În conferința Simbolică și fantezie din 19 decembrie 1911*, Rudolf Steiner arată că în a doua dramă a urmărit în special să înfățișeze în mod real ideea reîntrupării și influența ei în viața sufletească a omului. Capesius, Maria și Johannes Thomasius trăiesc aici conștient viziunea unei vieți pământești anterioare, în timp ce Strader nu are o viziune retrospectivă deplin conștientă. Ceea ce vedem în această dramă este o continuare a ceea ce se petrece în prima dramă. De aceea, în genere, aici apar aceleași personaje. Trebuie remarcat că Retardus este îndepărtat din comunitatea hierofanților și că acum apare o altă ființă care frânează evoluția, Cealaltă Philia. Ea reprezintă „entitatea spirituală care împiedică unirea forțelor sufletului cu Cosmosul”. În primele tablouri, Capesius, Maria, Johannes Thomasius sunt conduși spre încercarea sufletului. Strader arată, prin propriile sale strădanii, că și el se îndreaptă spre un fel de încercare a sufletului.
* Conferință cuprinsa in Die Mission der neuen Geistesoffenbarung (Misiunea noii revelații spirituale), GA 127.
Așa cum în prima dramă este arătată cu precădere calea de inițiere urmată de Johannes Thomasius, în cea de a doua dramă este prezentată îndeosebi cea a lui Capesius. Multe din cele trăite în sufletul său sunt impulsionate de trăirile din prima dramă, care continuă să acționeze în sufletul său. Conferința lui Benedictus îl umpluse deja de uimire, fiindcă în ea a putut recunoaște puterea cuvintelor, aceea de a trezi adevărate forțe de viață. Pare că el a fost mai puțin șocat decât Strader de viziunea Theodorei. Este de presupus însă că aceasta a continuat să acționeze și în el. Transfonnarea interioară a lui Johannes este cea care îl impulsionează cel mai puternic. El a putut să o viețuiască foarte de aproape fiindcă pe atunci Johannes era elevul său. Portretul pe care i-l făcuse Johannes l-a răscolit puternic, dat fiind că a recunoscut în el trăsături ascunse ale ființei proprii, care se explicau doar prin vieți pământești anterioare.
Acum, Capesius citește într-o carte scrisă de Benedictus și găsește în ea o caracterizare a gândirii obișnuite, ca umbră. El însuși, la începutul primei drame simțise deja caracterul de umbră al propriei sale gândiri și deja acolo aflase cu uimire că există și o altă gândire, puternică. Dar dacă atunci acceptase acest lucru cu o anumită indiferentă, ca pe rezultatul obiectiv al unei cercetări, acum începe să-l frământe ideea „că... gândurile nu sunt decât palide umbre”, că propriile sale gânduri nu au fost până acum decât umbre. Toate acestea sunt exprimate în cuvintele:
„Și dacă-n ceasul ăsta, un zeu,
Din a furtunii sălbatice tărie,
Ar vrea să mă atingă în mânia lui,
Puterea sa de groază n-ar fi-n stare
Mai crunt să mă chinuie
Decât forța acestui cuvânt al destinului
Într-o lungă viață de om,
Eu am țesut în imagini ce ca umbre
Se desenează-n visul sufletului, care,
Stăpânit de iluzii, oglindește
Natura și fapte ale spiritului –
Și, din țesătura lui de vis,
Vrea să dezlege enigmele lumii”.
Capesius a văzut prin Johannes că ființa omenească se poate transforma, că din adâncul sufletului se pot ridica forțe care creează izvoare de viață. De când a dobândit această convingere, el se simte obligat să admită că ar fi cea mai mare vină să lași să piară comoara interioară a spiritului care face posibilă o astfel de metamorfoză, fiindcă asta ar însemna distrugerea unei opere divine. El recunoaște că propria sa gândire este prea slabă pentru a cuprinde izvorul vieții în lumina adevăntlui. Ce fel de gândire este necesară pentru aceasta este indicat de către Rudolf Steiner în conferința a III-a din ciclul 22*, cu următoarele cuvinte:
„Căci tot ceea ce poate fi dobândit prin știința obișnuită în legătură cu obiectele exterioare, tot ceea ce poate fi cercetat și gândit de știință, toate acestea nu sunt decât umbră și oarecum fără viață în comparație cu imaginile elaborate de sufletul nostru când ne-am desprins de creierul nostru fizic. Pentru antroposofi, putem rezuma că un astfel de om, care a reușit să se elibereze de instrumentul său fizic-corporal, se slujește, pentru a putea lucra în interior în sufletul său, doar de instrumentele ce i-au fost date în organismul său eteric, în organismul său astral și în Eul său. Deci el se slujește de ceea ce am cunoscut despre om prin antroposofie, cu excepția corpului fizic. Ceea ce pătrunde atunci în suflet are o forță interioară mult mai mare, o vigoare interioară mult mai puternică decât gândurile care se formează în mod obișnuit datorită obiectelor exterioare – și, în plus, aceasta arată ca un fel de substanțialitate care ne învăluie în întregime. Ești obligat să recunoști că aici ai de-a face cu o revărsare de lumină; nu este însă vorba de lumina transmisă prin ochiul uman, deci printr-un instrument corporal exterior, ci trebuie să îți imaginezi că această substanțialitate care se revarsă, în care te afli la început ca într-o mare tălăzuindă, este resimțită interior cu mult mai mult decât orice ar putea să apară interior sub formă de strălucire luminoasă sau ceva asemănător. Simți deci lăuntric și simți în așa fel încât omului care simte asta într-adevăr îi dispare reprezentarea, ca și când aici ar fi într-un neant. Dar cel care se află într-adevăr în acest element nu va mai afirma că se află într-un neant, fiindcă, înainte de toate, orice ai ști, acest element are un efect surprinzător. Este ca și când ne-ar sfâșia și ne-ar împrăștia în tot spațiul, ca și când am fi dizolvați în el, ca și când am fi descompuși, iar pământul ne-ar fugi de sub picioare, am pierde orice punct de sprijin pe care îl aveam în lumea materială exterioară”.
* Omul în lumina ocultismului, teosofiei și filosofiei, GA 137
Capesius resimte aceste lucruri și, la început, sufletul său se umple de teamă și groază. Dar datorită acestei stări este condus la viziunea ființelor spirituale. Aici, de cea mai mare importanță a fost disciplina sa de gânditor. Rudolf Steiner continuă în aceeași conferință:
„Acum, în cazul în care disciplolul ocultist a făcut această experiență fără să fi fost obișnuit să gândească mult în viața zilnică, el se află aici deja în fața unui obstacol, nu va putea să treacă mai departe cu ușurință dacă nu a învățat să gândească mult. Este necesară aici această pregătire despre care am vorbit ieri, o îndelungă exersare a unei gândiri subtile, a unei forțe de judecată subtile. Când, ca discipoli ocultiști, pătrundem în acest element fluid, de folos nu ne este ceea ce ne însușim exterior prin această forță subtilă de judecată, prin această înțelegere subtilă, ci disciplina pe care ne-o însușim pe măsură ce învățăm să gândim într-un mod mai riguros. Atunci nu gândurile sunt cele care acționează, ci forțele de educare ale Sinei noastre, care ne-au fost date prin intermediul gândurilor; ele continuă să acționeze, iar în jurul nostru nu este doar o lumină curgătoare ascunsă, ci avem și posibilitatea ca în acest element curgător să apară imagini despre care știm că nu provin din vreo percepție a unui obiect exterior, ci că ele apar în elementul în care noi înșine suntem cufundați. Dacă am ajuns la o astfel de situație de viață, nu ne pierdem în această lumină curgătoare, ci întâlnim în ea chipuri mult mai vii decât tot ceea ce pot să ne ofere visele și viziunile. Dar, în același timp, trăim aceste imagini astfel încât lor le lipsește tot ceea ce evidențiază percepțiile exterioare. Însușirile pe care le percepem prin simțuri sunt de negăsit aici; găsim însă într-o mai mare măsură ceea ce viețuim de obicei când ne formăm gânduri. Dar aceste gânduri nu sunt, de fapt, simple gânduri care ne cuprind, ele sunt într-un fel plăsmuiri consolidate în sine, plăsmuiri ce par ființiale în ele înseși”.
Dar pentru ca viețuirea în acest element curgător să poată trece la o percepere a imaginilor spirituale, nu se impune numai o educare a gândirii, ci și o întărire a memoriei. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeași conferință, la pagina 5:
„Clarvăzătorului care a ajuns la această stare, imaginile care îi apar mai întâi, și despre care v-am vorbit acum, nu îi apar ca gânduri pe care el le gândește acum, ci ca gânduri păstrate în memorie, ca gânduri de care ne putem aminti. Vom ști acum și de ce trebuie să ignorăm intelectul și să trecem la o ascuțire a memoriei; pentru că trebuie să ne însușim sentimentul că ceea ce se află înlăuntrul acestei întinse mări de lumină spirituală răspândește, ca să spunem așa, imagini pe care le putem percepe doar ca imagini ale amintirii. Dacă forța amintirii nu ar fi fost întărită, ele ne-ar scăpa și nu ar fi perceptibile pentru clarvăzător. Ar fi ca și când am vedea întinzându-se o mare interioară de lumină curgătoare. Deci posibilitatea ca aceste imagini-gânduri să poată fi percepute înotând în această mare de lumină interioară devine realitate numai dacă ne-am întărit suficient memoria, încât ceea ce apare să fie perceput nu prin intelect, ci prin capacitatea de amintire, de memorie; acestea trebuie să fie percepute prin memorie”.
Rudolf Steiner vorbește apoi de un al treilea exercițiu preliminar, care îți permite să înțelegi ceea ce ai perceput spiritual. El spune:
„Și se pune acum întrebarea: Ce remarcă ocultistul care percepe astfel de imagini deosebite înotând în această mare, imagini pe care acum le poate cuprinde cu intelectul, pentru care nu folosește doar memoria, pentru că ele au devenit atât de puternice încât intelectul poate să le înțeleagă? Ce remarcă deci ocultistul din aceste imagini? Ocultistul nu remarcă aici ceva decât dacă mai înainte a învățat ceva, și anume dacă înainte s-a familiarizat cu diferite gânduri ale filosofilor, dacă s-a ocupat puțin de filosofie. Atunci ochiului spiritual îi apare cunoașterea că gândurile reale ale filosofilor sunt imagini-umbre, reflectări a ceea ce se percepe în lumina mișcătoare ca ceva viu. Atunci a sosit momentul în care puteți înțelege ce este de fapt toată filosofia. Toată filosofia lumii nu este nimic altceva decât o sumă de plăsmuiri de gânduri, de idei, care sunt proiectate ca imagini în viața noastră fizică, originea lor propriu-zisă aflându-se în viața suprafizică, în ceea ce clarvăzătorul poate percepe în modul indicat. Filosoful nu percepe ceea ce se află în spatele imaginilor sale, și ceea ce el proiectează în aceste imagini în conștiența fizică. Dar el primește imaginile. Ocultistul poate întotdeauna să indice originea tuturor ideilor mari și importante ale filosofilor, idei care au jucat un rol în lume. Filosoful vede întotdeauna numai imaginea de umbră a gândurilor, ocultistul vede elementul de lumină real și viu, care se află îndărătul acestora”.
Capesius a înfăptuit cele trei exerciții preliminare; și-a educat gândirea, și-a întărit memoria și a ajuns să cunoască diferitele idei ale filosofilor. De aceea el este pregătit să abordeze calea inițierii arătată aici. Totuși lui i se cere și mai mult pentru a reuși să treacă prin încercările sufletești pe care le va întâlni în drumul său. În conferința a VIII-a din ciclul 18, Minunile lumii, încercările sufletului și revelațiile spiritului, Rudolf Steiner arată că tăria sufletească necesară o putem dezvolta din încrederea ce ia naștere prin adâncirea în știința spiritului. Printre lucrurile pe care omul le cunoaște pe calea inițierii, multe sunt greu de suportat, de pildă descoperirea că în întrupările precedente te-ai încărcat cu mai multe datorii decât poți să îndrepți în întruparea actuală. Aici, Rudolf Steiner spune:
„Firește, în mulți oameni se naște dorința profundă de a repara cât mai mult; asta provine însă din egoism. Pentru majoritatea oamenilor și egoismul lor, este de nesuportat să ducă dincolo de moarte mult din acest cont al datoriilor, să știe că tu trebuie să mori, iar în viitoarea viață vei aduce cu tine partea asta sau cealaltă din datoriile înscrise în contul tău. Dar curajul de a-ți spune liber și cinstit că sufletul tău este încărcat cu multe rele necesită lipsa totală a egoismului, în timp ce omul este în genere mai curând dispus să dorească a fi atât de bun cât este în stare să-și închipuie el că poate fi un om bun. Cel care a făcut cu adevărat experiențe de acest gen trebuie să-și mărturisească fără rezerve josnicia sa și chiar să-și poată spune că este imposibil să repari totul în această viață” (Conferința VIII).
Aceasta este o încercare a sufletului pe care o parcurge Capesius în scenele finale ale dramei. Aici el trece mai întâi prin încercări care apar ca urmare a caracterului de umbră a gândirii sale. Rudolf Steiner arată aceasta prin următoarele cuvinte:
„Și dacă sufletul simte că prin conștiența normală actuală poți crea doar idei care, în raport cu realitatea plină de sevă, sunt maya... el se simte ca și cum ar fi gol față de realitatea cosmică, simte că el cu ideile sale poate ajunge până la capătul lumii, până în depărtările cosmice, dar nu ține cont de sintagma din drama a doua: «Să nu te pierzi în depărtările cosmice». Cel care ar voi cu adevărat să se piardă în depărtările cosmice ar fi cuprins imediat de sentimentul că trebuie să se dilate cu ideile – care sunt slabe în ele însele – la dimensiunea unui spațiu de o mărime infinită. Acolo ele devin și mai diluate și, pe măsură ce înaintează în depărtările cosmice, devin tot mai diluate, iar noi ne vom afla cu ideile noastre în fața unui abis infinit, gol. Este încercarea sufletească prin care trebuie să treci. Cel care însetează după realitate, cel care vrea să-și clarifice enigmele și minunile lumii în sensul științei abstracte se află în cele din urmă cu ideile sale, care se dizolvă complet în ceața spirituală, în fața golului cosmic; iar în fața acestui gol, sufletul trebuie să resimtă o teamă fără margini. Cel care nu poate simți o astfel de teamă în fața golului dovedește pur și simplu că nu este destul de avansat pentru a simți adevărul cu privire la conștiența actuală. Deci, dacă vrem să dilatăm conștiența actuală până în depărtările cosmice, apare în fața noastră, ca o imagine cumplită, teama de golul cosmic, de care nu poate scăpa nimeni din cei care iau în serios ceea ce este conștiența normală actuală. Sufletul trebuie să treacă prin această probă dacă vrea să cunoască sensul și spiritul epocii noastre” (Conferința X).
Calea inițierii lui Capesius este atât de importantă pentru epoca noastră tocmai pentru că conștiența sa are trăsăturile caracteristice ale conștienței normale actuale. O altă încercare au de străbătut oamenii care au o astfel de conștiență, dacă ei încearcă să pătrundă în interiorul propriului lor suflet. Acest lucru îl descrie Rudolf Steiner în următoarele cuvinte:
„Așa cum simțim că substanța conștienței noastre se sfărâmă și se distruge când mergem spre depărtările cosmice, tot astfel, atunci când ne adâncim în profunziunile sufletului nostru, simțim tot mai puternic că suntem respinși, așa cum ne respinge o minge de cauciuc când o apăsăm. Când vrem să coborâm în ființa noastră interioară ne simțim de fiecare dată respinși de noi înșine. Acest lucru îl putem remarca foarte bine. Nu numai că instinctele, dorințele și pasiunile pe care le întâlnim mai întâi când coborâm în noi înșine ne apar oribile când ne aflăm în fața lor, dar ele ne apar ca și când ar vrea în fiecare clipă să pună stăpânire pe noi. Ele se intensifică, devin puternice, iar natura lor voluntară se afirmă tot mai evident. În timp ce în viața conștientă obișnuită ascultăm de cutare sau cutare înclinație, de îndată ce ne cufundăm cât de puțin în noi, tendințele și instinctele își arată imediat întreaga lor putere, iar noi nu putem face altceva decât să ne supunem lor. Ne stăpânește continuu o voință de natură inferioară care zace în noi și ne simțim respinși în noi înșine, mai răi decât eram înainte. Când coborâm în noi înșine, ne aflăm în fața masei de porniri și de instincte. Acesta este celălalt pericol” (Conferința X).
Dar Rudolf Steiner nu descrie numai pericolele; el arată și cum pot fi depășite. El spune:
„Există un lucru care ne deschide o perspectivă, la început pur teoretică. Trebuie însă să ne spunem: Oricât de slabe ar fi ideile, oricât de slab ar fi tot ceea ce ne dă egoitatea, egoismul, toate acestea vin totuși din Cosmos. Și dacă ne putem regăsi corect în această conștiență a noastră, dacă o observăm în independența sa, în ceea ce este în sine, și dacă ea devine apoi tot mai puternică, se poate întâmpla să pătrundem pe o cale sau alta, încât să putem suporta încercarea. Doar se va indica aici cum putem înainta în alt altfel decât cu conștiența normală obișnuită. Să presupunem că ne-am pătrunde cu ceea ce am numit deja în diverse contexte impulsul lui Hristos; atunci învățăm să înțelegem în semnificația lor cea mai profundă cuvintele Sfântului Pavel: Nu eu, Hristos în mine. Cu conștiența noastră normală suntem acolo și spunem: Nu vrem ca această conștiență normală să acționeze singură, nu vrem să rămânem numai în această personalitate a noastră, ci vrem să ne pătrundem cu substanțialitatea care, după Misteriul de pe Golgota, există în atmosfera Pământului, cu substanța lui Hristos. Dacă ne lăsăm pătrunși de aceasta, nu vom purta cu noi în depărtările cosmice numai slabele noastre idei, ci oricât de departe vom ajunge în depărtările spațiului vom purta cu noi substanța lui Hristos... Așa cum devenim din ce în ce mai goi și mai săraci, iar conștiența noastră se împrăștie și se pulverizează când pătrundem în neantul cosmic cu conștiența noastră fără de Hristos, tot așa de îndată ce am primit impulsul lui Hristos, cu cât vom ajunge mai departe în depărtările cosmice cu atât mai mult se va îmbogăți conștiența noastră, cu atât mai mult va ajunge la plenitudine. Și dacă ajungem la clarvedere, avem din belșug substanță sufletească prin sufletul umplut de Hristos, încât la sfârșit vor sta în fața noastră puternice și grandioase, ca realități suprasensibile, cauzele adevărate ale realității” (Conferința X).
Același impuls biruie și pericolul pe care îl întâlnim când încercăm să pătrundem în noi înșine, numai că el acționează în alt mod. În legătură cu acesta, Rudolf Steiner spune:
„Și dacă parcurgem cealaltă cale, dacă ne umplem sufletul cu impulsul lui Hristos în sens paulian, și apoi ne vom adânci în noi înșine, ce se va întâmpla? Impulsul lui Hristos are însușirea de a acționa dizolvant, distrugător asupra egoității, asupra egoismului nostru. Este remarcabil faptul că, cu cât coborâm mai adânc în noi înșine împreună cu impulsul lui Hristos, cu atât mai puțin ne afectează egoismul. Apoi pătrundem tot mai mult în noi înșine și în timp ce pătrundem cu impulsul lui Hristos în pornirile și pasiunile noastre egoiste cunoaștem entitatea umană, cunoaștem toate tainele minunii cosmice, care este omul.” (Conferința X).
Atunci când în noi acționează impulsul iubirii dezinteresate, a acelei iubiri care a pătruns în omenire prin Hristos, se formează în noi un centru spiritual de voință care nu poate fi biruit de focul mistuitor al naturii noastre instinctive; dimpotrivă, el stăpânește și transformă această natură instinctivă. Când pătrundem astfel în ființa noastră interioară cu impulsul lui Hristos, găsim în noi un domeniu suprapersonal care pătrunde întreaga lume. Găsim în interior exteriorul și recunoaștem că drumul spre interior și cel spre exterior duc la aceeași realitate spirituală. Despre aceasta, Rudolf Steiner spune:
„Da, acest impuls al lui Hristos ne face să înaintăm mult mai departe; în timp ce fără de el am fi fost respinși ca o minge elastică, neputând să coborâm în noi înșine, în propria noastră organizare umană, cu impulsul lui Hristos în noi pătrundem tot mai adânc și ne străbatem pe noi înșine, ieșim – să zicem așa – din nou afară din noi, pe cealaltă parte. Într-un caz ieșim deci în depărtările cosmice și găsim răspândit în spațiu principiul lui Hristos; în celălalt caz, dacă coborâm în domeniul lumilor subpământene, găsim, de asemenea, tot ce este impersonal, liber de noi. În ambele cazuri descoperim ceea ce ne depășește. În depărtările cosmice nu ne pulverizăm, nu ne împrăștiem; găsim lumea zeilor de sus, iar în jos pătrundem în lumea zeilor adevărați. Iar ceea ce ne conduce în noi înșine și ceea ce ne conduce în spațiile cosmice am putea desena ca un cerc, iar în final noi înșine ne-am afla în afara noastră. Această natură volitivă, în care ne cufundăm ca într-un domeniu în care ardem, și depărtările spațiului în care ne pulverizăm ca într-un neant, toate acestea se întâlnesc, iar gândurile noastre despre Cosmos se unesc cu voința care vine spre noi din lume, atunci când coborâm. Gânduri umplute de voință, gânduri ale voinței. Prin acest proces nu ne aflăm în fața unor gânduri abstracte, ci în fața gândurilor cosmice, care sunt creatoare prin ele însele, care pot să voiască. Gândurile care voiesc sunt însă ființe divine, entități spirituale, fiindcă gândurile umplute cu voință sunt entități spirituale. Astfel se închide cercul... Trebuie să parcurgem cele două căi, să simțim cele două împotriviri, atât cea a angoasei față de vid, cât și cea a propriei egoități. Și astfel, trecând prin noi către cealaltă parte a naturii volitive, apropiindu-ne de lume, suntem cuprinși, îndată ce ieșim astfel din noi, de compasiunea infinită, de infinită împreună-simțire cu toate entitățile.
Această împreună-simțire, această compasiune este cea cu care se unesc gândurile lumii când cercul s-a închis, gânduri care altfel s-ar volatiliza, dar care primesc astfel un conținut substanțial. Impulsul lui Hristos ne conduce pas cu pas spre închiderea cercului, ne conduce la a recunoaște ceea ce trăiește și viețuiește în întinderile spațiului ca gânduri umplute cu voință, gânduri ființe. Și astfel, dacă încercările sufletului ne-au făcut să progresăm în acest mod, suntem purificați sufletește și vom fi cu totul impregnați de procesul de purificare pe care l-am parcurs. În timp ce în jos trebuie să trecem prin tot ceea ce Păzitorul Pragului ne arată ca prilej de egoism, suntem expuși și la tot ce ne dă prilejul să ne pulverizăm în depărtările cosmice și să resimțim teama în fața vidului” (Conferința X)
Capesius este pregătit să pornească pe drumul care duce la acest țel; el nu poate însă să înainteze fără ajutor. Prima viziune a spiritului îl cufundă deja într-o stare de confuzie din care trebuie să îl scoată Benedictus, explicându-i că omul poate pierde doar ceea ce-l desparte de ființa lumilor, fiindcă acel individual care se întemeiază pe separarea de ființa cosmică universală nu are trăinicie și acest lucru trebuie pierdut pe calea ce o urmează acum Capesius. Ceea ce este aici necesar pentru a te menține a fost arătat de Rudolf Steiner chiar în momentul reprezentației primei drame, și cu atâta precizie încât spectatorii au știut ce înseamnă recomandarea făcută de Benedictus lui Capesius, aceea de a se „menține el însuși” în această împărăție. Ei au putut ști că acest „a te mentine tu însuți” nu este posibil decât dacă iei cu tine impulsul lui Hristos și că acest impuls al lui Hristos îi deschide omului porțile înțelepciunii, atunci când el pornește pe calea inițierii descrisă aici.
În tabloul doi, Maria trece printr-o grea încercare. Ea presimte că ar fi necesar să se despartă de Johannes pentru ca el să se poată dezvolta independent. Această presimțire i se pare sumbră și în contradicție cu ceea ce crede să fi înțeles clar prin contemplarea spirituală. Oricât de departe a putut contempla raporturile sale de destin cu Johannes, a rămas convinsă că viața ei este legată de a lui. Am putea crede că, în fața certitudinii fondate pe clarvedere, această sumbră presimțire ar fi trebuit să amuțească; dar nu este așa. Acest presentiment o atinge pe Maria în miezul profund al ființei ei și nu poate fi respins.
Maria îi vorbește despre acest lucru lui Benedictus, sperând că el va putea să o scape de această presimțire înșelătoare. El îi explică însă că presimțirea ei nu o înșeală, pentru că, de fapt, voința destinului cere fapta liberă a lui Johannes în domeniul spiritului. Acest răspuns nu reușește să îndepărteze cu totul îndoiala Mariei; ea are totuși certitudinea că puterile spirituale au binecuvântat legătura cu Johannes. Benedictus îi arată că, în împărăția lumii superioare, ea a văzut sub formă de imagine numai o parte din adevăr și că atât ea cât și Johannes mai trebuie să facă față la multe cerințe și să treacă prin multe încercări până ce, prin voința ei, va putea să transforme imaginea în realitate. Acest răspuns nu o mulțumește pe Maria, pentru că ea a perceput că într-o viață trecută a fost implantat germenele unei prietenii al cărei rod era copt pentru eternitate. Benedictus o întreabă dacă atunci când își îndreaptă ochiul spiritual asupra trecutului este convinsă că nici una din viețile sale trecute nu îi este ascunsă. Întrebarea o face să se gândească mai profund; ea recunoaște că multe lucruri îi sunt încă ascunse și că este în pericol să cadă în vanitatea cunoașterii. Recunoaște că ceea ce i-a apărut la început ca un presentiment obscur și ca o imagine înșelătoare era de fapt strigătul de avertisment al inimii sale.
În ciclul Macrocosmos și microcosmos, Rudolf Steiner vorbește mai detaliat despre vocea inimii, care se poate transforma în gândirea inimii. Este vorba de capacitatea de a deosebi direct imaginile adevărate de imaginile înșelătoare. La aceasta nu se poate ajunge prin logica obișnuită, deși disciplinarea gândirii obișnuite poate fi o bună pregătire pentru percepțiile spirituale. Deosebirea realizată nemijlocit prin sentiment corespunde unei trepte de dezvoltare aflată sub cea a gândirii obișnuite; cea a gândirii inimii însă o depășește. În cadrul gândirii logice se viețuiește un fel de conștiință logică, care poate fi formulată ca un sentiment de responsabilitate față de ceea ce este adevărat și fals, iar acest sentiment este important pentru orientarea în lumea spirituală. Acest lucru este descris astfel de către Rudolf Steiner:
„Cel care vrea să ajungă la o dezvoltare superioară trebuie să practice un anumit timp o disciplinare în gândirea logică și apoi să o lepede pentru a ajunge la gândirea inimii. Îi rămâne însă din această disciplinare o anumită obișnuintă de scrupulozitate față de ceea ce poate fi considerat ca adevărat în lumile superioare. Cel care a urmat această disciplinare nu va lua orice simbol drept o imaginațiune reală, nu o va interpreta într-un mod sau altul, ci va avea puterea lăuntrică să pătrundă până la realitate pentru ca să o vadă corect și să o interpreteze. Tocmai de asta este nevoie de o bună pregătire, pentru că acolo trebuie să ai un sentiment nemijlocit că ceva este adevărat sau fals. Iată, mai exact, ce se întâmplă: în timp ce în viața obișnuită gândești în lumile superioare, trebuie ca gândirea ta să fi fost destul de dezvoltată ca să poți hotărî imediat dacă ceva este adevărat sau fals. O bună pregătire pentru dobândirea acestui discernământ este ceva ce trebuie câștigat, dar nu poate fi găsit decât în măsură foarte redusă în viața obișnuită. Cel care vrea să se pregătească pentru sentimentul nemijlocit, pentru experiența imediată că asta este adevărat, asta este fals, trebuie să se antreneze până într-atât încât o eroare să îl doară iar un adevăr, care este și el întâlnit în viața obișnuită, să-i facă plăcere și bucurie... Suferință și durere față de ceea ce este diform, fals, rău, chiar dacă acestea nu se referă la noi; bucurie față de adevăr, frumos, bine, chiar dacă acestea nu ne ating personal; ele fac parte din antrenamentul necesar celui ce vrea să dobândească gândirea inimii. Dar mai este și altceva: când te înalți în lumea imaginativă și când primești în imagini ceea ce aparține unei lumi superioare, trebuie să dobândești ceva care nu există în viața obișnuită. Trebuie să înveți să gândești într-o manieră nouă despre ceea ce se numește o contradicție sau o concordanță”.
Pe măsură ce se dezvoltă vederea spirituală, trebuie să se formeze și gândirea inimii, fiindcă fără ea nu este posibilă orientarea în lumea spirituală. O capacitate de a disceme cu ajutorul inimii, care, pentru un grad de clarvedere redus, este suficientă, se poate dovedi insuficientă pentru o contemplare spirituală mai clară. În plus, capacitatea de discernământ a inimii servește la reglarea acțiunii și a comportării exterioare a omului prin intermediul spiritului. Dar Maria nu a ajuns încă la deplina siguranță. Ea aude foarte bine chemarea inimii, dar nu o poate pune de acord cu viziunea spirituală avută până acum și de aceea nu vrea ca aceasta să-i dirijeze conduita. Ea nu a îndeplint toate condițiile necesare pentru o educare completă a capacității de discernământ a inimii. Pentru că încă nu este în stare „să gândească într-un mod nou asupra a ceea ce numim contradicție”, Benedictus este nevoit să îi spună:
„Drumurile adevărului suprem sunt încâlcite; –
Se regăsește-n el doar cel ce cu răbdare
E-n stare să străbată labirintul.
În împărăția luminii înalturilor,
Tu ai putut vedea doar o parte a realității,
Atunci când ochiului sufletului tău
I-a apărut un talbou al lumii spiritelor”.
În următoarele rânduri, Rudolf Steiner ne spune cum poți ajunge să te regăsești în labirintul contradicțiilor aparente din lumea spirituală:
„Când vrei să pătrunzi în lumea imaginației, dacă urmezi calea care pornește de la gândirea inimii, trebuie să te aștepți ca lucrurile să ia forma unei anumite imagini. Dacă ai dobândit destul de puternic sentimentul că poți accepta adevărul acestei imagini, se poate întâmpla ca într-un alt moment, urmând o cale asemănătoare, să ajungi la o imaginațiune care contrazice sentimentul: «asta este adevărat». Trebuie să știi acest lucru; vei ajunge la adevărata înțelegere a acestui fapt dacă îți vei căuta Eul propriu în această lume imaginativă. Am arătat cum, fiind în afara Eului propriu, poți să îl privești. Când treci prin fața Păzitorului Pragului îl ai obiectiv în fața ta. Dar poți căuta acest Eu o dată, de două, de trei ori, și de fiecare dată să ai imagini diferite. Cu pretențiile din lumea fizică ai putea spune: Acum am văzut ceea ce sunt în lumea superioară; iar a doua oară: Acum m-am găsit iar și sunt altceva; a treia oară găsim din nou altceva. În clipa în care, prin această disciplină, pătrunzi în lumea imaginativă unde îți vezi Eul propriu în imagine, trebuie să știi cu certitudine că poți vedea douăsprezece imagini diferite ale Eului tău. Pentru fiecare Eu există douăsprezece imagini diferite; și numai după ce ți-ai observat Eul din douăsprezece puncte de vedere diferite, fiind în afara lui, numai atunci l-ai înțeles complet. Această contemplare din afară a Eului se produce exact după relația care există între cele douăsprezece constelații ale zodiacului și Soare... De aceea, trebuie să spunem: Când te înalți în lumi spirituale, este necesar să nu te mulțumești cu un singur punct de vedere. Trebuie să te antrenezi în acest sens pentru a evita confuzia. Poți să realizezi asta doar dacă în lumea fizică te-ai obișnuit să nu consideri salvatoare pentru om doar contemplarea dintr-o singură direcție”.
Atunci când Benedictus i-a atras atenția Mariei că ea a contemplat în imagini doar o parte din adevăr și că aceste imagini pot deveni realitate deplină abia prin voința ei, presentimentul obscur din inima Mariei începe să se limpezească. Cuvintele lui Benedictus aduc strigătului de avertizare din inima ei puterea de a recunoaște cât de departe este încă de țelul următor. Ea risca să folosească greșit bunul spiritual pe care-l primise spre oglindirea Sinei; acum devine conștientă că această cunoaștere a spiritului deține o forță formatoare sufletească și nu doar indicații care te scutesc de efortul „de a distinge în viața însăși țelurile acțiunii”. Această înțelegere îi dă certitudinea că Johannes trebuie, cu ajutorul cunoașterii spirituale, să dezvolte în el forța care să-i permită să-și găsească singur propriul drum. Ea recunoaște că iubire și datorie îi impun să înceteze a-i trasa calea lui Johannes și astfel el va învăța să caute singur drumul propriu. Maria suportă foarte greu acest lucru, are impresia că ea ar distruge ceea ce a devenit vizibil, în faptele prietenului ei, ca acțiune de iubire a propriei ei vieți sufletești. Se teme că, făcând asta, trebuie să distrugă forța pe care o îndreaptă spre Johannes iubirea ei.
Benedictus însă îi cere Mariei să verifice care este forța inconștientă care acționează în iubirea ei pentru Johannes; ea recunoaște că, în cele din urmă, este egoismul. Maria spune:
„Ce mă-mpinge cu forță puternică-n această iubire?
Văd viața propriului meu suflet acționând
În ființa și-n creația prietenului meu.
Eu caut deci satisfacția
Pe care-o simt în propria mea Sine;
Trăiesc însă-n iluzia de-a fi altruistă.
Mi-a rămas însă ascuns că în prietenul meu
Mă oglindesc doar pe mine însămi.
Balaurul egoismului este cel care,
Înșelându-mă, mi-a ascuns ceea ce
De fapt mă mâna”.
Înalta treaptă a voinței de sacrificiu pe care Maria o dezvoltase și o manifestase în ea nu o apără de egoismul care s-a instalat, metamorfozat, în ea și care a putut să-i ascundă realitatea. De îndată ce l-a recunoscut, ea găsește și forța de a-l învinge, chiar deghizat fiind. Ea se întoarce spre forțele sufletului care acționează în adâncurile fiintei ei, ca ele să o ajute să se scruteze în altă existentă și să găsească direcția pe care voința sa va trebui să o ia în viitor. Transformarea lăuntrică a Mariei este exprimată în special în cuvintele Astridei. În prima dramă, în scena din Devachan, Maria o numește deja „oglindă iubită a ființei mele”. De aceea, din cuvintele Astridei putem deduce ce se petrece în adâncurile ființei Mariei. Ea vorbește despre întrețeserea personalității care se simte pe sine cu o voință de iubire devotată. Când devotamentul dezinteresat se unește cu personalitatea care se simte pe sine, Eul are puterea să se înalțe de la existența sensibilă la existența spiritului. Devotamentul dezinteresat se poate uni cu forța spirituală ce acționează dezinteresat, încât voința spirituală începe să germineze și să se dezvolte în Eu; astfel lanțurile dorinței sunt rupte. Atunci când voința individuală ajunge dezinteresată, aviditatea paralizantă de cunoaștere se transformă într-un sentiment spiritual care află ceea ce trebuie făcut; căci, prin voința dezinteresată, omul nu mai depinde de dorințele sale individuale și privește cu calm succesele și eșecurile celor dorite, ca pe indicatori ai propriului destin și ai țelurilor spirituale personale pe care le sondează, tatonând în cursul vieții. În această sondare a destinului, ajutorul Philiei devine vizibil prin cuvintele:
„Ca tu, soră iubită,
În vechile cercuri de viață
Să poți simți lumina”.
Luna reprezintă acea forță a sufletului care scrutează sensul și țelul vieții, indicând direcția țelurilor spirituale proprii.
Să găsească prin gândirea inimii direcția pentru fapta și conduita proprie, asta trebuie să realizeze mai întâi Maria pentru a reuși în încercarea ce o întâmpină pe treapta actuală a dezvoltării sale. Încercarea sufletului poate să devină astfel un mijloc de progres, așa cum spune Rudolf Steiner în ciclul 18, Minunile lumii, încercările sufletului și revelațiile spiritului:
„Tocmai pentru că avansăm, ne aflăm continuu în fața unei lumi cu forme mereu înnoite. Putem duce forțele sufletești puternice în aceste forme noi. Sufletul nostru va depăși astfel încercările și va putea primi din ce în ce mai multe revelații ale spiritului din această lume. Fiecare nouă revelație a spiritului cere ca sufletul să fie supus unei probe. Din fiecare treaptă de dezvoltare apare o nouă încercare, iar în faptul că sufletul nostru nu se oprește niciodată, ci se supune mereu unor încercări și mai înalte, și poate tot mai grele, trebuie să vedem însuși impulsul pentru o dezvoltare superioară. Aceste revelații ale spiritului nu lipsesc niciodată când sufletul străbate încercările care, probabil, numai după un timp mai îndelungat îi dau acel lucru spre care el trebuie să se ridice prin însăși aceste încercări. Vedem cum astfel de încercări sunt impulsuri spre înalturi, iar revelațiile spirituale sunt ceea ce ne întâmpină mereu de sus ca recompensă. De aceea nu trebuie să ne grăbim, considerând prematur că ar fi încheiat ceea ce se poate atinge pe o treaptă, fapt care este de altminteri arătat în primul Misteriu rosicrucian. Omul poate înainta foarte departe în contemplarea tablourilor lumii superioare și totuși, într-o zi, să ajungă să-și spună că a văzut doar imagini, nu realități. Apoi sufletul întâlnește astfel de încercări încât el trebuie să se întrebe: Cum pot dezvolta în mine destule forțe încât să dau un conținut real la ceea ce până în prezent nu este decât o imagine?” (Conferința IX).
Rudolf Steiner a arătat, din diverse puncte de vedere, că aceste forțe se dezvoltă în om când el se unește cu entitatea lui Hristos, care pătrunde în el prin poarta uimirii, compasiunii și conștiinței.
Studiind prima dramă, am putea avea impresia că Johannes a atins deja o treaptă foarte înaltă de dezvoltare. Totuși, în conferința a VII-a din ciclul 29, Tainele pragului, Rudolf Steiner spune că Johannes nu ar fi chiar atât de departe; că ar avea doar viețuiri sufletești imaginative, cu tot ce comportă ele ca unilateralitate și eroare. În același context, el spune în legătură cu a doua dramă:
„Lucrurile avansează în Încercarea sufletului, unde Johannes atinge o treaptă mai înaltă fiindcă ajunge la impresii din vieți pământești anterioare, ceea ce nu înseamnă numai imaginațiune, ci trecerea în lumea obiectivă în care ai de-a face cu fapte spirituale care există ca atare, desprinse de sufletul lui Johannes Thomasius. În Încercarea sufletului trecem de la lumea subiectivă a lui Johannes la lumea obiectivă. Putem astfel considera că în primele două drame Johannes iese treptat din interiorul său și pătrunde în lumea spirituală exterioară. Tocmai pentru că Johannes trece prin prima etapă a inițierii propriu-zise pe parcursul Încercării sufletului, de aceea a fost atât de ușor ca Lucifer să reușească să-l seducă, așa cum este arătat la sfârșit în Încercarea sufletului”.
Spre sfârșitul primei drame, Maria a arătat spre ce trebuie să se străduie Johannes în continuare, prin aceste cuvinte:
„Johannes, ți-ai dobândit acum prin mine
Cunoașterea-n împărăția spiritului;
Cunoașterii spiritului, tu îi vei adăuga viață sufletească,
Dacă îți vei afla propriul suflet
Așa cum l-ai aflat pe-al meu”.
Se vede din monologul de la începutul tabloului trei că Johannes nu a ajuns încă la acest stadiu. El spune:
„Pe cât de puțin mă-ncred în mine
Să judec dacă arta mea-mplinește
Ce cere curentul nostru spiritual,
Pe-atât de mult
Mă-ncred în ea”.
Apoi Johannes spune că Maria i-a indicat o sarcină picturală și că el nu o poate împlini decât dacă își dă deoparte ființa proprie și se simte răpit. Atunci este în stare:
„Să simt cu năvalnica mare de lumină,
Și să trăiesc cu văpaia culorilor în revărsare,
Presimțind puterile spirituale ce acționează
În țesătura de lumină sustrasă materiei,
În viața culorilor umplute de spirit”.
Când își revine însă, descurajarea îl stăpânește din nou și numai focul sufletesc și lumina spirituală a nobilei sale prietene pot să-i reîncălzească bucuria creatoare și să-i stimuleze încrederea.
Johannes îi mărturisește Mariei că fiecare dintre operele lui își are obârșia în ea. Creația lui nu este posibilă decât pentru că el iubește ceea ce trăiește în sufletul Mariei și poate să-i confere o formă picturală. Pe o anumită treaptă de dezvoltare, acest lucru este justificat. Prin iubirea pentru Sinea spirituală care trăiește în sufletul Mariei, Johannes ar putea să pătrundă la propria-i Sine spirituală. Cuvintele lui au o valoare generală:
„Doar iubirea poate să nască-n artist forțele
Ce dăinuie în opere, fecund”.
Dar un om nu trebuie să-și extragă forța creației sale numai din iubirea față de o ființă dragă. Ceea ce caracterizează iubirea venită prin Hristos în omenire este tocmai faptul că ea izvorăște din centrul ființial al omului individual, ca forță spiritual-creatoare ce se îndreaptă spre ceilalți oameni fără să fie dependentă de ei și fără să-i facă dependenți de ea. Acestui gen de iubire i se potrivesc cuvintele lui Johannes:
„Și trebuie să pot sfărma lanțurile egoismului,
Ca să nu plăsmuiesc artistic, după bunul plac,
Forme iluzorii în loc de lumi ale spiritului”.
Iubirea hristică este eliberată de orice egoism și de orice arbitrar. Acest lucru încă nu se potrivește cu iubirea pe care o are în vedere aici Johannes.
Maria îl îndreaptă pe Johannes spre posibilitatea de a găsi în propriul suflet arhetipul operelor sale. Dar Johannes nu are încă puterea de a descoperi în el însuși nici arhetipul și nici forța originară a unei creații spirituale. El spune:
„Când sunt doar singur cu sufletul meu,
Ce pot atunci viețui-n mine duce o existență
Ce nu mă-mpinge la creație”.
Johannes ajunge la fortele originare prin Maria și de aceea poate da tablourilor lui un fel de flacără spirituală magică, prin care și alți oameni sunt cuceriți. Ceea ce, din tablourile sale, vorbește inimilor oamenilor izvorăște din ființa sufletului Mariei. Johannes nu a găsit încă în el Sinea superioară. De aceea, Maria îi spune:
„Gândește-te, Johannes, că un suflet trebuie
Să se dezvolte pe sine, de la-nceputul lumii,
Ca o ființă individuală, despărțit de alții.
Iubirea trebuie să lege ființe separate,
Dar să nu vrea să ucidă personalitățile”.
La început Johannes nu poate înțelege cu conștiența trează aceste cuvinte. Ele acționează însă în sufletul său. Acest lucru devine vizibil prin intervenția făpturilor forțelor sale sufletești. Cea care vorbește la început este Luna; ea îl face să devină conștient că rădăcinile ființei lui proprii trebuie să își atragă forța din temeliile cosmice, dacă vrea să acționeze într-un sens corect pe Pământ. La temelia lumilor acționează Hristos, Cuvântul creator cosmic. Prin unirea cu El, omul poate să-și mențină ființa proprie în lumea spirituală și, prin aceasta, este în stare să dea sufletului o formă puternică, a cărei jertfă este plăcută puterilor cosmice. Astrid îi arată lui Johannes cum poate ajunge la iubirea cosmică prin iubire pământească. În legătură cu iubirea pâmântească naturală și iubirea pentru lumea spirituală, Rudolf Steiner spune în conferința a II-a din ciclul 29, Tainele pragului:
„Legat de această iubire, luată în sensul cel mai larg, se poate spune: Atunci când această iubire apare în lumea fizică sensibilă și acționează în cercul vieții umane, ea este în întregime apărată de orice intervenție nejustificată a lui Lucifer, cât timp omul care-l iubește pe celălalt îl iubește pentru ființa sa și nu se iubește pe sine însuși. Dar dacă observați viața umană, vă dați ușor seama că există și un alt fel de iubire, acea iubire în care iubești fiindcă ai anumite însușiri care se simt satisfăcute, încântate, fericite când poți iubi o persoană sau alta. În acest caz, iubești pentru că te iubești pe tine, iubești pentru că ești într-un fel sau altul și pentru că acest fel de a fi își găsește satisfacția în iubirea pe care o porți unei ființe. Vedeți dumneavoastră, această iubire, care poate fi numită iubire egoistă, trebuie și ea să existe. Nimic nu trebuie să lipsească omenirii. Tot ce putem iubi în lumea spirituală, faptele spirituale, tot ceea ce în noi devine impuls spre lumea spirituală, dorința arzătoare de a înțelege entități spirituale pentru a cunoaște lumea spiritului, toate acestea provin firesc și din iubire egoistă pentru lumea spirituală. Dar această iubire pentru spiritual trebuie – nu are dreptul, ci trebuie – să se producă obligatoriu în interesul nostru. Suntem ființe cu rădăcinile în lumea spirituală. Este de datoria noastră să ajungem cât mai desăvârșiți posibil. În interesul nostru iubim lumea spirituală, pentru a putea lua în ființa noastră cât mai multe forțe din această lume. În iubirea spirituală, acest element personal, individual – s-ar putea spune: acest element egoist al iubirii – este în întregime justificat, el îl smulge pe om din lumea simțurilor, îl conduce, îl înalță în lumea spirituală, îi dă posibilitatea să-și împlinească datoria pe care o are, aceea de a deveni din ce în ce mai desăvârșit. – Dar Lucifer are tendința de a amesteca aceste două lumi și oriunde, în lumea fizic-sensibilă, în iubirea umană, omul iubește dintr-o pornire egoistă, de dragul său, asta se întâmplă pentru că Lucifer vrea să facă iubirea sensibilă asemeni iubirii spirituale. Atunci el o poate smulge lumii sensibile și o poate transporta în împărăția sa aparte”.
Acest gen de tentație luciferică – de a face ca iubirea sensibilă să apară asemănătoare iubirii spirituale, îl remarcăm în cuvintele Celeilalte Philia, rostite la sfârsitul tabloului trei:
„O, nu da ascultare surorilor;
În depărtări cosmice ele te duc
Și îți răpesc Pământul;
Ele nu văd cum iubirea pământească
Înfățișarea iubirii cosmice o poartă”.
În legătură cu ființa Celeilalte Philia, Rudolf Steiner spune în conferința a VII-a din ciclul 29, Tainele pragului:
„Și tocmai pentru că Johannes nu a ajuns încă la cealaltă Sine... vine spre el ceea ce este și mai apropiat de subiectivitate. Este Cealaltă Philia. Într-un anumit sens, ea este și cealaltă Sine, dar cealaltă Sine care sălășluiește încă în adâncurile sufletului și care nu s-a eliberat total; ea este în legătură cu ceva care aici, în lumea fizică, se aseamănă cel mai mult cu lumea spirituală; este în legătură cu iubirea universală și cu ceea ce îl poate conduce pe om în lumile superioare fiindcă este legată cu această iubire”.
