea va fi vorba în capitolul următor.

O gândire care examinează fenomenele vieţii şi care nu se fereşte să urmărească până la ultimele consecinţe gândurile ce rezultă dintr-o contemplare plină de viaţă poate să ajungă pur şi simplu prin logică la reprezentarea vieţilor pământene repetate şi la legea destinului. Pe cât de adevărat este că pentru clarvăzătorul care are „ochiul spiritual“ deschis vieţile trecute stau în faţa sa ca o carte deschisă, eveniment pe care-l percepe ca pe o trăire, tot pe atât de sigur este că adevărul tuturor acestor lucruri poate aprinde lumina raţiunii care contemplă*.

* A se compara cu cele spuse în această privintă capitolul „Observaţii şi completări“ de la sfârşitul cărţii.