Pentru că Maria a făcut legământ să-l însoțească pe Johannes în lumea spirituală și să trezească în el forța iubirii spirituale, pe care ea i-o mijlocise într-o viață pământească anterioară ca forță hristică, pot trece amândoi Pragul spre lumea spirituală. De aceea, în acest tablou este prezentată sfera în care pătrund ei imediat după întâlnirea cu Păzitorul Pragului. Despre ce sferă este vorba, vom afla din următorul pasaj din ciclul Problemele sociale și pedagogice din punctul de vedere al științei spiritului, în care Rudolf Steiner spune: „Știți cu toții din prezentarea pe care am făcut-o privitor la această viețuire individuală că momentul când omul pășește peste acel Prag între aici – care pentru conștiența omului este lumea senzorială – și dincolo, care este lumea spirituală, este un eveniment care cuprinde ființa umană în adâncul ei. Tot ce se află dincolo de Pragul spre lumea suprasensibilă este cu adevărat altfel decât stau lucrurile în lumea senzorială. Omul încearcă atunci ceva ce a fost viețuit în liniștea vechilor epoci, iar cei ce l-au viețuit atunci l-au exprimat prin acest cuvânt plin de semnificație: «a trece prin poarta morții». Cel care vrea cu adevărat să treacă Pragul, trebuie neapărat să cunoască ce este moartea în ființialitatea ei. Trebuie să recunoască semnificația morții pentru ansamblul vieții omului” (p. 46).
Domeniul morții, în care intră cel ce trebuie inițiat după trecerea Pragului, îl vedem înfățișat aici ca „împărăția lui Ahriman”. Cu privire la misiunea lui Ahriman, Rudolf Steiner spune în ciclul Despre inițiere... următoarele: „În timp ce Lucifer dezvăluie tot nedezvăluitul, Ahriman are o misiune ce poate fi caracterizată astfel: acolo unde se află lumea noastră senzorială, acolo unde ea poate deveni vizibilă, acolo este și Ahriman; doar că el este invizibil pentru lumea senzorială, el pătrunde în ea suprasensibil. Ce ajutor ne oferă Ahriman? În lumea simțurilor, el ne ajută enorm. El ajută fiecare suflet; și anume, el ajută fiecare suflet să transporte în lumile superioare cât se poate mai mult din lumea simțurilor, din ceea ce are loc în lumea simțurilor și nu poate avea loc decât acolo. Lumea simțurilor este aici cu un scop; ea nu este numai o Maya. Ea există pentru ca în ea să aibă loc evenimente, pentru ca entitățile să aibă experiențe. Ceea ce se desfășoară, ceea ce este viețuit aici trebuie transportat în lumea suprasensibilă. Iar forța care poate transporta în veșnicii ceea ce este mai valoros în lumea senzorială, această forță este forța lui Ahriman” (p. 95).
Astfel, așa cum în strădania omului spre revelația spirituală este prezent Lucifer, tot astfel activitatea pământească îl îndreaptă spre Ahriman. În dramă, vedem mai întâi, în împărăția lui Ahriman, pe Marele Maestru (Hilarius) și pe maestrul de ceremonii (Friedrich Trautmann) al Alianței miștilor, care continuă strădaniile Ordinului templierilor, vrând să cerceteze adevăratele țeluri de viitor ale omenirii, spre a sădi germeni pentru viitoare fapte în sufletele oamenilor. Efortul îndreptat spre activitatea pământească îi conduce pe acești doi reprezentanți ai Alianței miștilor în sfera lui Ahriman. Ei vor să ia din domeuiul morții semințele pentru fapte viitoare ale oamenilor. Bineînțeles, acest lucru este posibil doar dacă acolo sunt prezente forțele de înviere aduse în omenire prin Hristos. Nu te poți aștepta de la Ahriman ca el să reveleze adevăratele țeluri ale omenirii. În timp ce Hilarius crede că va primi de aici – de la Ahriman – indicația corectă, el este victima erorii. Friedrich Trautmann începe să întrevadă această eroare.
Pentru cel care vrea să acționeze în mod just pe Pământ, este important să cunoască sfera lui Ahriman. În ciclul: Cerința fundamentală a epocii noastre, Rudolf Steiner spune: „Omul modern trebuie în primul rând să aibă un sentiment precis, sau măcar o reprezentare intelectuală clară, despre forțele care sunt în Univers forțele de degenerare, forțele de distrugere..., forțele de dezintegrare, forțele de moarte, forțele paralizante – de la care omul își întoarce bucuros privirea: prin aceasta el se face pe sine orb și nu învață să participe la evoluție, fiindcă el fuge din fața forțelor de dezintegrare” (p. 146).
Este extrem de important ca omul actual să cunoască acțiunea lui Ahriman, fiindcă știința modernă a naturii, cu toate că a devenit ceva ahrimanic, poate fi considerată ca precursor al unei noi cunoașteri și al unei noi înțelepciuni. Rudolf Steiner spune în același ciclu: „Un precursor al unui mod nou de a pătrunde în înțelepciunea cosmică, chiar dacă este doar un precursor și chiar dacă este într-un mod ce, pentru început, i-aș spune ateu – un precursor a apărut o dată cu noul mod de gândire naturalist-științific. Acolo mai este ceva ce omul încearcă să elaboreze prin activitatea sufletului său. Este vorba desigur, așa cum am accentuat adesea, de a privi în viitor antroposofic lumea spirituală, la fel cum, de la Copernic încoace, s-a privit ordinea naturală exterioară pur mecanic. A învăța să privești divinul așa cum ai învățat să privești mecanic lumea exterioară, de la Copernic, Galilei, Giordano Bruno încoace – este ceva ce trebuie înțeles de fiecare dacă vrem să ajungem să înțelegem epoca noastră” (p. 223).
Din următoarele cuvinte ce aparțin aceluiași ciclu, reiese că Rudolf Steiner a așezat ca sarcină esențială pentru știința spiritului antroposofică: „O gândire pătrunzătoare, educată la școala reprezentărilor ștințelor naturale moderne, dar îndreptată spre lumea spirituală care se revelează din nou: aceasta este, în fond, și configurația științei spiritului orientată antroposofic. Acesta este scopul ei, fiindcă ea ține seama de cerințele prezentului. De aceea ea poate coborî din anumite înălțimi spirituale până la înțelegerea omului cu nevoile sale de zi cu zi” (p. 204).
Asemănătoare este și sarcina comunicată lui Strader prin gura lui Capesius, ca revelație spirituală, în tabloul cinci al dramei, pentru a-l ajuta pe Johannes Thomasius, și anume:
„Thomasius va fi însă cu siguranță
Întors din drumul rău al lui
Dacă Strader se îndreaptă spre-acele țeluri care,
În viitor, vor transforma spiritual știința umană,
Apropiind-o astfel de știința divină.
Ca țelurile astea să i se arate, trebuie
Să îl urmeze, ca discipol, pe Benedictus”.
Benedictus arată că la început se impune ca Strader să ajungă la cunoașterea sferei lui Ahriman. De aceea Strader intră aici cu aceste cuvinte:
„Îndrumările ce mi le-a dat Benedictus,
De a mă-viețui puternic în gândire,
Ele m-au dus 'n-această-mpărăție-a morții?”
Strader viețuiește acum cum doisprezece oameni legați karmic de el, ale căror suflete au ajuns, în somn, până acolo, sunt judecate de Ahriman. Calculat la rece, destinul lor este trasat. Strader își dă seama că ceea ce spune Ahriman este adevărat în acest loc, pentru Pământ însă ar trebui să se dovedească fals. Apoi Strader viețuiește durerea profundă ascunsă în cuvintele aspre ale lui Ahriman. Această latură a ființei lui Ahriman, Rudolf Steiner o descrie în conferința din 23 octombrie 1921 (apărută în „Goetheanum”, anul 1931). El spune acolo: „În timp ce ființele luciferice sunt, ca să spunem așa, ființe ale mâniei, fiintele ahrimanice pot fi numite fiinte ale suferinței, fiindcă ele tind propriu-zis spre forma umană, dar nu pot ajunge pentru ele însele la ea. Aceste ființe ahrimanice trec printr-o suferință cumplită. Lucrurile se petrec ca și când un animal ar simți în sine într-un mod obscur: Trebuie să stai drept, trebuie să fii un om – ca și când totul în el ar vrea să se sfărâme. Această durere cumplită o simt de fapt ființele ahrimanice. Și ea nu poate fi ușurată decât dacă ele se apropie de om și pun stăpânire pe inteligența lui. Atunci inteligenta le ostoiește această durere. – De aceea ele țin morțiș la inteligența umană, se cramponează de ea oarecum cu toată ființa lor. Ființa ahrimanică are ca o dureroasă pătrundere de sine cu inteligența omenească; de aceea dorește ea să se unească cu omul, pentru a ajunge la inteligență. – Deci omul este câmpul de luptă între luciferic și ahrimanic. Se poate spune: lucifericul pune stăpânire pe tot ceea ce este artistic, pe tot ce este teologic abstract. Arhimanicul este ca ceva ce se înalță din lumea materială, trece prin lumea animală, face un efort cumplit de dureros către om, vrea să-și însușească inteligența – dar este respins de ființa supraumană –, totdeauna este respins, dar ar dori să ia cu sine inteligența umană. Ahrimanicul vrea în permanență să pătrundă în om și să-l oprească doar la inteligentă, nelăsându-l să se ridice spre imaginațiune și inspirație, fiindcă el ar vrea să-l oprească pe om lângă el ca să își ușureze propria sa suferință. Tot ceea ce s-a format în omenire începând cu epoca ahrimanică, în special ca știință materialistă, care provine din această durere a existenței materiale ostoită prin om, este de natură ahrimanică. Vedem cum urcă știința materialistă. Omul o plăsmuiește. Din momentul în care omul o cultivă în sine, Ahriman se unește cu știința sa în el. Și întocmai cum Lucifer este implicat în artistic, Ahriman este implicat în special în creația mecanică, tehnică, în ceea ce vrea să extragă inteligența din om, vrând s-o atragă în mașină, indiferent dacă aceasta este un instrument mecanic sau mașinăria ființei statului” (p. 209).
În aceeași conferință, Rudolf Steiner vorbește și despre atitudinea pe care trebuie să o avem față de ființele ahrimanice: „Singura posibilitate este ca în tot ce a apărut de la Renaștere încoace să introducem adevărul despre Hristos. Ceea ce s-a dezvoltat ca știință materialistă, ca tehnică industrială în timpurile mai noi, este cu totul de natură ahrimanică și l-ar înlănțui pe om de pământ dacă ele s-ar răspândi fără înțelegerea lui Hristos. Omul nu ar mai ajunge la existența jupiteriană. Dar dacă vom aduce adevărul despre Hristos, dacă vom aduce o nouă viață spirituală, dacă vom aduce într-o formă nouă imaginațiunile, inspirația, intuiția în cunoașterea lumii exterioare, vom mântui forțele ahrimanice. Cum poate fi prezentată artistic această mântuire am prezentat, din cele mai diverse laturi, în dramele-misterii. Dar ar fi o înfrângere a omului prin Ahriman dacă adevărul despre Hristos nu s-ar putea dezvolta în continuare ca o concepție cu adevărat spiritualizată, debarasată de teologie. Știința materialistă, mecanicismul industrial exterior ar hărăzi pe om morții pământești, adică ar construi o cu totul altă lume, în care omul ar continua să trăiască mai mult sau mai puțin pietrificat în folosul entităților ahrimanice, dacă adevărul despre Hristos nu ar pătrunde din nou ființa materialistă modernă, spiritul mecanic modern, într-un mod spiritual” (p. 210).
Acțiunea ființei lui Hristos în această sferă ne este prezentată în dramă prin Maria și Johannes, care au apărut, după Strader, în domeniul lui Ahriman. Ei au trecut Pragul spre lumea spirituală – Prag în fața căruia se aflaseră în tabloul precedent – și a trebuit să intre mai întâi în acest domeniu, Aici, Johannes resimte teamă și aixietate. Maria îi arată forța prin care va putea să suporte această încercare. Este forța care acționează datorită legământului pe care ea l-a rostit în împărăția lui Lucifer, cu aceste cuvinte:
„Dar află că-n inima pe care Maria acum
Ţi-o opune, disciplina spirituală a dat viață
Puterii de-a ține mereu iubirea de sine
Departe de orice cunoaștere.
În viitor nu mă voi lăsa niciodată pradă
Beatitudinii pe care oamenii o simt
Atunci când gândurile se maturizează.
Vreau să îmi înarmez inima pentru sacrificiu,
Ca spiritul meu mereu să poată gândi doar
Și astfel, gândind, să-nalțe zeilor fructele cunoașterii.
Cunoașterea va fi pentru mine un sacerdoțiu.
Și ceea ce lucrează astfel înlăuntrul meu
O să se reverse apoi puternic asupra lui Johannes”.
Forța acestui sacrificiu se opune influențelor pietrificatoare ale lui Ahriman. Odată cu ea, omul cucerește lumina „pe care spiritele trebuie să o creeze când beznele paralizează forțele de viață”.
Ahriman spune că în imperiul său dorințele îngheață și el trebuie să trăiască fără bucurie, în frig. Viziunea spirituală pe care a viețuit-o Johannes în fața Păzitorului Pragului a fost falsificată datorită dorințelor aduse cu el din existența senzorială. Înghețarea dorințelor în imperiul lui Ahriman poate duce la biruința asupra iluziei pricinuite de aceste dorințe. Păzitorul spune acum despre sufletul a cărui întrupare interioară a contemplat-o Johannes și – cu toate că era propriul său suflet – l-a considerat ca fiind sufletul Theodorei:
„Când încă erai 'n-afara acestei împărății
Și mă rugai să îți îngădui să intri.
El ți-a apărut în imagine; și iluzia-i posibilă
Doar în imaginea creată de dorință.
Acum vei putea privi însă-n adevăr
Sufletul care, într-o viață de demult,
Locuia-n acel bătrân pe care l-ai văzut”.
Abia acum Johannes se recunoaște pe sine în făptura în care el a vrut să vadă sufletul Theodorei, fiindcă o dorea. Acum, cu forțele pe care i le dăruie Maria, el poate să intre:
„... în temeliile lumilor în care
Sufletele-și cuceresc simțământul divinului
Prin victorii care nimicesc și din care nimicire
Își cuceresc curajos existența”.
Vedem aici pe scenă, în prim-plan, un peisaj matinal plăcut însorit, iar în fundal un oraș plin de fabrici și de construcții industriale. Prim-planul și atmosfera ce se degajă din el diferă cu totul de tabloul precedent, care înfățișa imperiul lui Ahriman.
„Aici e locul unde-adesea Benedictus,
În blânda lumină-a soarelui de dimineață,
Se dedică discipolilor săi, care pot asculta atent
În sacră dispoziție, cuvintele înțelepciunii sale”.
Fundalul, îngrămădirea aridă a clădirilor orașului în care Benedictus face efortul „s-aline prin fapte de iubire durerea oamenilor”, reamintește de imperiul lui Ahriman. Prim-planul este mai înrudit cu imperiul lui Lucifer. Dar cuvintele pe care Benedictus le spune aici elevilor săi se referă la acțiunea corectă a oamenilor pe Pământ, la care Lucifer și Ahriman trebuie luați în seamă, fără însă să aibă un rol determinant.
În discuția cu Capesius, Benedictus arată că un nod al destinului trebuie să fie desfăcut prin actul liber al discipolilor săi. Aceste noduri ale destinului iau naștere prin datoriile apărute între oameni. Pentru a deznoda un nod al destinului este necesar să cunoști datoriile pe care le ai, dar nu numai cunoașterea greșelilor ca fapte, ci și posibilitatea de a le transforma în bine. În lumina acestei cunoașteri – devin perceptibile țelurile Sinei superioare, care este motivată să îndrepte greșelile și prin această îndreptare cucerește dreptul creației libere. Cunoașterea culiselor destinului îi face pe oameni să se unească pentru ca, prin acțiunea lor comună, nodurile destinului să poată fi desfăcute și ei să se străduie în deplină libertate spre țelurile omenirii. Acestea sunt cuprinse în discuția dintre Benedictus și Capesius. Benedictus arată îndeosebi că, în viitor, Capesius va avea o importantă activitate împreună cu Johannes Thomasius și Strader, activitate care va promova în sens corect binele omenirii. În legătură cu deosebirea dintre căile de inițiere ale acestor trei personaje, au fost date aici multe indicații. Amintim că acestea s-au pregătit intens de la obârșiile Pământului pentru ca acum să se poată uni într-o triadă puternică.
Importanța triadei a fost arătată pe larg de către Rudolf Steiner în conferința a V-a din ciclul Tainele Pragului. El se referă acolo la anumite viețuiri ale lui Capesius, care nu sunt înfățișate în drame. El descrie foarte concret cum Capesius vine în căsuța familiei Balde cuprins de îndoială cu privire la adevărul și temeiul științei naturii și cum tata Felix și doamna Felicia pregătesc în el o înțelegere a tainei numărului și măsurii. Felix Balde vorbește de raporturile numerice în care sunt rânduiți atomii, încât – datorită înțelepciunii care apare în raporturile numerice – să se poată revela principiul spiritual dintre atomi. Doamna Felicia, printr-o povestire care trezește forțe în sufletul lui, îl face să înteleagă ceea ce spune Benedictus în legătură cu acest mister. Rudolf Steiner spune textual: „Și în timp ce înainte profesorul Capesius, probabil tocmai datorită erudiției sale, ar fi avut puțină înțelegere pentru expunerile lui Benedictus, acum el le înțelege perfect; ca și cum un bob de grâu ar fi căzut în sufletul său prin povestirea Feliciei, ar fi fecundat forțele sufletului său... Benedictus spunea: Să observăm trei lucruri! În primul rând gândirea umană, reprezentarea umană, gândul pe care îl poate purta omul în sine, prin care – în singurătatea sa – își face inteligibilă lumea. Să aibă gânduri, să și le expună lăuntric în deplină singurătate, asta omul o poate face numai pentru sine. Pentru asta nu ar avea nevoie să se lege cu un alt om. Cel mai bine este să se închidă în cămăruța lui și, în tăcere, să încerce să înțeleagă lumea și evenimentele ei prin gândirea care este închisă în el, cu forța pe care o are gândirea lui la un moment dat. Apoi, Benedictus spunea: Da, când se procedează astfel cu gândirea, atunci în fiecare om elementul sensibil al sufletului urcă în permanență în gânduri, înlăuntrul reprezentărilor. Prin aceasta se apropie mereu de om tentația, ispita elementului luciferic. Este absolut de neimaginat ca omul să reflecteze în singurătate, să mediteze, să filosofeze și să-și explice lucrurile lumii fără ca în gândirea sa să pătrundă o influență din sufletul său simțitor și, prin aceasta, un impuls luciferic... În ce privește scrierea, lucrurile se petrec puțin altfel. Prin ea, gândirea este sustrasă dispariției și devine durabilă. V-am arătat cum Ahriman încearcă mereu să sustragă dispariției tot ceea ce viețuiește în gândirea umană... Între cele două, între gândirea solitară și scriere, avem cuvântul; cuvântul, prin care nu mai poți fi singur, ca în cazul gândirii. Prin cuvânt trăiești într-o comunitate... Limbajul are importanță în comunitate. Astfel cuvântul este smuls din singurătatea personalității umane; el se desfășoară în comunitate... Așadar, în elementul vorbirii, al cuvântului, avem o stare intermediară. Dacă ar fi rămas ceea ce trebuia să fie, dacă elementul luciferic nu ar fi intervenit în cuvânt, atunci cuvântul ar fi corespuns stării intermediare divine, liberă de Lucifer și Ahriman... Așa însă cuvântul a fost pe de o parte influentat de Lucifer. În timp ce gândul, dacă este luat singur, este supus aproape în întregime elementului luciferic, cuvântul – pe de o parte – este puțin cuprins de elementul luciferic, în modul în care am explicat; pe de altă parte, și scrisul acționează înapoi asupra cuvântului, și cu cât va progresa omenirea, cu atât va fi mai mare importanța scrisului pentru vorbire... Faptul este recunoscut de acest suflet al lui Capesius, după ce s-a maturizat îndestul peutru a putea înțelege că în întregul curs al evoluției cosmice există o trinitate – pe de o parte lucifericul, gândirea solitară, pe de altă parte ahrimanicul, scrierea, iar în al treilea rând, starea de mijloc, divinul pur. El a recunoscut acum numărul trei în acest fapt important al dezvoltării culturii pe plan fizic și a putut presimți că numărul trei trebuie căutat pretutindeni. Atitudinea lui Capesius față de legea numărului este acum diferită, el simte acum... ființa numărului în devenirea lumii; tot acum îi apare clară și ființa măsurii: el întelege că, în fiecare triadă, două se comportă ca opuse și trebuie aduse în armonie. Capesius a recunoscut o mare, o puternică lege cosmică, știe că această lege trebuie să se afle, sub o anumită formă, nu numai în planul fizic, ci și în lumile superioare” (pp. 5–11).
Dacă luăm în seamă cuvintele lui Benedictus, după care forțele sufletești ale lui Capesius, Johannes Thomasius și Strader pot acum să se unească puternic într-o triadă, atunci găsim că și în această triadă putem recunoaște doi poli și un mijloc. Pe Capesius l-am văzut în domeniul lui Lucifer, nu însă și pe Strader. În sfera lui Ahriman l-am întâlnit pe Strader, dar nu și pe Capesius. Johannes Thomasius era atât în sfera lui Lucifer cât și în cea a lui Ahriman. Mijlocul nu este deci scutit de influența lui Lucifer și a lui Ahriman, ci este terenul de luptă a acestor două puteri. Misiunea părții mediane a ființei umane este tocmai aceea de a armoniza tot mai mult influențele luciferice și ahrimanice, pentru a înfăptui adevăratul umanism, în acord cu voința divină. În legătură cu aceasta, în conferința a șasea din același ciclu, în care vorbește despre lucifericul și ahrimanicul din arte, Rudolf Steiner spune: „În arhitectură și sculptură sunt impulsuri ahrimanice. Aici avem de-a face cu formele. Dacă vrei să realizezi ceva în arhitectură sau sculptură, trebuie să viețuiești în elementul formei. Acest element al formei domnește în planul fizic. Aici, stăpânii propriu-zis sunt Spiritele formei... În domeniul fizic avem de-a face cu Spiritele formei împreună cu elementul ahrimanic. Pe de altă parte, dacă luăm elementul muzical și poetic, acestea sunt arte în care, într-un sens mai restrâns, acționează impulsurile luciferice. Într-un anumit sens, putem numi poezia și muzica arte influențate luciferic, în timp ce în sculptură și arhitectură sunt influențe ahrimanice... Pe linia de mijloc între ahrimanic – în arhitectură și sculptură – și luciferic, în poezie și muzică, se află pictura; ea este, într-un fel, un domeniu neutru, dar nu așa încât să te instalezi comod și să-ți spui: Deci, eu pot picta liniștit, nici Lucifer și nici Ahriman nu au nici o putere! Tocmai linia mediană este locul spre care se îndreaptă din ambele părți atacurile luciferice și ahrimanice, și în fiecare clipă trebuie să te aperi de ele; deci în domeniul picturii se poate întâmpla să cazi, în sensul cel mai puternic al cuvântului, sub stăpânirea uneia sau alteia dintre aceste puteri. Linia mediană este aceea în care tot timpul trebuie să te menții între polarități, între opoziții, și să păstrezi echilibrul armonic prin voința omenească și prin fapta omenească” (pp. 3–5).
Această triadă ce rezultă din două polarități și mijlocul echilibrat poate fi găsită în diferite domenii ale activității umane. Rudolf Steiner spune, în conferința a V-a din același ciclu, în legătură cu un domeniu și mai important: „Aceeași domnie a trinității, a polarității sau a opozabilității în trinitate, a echilibrului poate fi găsită și în alte puncte ale existenței. Putem aborda un lucru și dintr-un alt punct de vedere: gândirea, reprezentarea interioară. Prelucrarea interioară a tainelor lumii este unul dintre ele. Al doilea este percepția pură, să spunem simplul auz. Există oameni care sunt dotați îndeosebi pentru a gândi frământându-și mintea; sunt alții care nu gândesc cu plăcere, ei ascultă orice, iau totul așa cum aud, pe bază de autoritate, chiar dacă este vorba de autoritatea fenomenelor naturii; fiindcă există și o dogmatică a experienței exterioare: atunci când lași să se impună fenomenele naturale exterioare.
Benedictus putea cu ușurință să-i arate profesorului Capesius: în gândirea solitară se află încă o dată ispita luciferică, în ascultarea simplă, în simpla percepere se află elementul ahrimanic. Se poate obține o stare intermediară, trecând, așa-zicând, între cele două. Nu e nevoie nici să întârzii în gândirea meditativă și complicată, prin care te închizi ca un eremit îu sufletul tău, nici să te dărui simpiei ascultări sau priviri a ceea ce urechile și ochii pot percepe. Poți face și altceva, poți da viață celor gândite, o viață atât de vie și de puternică încât gândurile proprii apar în fața ta ca ființe vii, te cufunzi viu în ele, ca în ceva ce auzi și vezi în afară, așa încât gândurile proprii devin tot atât de concrete ca ceea ce auzi și vezi. Aceasta este starea de mijloc. În simpla gândire care face speculații, Lucifer se apropie de om. În auzul simplu, fie el percepție sau autoritatea unui om, se află elementul ahrimanic. Dacă întărești lăuntric și trezești sufletul încât parcă auzi sau vezi gândul propriu, atunci ai meditația. Meditația este o stare de mijloc. Nu este nici gândire, nici percepție. Este o gândire care trăiește în suflet tot atât de viu pe cât de vie este percepția, este o percepție care nu percepe ceva exterior, ci gânduri. Între elementul luciferic al gândirii și elementul ahrimanic al percepției, viața sufletului se revarsă în meditație ca în elementul divin-spiritual care poartă în sine numai progresul manifestărilor cosmice. Omul care meditează, care trăiește în gândurile sale așa încât ele devin vii în el, asemenea percepțiilor, trăiește în curentul divin. La dreapta, el are simpla gândire, la stânga are elementul ahrimanic, auzul simplu; și el nu exclude nici pe una, nici pe cealaltă, el știe că trăiește într-o triadă, că numărul ordonează viața; și el știe că aici este o polaritate, o opoziție a două lucruri, între care curge meditația sa. El știe că, în meditație, elementul luciferic și cel ahrimanic trebuie să-și creeze contraponderea, să păstreze echilibrul. În toate domeniile face omul cunoștintă cu acest principiu cosmic al numărului și al măsurii, pe care a ajuns să-l recunoască și Capesius, după ce sufletul său a fost pregătit, sub îndrumarea lui Benedictus” (p. 11).
Capesius este îndrumat de către Benedictus spre esența triadei în legătură cu forțele sufletești. (Forțele sale sufletești trebuie să se unească într-o triadă cu cele ale lui Johannes și ale lui Strader.) El este înzestrat în mod deosebit pentru cercetarea lumii sufletului și a spiritului. De îndată ce a viețuit ființial lumea spirituală, lumea exterioară a fost redusă pentru el la o existență de umbră, pentru ca astfel să se poată dezvolta cu mai mare forță contemplarea spirituală.
Strader este dotat cu totul altfel. El se leagă mai mult de lumea simțurilor pentru a acționa în ea. De aceea a trebuit să cunoască imperiul lui Ahriman. El povestește acum lui Benedictus viețuirile pe care le-a avut în domeuiul lui Ahriman, durerea și apăsarea sufletească pe care a resimțit-o acolo, încremenirea gândirii, modul în care Ahriman făcea socoteli cu suflete și voia să își aleagă doisprezece oameni pentru opera sa. Din răspunsul pe care îl dă Strader la o întrebare a lui Benedictus reiese că el a devenit conștient de legătura sa de destin cu cei doisprezece oameni întâlniți în sfera lui Ahriman. Benedictus explică acum sensul măsurii și al numărului în devenirea lumilor, referindu-se la numărul doisprezece. Strader răspunde:
„Fiindcă-am cunoscut sensul numărului și măsurii
Voi izbuti și să sustrag lucrarea mea
Din sfera lui Ahriman și să o dărui, roditoare,
Zeilor Pământului”.
Bendictus răspunde:
„A trebuit să recunoști sensul numerelor
În Univers, prin puterea lui Ahriman;
Așa era nevoie pentru orientarea sufletului tău.
Disciplina spirituală te-a condus 'n-această sferă
Pe care a trebuit s-o cunoști, ca astfel
Forța ta de creație să înflorească-n mod sănătos”.
În ciclul Orientul în lumina Occidentului, Rudolf Steiner vorbește despre numerele șapte și doisprezece. El spune în conferința a IX-a: „Iar misterele numărului sunt cele la care se ajunge oarecum cel mai greu. – S-a spus că între numerele șapte și doisprezece există un anumit raport și că acest raport are oarecum de-a face cu spațiul și timpul. Se poate ca misterele despre care vorbim să fie treptat-treptat înțelese de toți oamenii, dar pentru ceea ce ține de singura cunoaștere recunoscută astăzi, acest lucru nu constituie decât o simplă afirmație. E necesar mai întâi să o elucidăm. Te orientezi în toată agitația lumii – am mai putut arăta asta – când poți să deosebești exact raporturile preponderent spațiale și cele preponderent temporale. Înțelegi lumea, felul cum ea ne înconjoară, în primul rând în spațiu și timp. Dar dacă nu te limitezi numai la a vorbi abstract despre spațiu și timp, dacă vrei să înțelegi cum se ordonează raporturile în timp și cum este așezată fiecare ființă una față de alta în spațiu, atunci există un fir care te conduce pe de o parte prin raporturile temporale și pe de altă parte prin raporturile spațiale. Să observăm mai întâi spiritual-științific cursul fenomenelor cosmice. Să aruncăm o privire înapoi, asupra întrupărilor anterioare ale oamenilor, raselor, culturilor, asupra intrupărilor anterioare ale Pământului însuși. Ne facem o idee despre ceea ce trebuie să urmeze în viitor, deci în timp. Dar ne vom orienta din ce în ce mai corect, dacă vom spune: Vom judeca evoluția temporală pornind de la o rețea pe care o vom construi cu ajutorul numărului șapte...Dimpotrivă, numărul doisprezece este un fir conducător pentru tot ceea ce dăinuie unul lângă altul în spațiu. O știință care, într-o anumită epocă, era înțelepciune a simțit asta întotdeauna. De aceea ea a vorbit astfel despre fenomenele cosmice care aparțin Pământului nostru: ca să descurcăm relațiile spațiale a ceva ce se petrece pe Pământ, le raportăm la douăsprezece puncte fixe distribuite în spațiu. Aceste douăsprezece puncte fixe sunt indicate în spațiul cosmic prin cele douăsprezece semne ale cercului zodiacal. Acestea trebuiau să fie douăsprezece puncte de bază, la care se raportează totul în spațiu. Dar ele nu sunt stabilite în mod arbitrar de gândirea umană. Ea le-a luat din realitate și și-a format această relație orientativă prin faptul că în spațiu te descurci cel mai bine dacă te raportezi la douăsprezece părți. Atunci când se vorbește de schimbări, adică despre ceea ce se petrece în timp, știința mai veche a luat ca bază cele șapte planete. Numărul șapte este firul conducător... Tot ceea ce ne înconjoară exterior se grupează în spațiu; ceea ce curge interior, se grupează în timp. De aceea, tot ce se adresează interiorului omenesc este verificat pe baza firului conducător al numărului șapte”.
În dramă, urmează apoi o discuție între Maria și Johannes Thomasius, discuție din care reiese ce a provocat în sufletul lui Johannes faptul că el a intrat în imperiul lui Ahriman. De acum, el nu va mai țese sub formă de imagini ceea ce sufletele trăiesc visând doar în corp; el știe că toate acestea apar din egoism și că acest egoism se manifestă ca o sete de cunoaștere. Cu totul alta este cunoașterea dobândită în sferele înghețate ale adevărului la care a ajuns Johannes. Și lui îi este arătată importanța măsurii și numărului. Maria îi spune:
„Cel care vrea să se consacre-activ devenirii umane
Și să producă opere care să acționeze viu,
Ca forțe, în decursul vremilor, el trebuie
Să se încredințeze-ntâi puterilor care,
Luptând, aduc în profunzimea realităților
Număr și măsură în ordine și dezordine”.
Johannes, înainte de toate, a viețuit puternic în el dualitatea Sinei superioare și inferioare. Scena se termină cu aceste cuvinte ale Mariei:
„Că mergi în adevăr sau eroare,
Îți poți păstra mereu deschisă perspectiva
Ce face ca sufletul tău să poată răzbi mai departe,
De porți curajos imperativele care
Provin de la ființele-mpărăției spirituale”.
În tablourile precedente s-a arătat cum diferiți oameni recunosc în mod diferit esența măsurii și numărului. Vedem acum cum încep să-și organizeze acțiunea lor comună în funcție de măsură și număr. Ordonarea vieții după măsură și număr începe într-un loc sacru, ca un act de consacrare. Din cele mai vechi timpuri au existat lăcașuri sfinte, centre de armonizare a activității umane. După vechea înțelepciune, locul sacru trebuia să fie ca un mic Cosmos, plăsmuit după imaginea marelui Cosmos (a Universului frumos ordonat). În legătură cu diferența dintre vechea și noua înțelepciune, Rudolf Steiner spune în conferința a patra din ciclul Cerința socială fundamentală a epocii noastre: „Omul însuși a fost înțeles pornindu-se de la Cosmos. Aceasta este caracteristica de bază a vechii înțelepciuni... Se pornea de la Cosmos spre om. În prezent, ca și în viitorul apropiat, această cale nu mai poate fi parcursă de om pentru dezvoltarea sa... Noi pornim de la om, mai întâi înțelegem omul și trecem apoi de la această înțelegere a omului la înțelegerea Cosmosului. Este drumul pe care l-am urmat într-un anumit domeniu în Știința ocultă; este drumul ce va trebui urmat mai ales în viitor...Observăm omul, căutăm înțelegerea, cunoașterea omului, și pornind de la cunoașterea omului trecem la cunoașterea Cosmosului. – Aceasta este marea revelație, iubiții mei prieteni, după care trebuie să trăim în ce privește înțelegerea a tot ce este spiritual. Toate vechile religii și tradiții care s-au mai păstrat din concepțiile antice despre Cosmos s-au născut din vechea revelație care pornea de la înțelegerea Cosmosului la înțelegerea omului. Ele nu vor mai putea aduce nimic omenirii; vor putea doar să fie privite istoric și să te facă să simți cu oarecare venerație trecutul. Chiar și confesiunile religioase s-au apropiat de sfârșitul lor. În ce privește celălalt aspect, cunoașterea omului, ne aflăm la început; ea trebuie extinsă la o cunoaștere a Cosmosului” (pp. 210–213).
Vechea cale a inițierii, orientată spre înțelepciunea despre Cosmos, era aceeași pentru toți oamenii care aveau voie să pășească pe ea. Multe căi conduc la înțelepciunea despre om, corespunzător destinului individual al diferiților oameni. După cuvintele lui Benedictus, elevii săi și-au deschis sufletului lor
„Lumina spirituală în felul în care
Se potrivește destinului lor”.
Acum, tot ceea ce au dobândit individual,
„Ei trebuie, unul pentru altul, să facă roditor
.............................…………………………..
Și pot să facă asta numai dacă forțele lor,
Orânduite după număr și măsură, vor să se unească,
În locul de inițiere, într-o unitate superioară, care
Să trezească-ntâi la viață-adevărată
Ceea ce doar în existență trebuie să rămână izolat”.
Conform vechii inițieri, ființele individuale trebuiau să se insereze în ordinea permanentă, descifrată în Cosmos. Actualmente este important ca individul, fiecare conform destinului său, să găsească în sine principiul ordonator și să se unească liber și de bună voie pentru a constitui o unitate mai înaltă. Cunoașterea destinului trebuie să facă posibilă o armonie, datorită căreia oamenii să poată înfăptui ceva ce nu ar fi putut realiza. Acest element adus de discipolii lui Benedictus nu trebuie să distrugă vechea înțelepciune. Noul se alătură vechiului, iar vechiul este interiorizat în nou. În ciclul menționat mai sus, Rudolf Steiner spune: „Vedeți, iubiții mei prieteni, nervul înțelegerii lumii spirituale constă în faptul că toate lucrurile care vin din vechile timpuri devin interiorizate, că exteriorul devine interior, fiindcă prin aceasta este ridicat la nivelul conștienței umane ca ceva sfânt, cum era înainte.
Această tendință trebuie să își găsească locul în ansamblul noii evoluții a omenirii. Singură această tendință, iubiții mei prieteni, este creștinismul secolului XX” (p. 213).
Templul înfățișat în dramă s-a aflat în fața unei încercări atunci când a trebuit să ia hotărârea de a-l primi în el pe Johannes Thomasius. Eroarea acestuia a protejat atunci Templul de întuneric. Motivul pe care Thomasius l-a invocat pentru a nu intra în Templu a fost o eroare. În realitate, o cunoaștere ce i-a rămas inconștientă l-a împiedicat să treacă pragul Templului înainte de a fi trecut Pragul lumii spirituale. Deci acum inițierea trebuie să aibă loc în afara Templului. Templul nu trebuie să mai fie un loc de inițiere; ci un loc în care inițiații armonizează acțiunea lor comună. Principiile inițierii, conform epocii noastre, sunt făcute publice, așa încât până la o anumită treaptă inițierea poate fi dobândită fără nici un fel de îndrumare personală. În prima conferință a ciclului Misteriile Orientului și ale creștinismului, Rudolf Steiner spune: „În epoca noastră, principiul inițierii s-a transformat deja atât de puternic încât, la o anumită treaptă, până la un anumit nivel poate fi atins oarecum fără o călăuzire personală – prin faptul că în prezent poți face publice principiile inițierii, așa cum este cazul, de pildă, cu cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? Cel care încearcă cu multă seriozitate să parcurgă viețuirile care sunt expuse în această carte poate ajunge foarte, foarte departe în ce privește principiul inițierii. Prin aplicarea asupra sufletului său a celor prezentate acolo, el poate să meargă atât de departe încât existența lumilor spirituale să devină pentru el o cunoaștere, așa cum este cunoașterea lumii fizice exterioare – și asta pentru simplul motiv că el poate face saltul la înțelegerea lumii spirituale, succesiv și treptat, însă prin aplicarea la propriul suflet a celor descrise. A devenit acum posibil să se descrie chiar calea de inițiere ce trebuie parcursă, fără să apară – ca să spunem așa – evenimente speciale în viața sufletească, evenimente care să o ducă la catastrofe și schimbări deosebite. Ca urmare, astăzi este posibil chiar să se discute public despre căile care conduc în lumile spirituale. Dar, desigur, trebuie spus că și astăzi, dacă vrem să avansăm în continuare, dacă vrem să avansăm substanțial, drumul în lumile spirituale este legat de îndurarea anumitor suferințe, dureri, a unor evenimente cu totul deosebite, care pot interveni uluitor și revoluționar în viața omului și față de care trebuie să devii deosebit de matur. Accentuez încă o dată: oricine poate să parcurgă fără pericol ceea ce este publicat, și poate să ajungă prin aceasta foarte departe. Bineînțeles însă, drumul în lumile spirituale nu este nicăieri închis, iar dacă vrei să depășești o anumită graniță și să mergi mai departe, trebuie o anumită maturitate, dacă vrei să continui fără tulburări deosebite ale vieții sufletești – nu este vorba de tulburări interioare. Aceste tulburări trec desigur pe lăngă suflet, dacă tot restul inițerii decurge în mod corect. Este chiar necesar să decurgă în mod corect” (p. 2).
Hilarius spune acum că aici sufletele jertfesc cu umilință spiritului roadele ce se coc în intimitatea lor, că ele se străduie să facă din voința proprie o revelație a voinței lumilor, încât Templul să fie condus de înțelepciunea cosmică. El vrea să urmeze ceea ce a citit Benedictus în cartea destinului. Discipolii acestuia, care sunt inițiați în afara Templului, trebuie să fie primiți în Templu pentru a înnoda activitatea lor la slujba de până acum a Templului.
Discipolii lui Benedictus sunt atunci introduși în Templu și conduși în locuri precise. Johannes primește locul de la răsărit, lângă Benedictus și Hilarius. Acesta din urmă îi transmite funcția sa și îi indică responsabilitatea față de cuvintele din Templu. Johannes acceptă funcția pentru că puterile destinului și necesitățile sunt cele care au făcut apel la sufletul său. El este conștient că Eul său obișnuit nu este demn de această funcție. Dar a resimțit acum că Eul superior este activ în el și că Eul obișnuit trebuie să îl slujească în viitor. În slujba Templului, el va trebui să fie atent ca Eul inferior să nu tulbure munca pe care o are de îndeplinit Eul superior.
Viețuirea atât de puternică a opoziției dintre Eul inferior și Eul superior este ceva cu care omul actual se confruntă mai mult decât se confrunta omul din epocile trecute. Rudolf Steiner descrie acest fapt în conferința a IV-a din ciclul Misteriile Orientului...: ,,Avem în Goethe ceva ce constituie într-un mod evident o dublă natură... În timpurile de demult, cele două naturi ale omului nu erau atât de disociate; asta nu se putea întâmpla în timpurile vechi. Abia în epocile mai noi a devenit posibil, fiindcă în natura umană se află acea parte a sufletului indicată – care a devenit inconștientă – și partea moartă a organismului. Ceea ce a rămas viu poate să se curețe și să se purifice atât de mult încât aici să aibă loc ceea ce duce la Basmul despre Șarpele verde și Frumoasa floare de crin; evident, cealaltă parte poate fi expusă atacurilor lumii exterioare. Și întrucât aici se pot cuibări forțele caracterizate mai sus, se poate ca în anumite împrejurări să apară o armonizare redusă cu Eul superior al omului... Acesta este lucrul cel mai greu de înțeles, cel mai misterios în naturile asemănătoare cu cea a lui Goethe. Dar asta este și ceea ce determină atâtea lucruri misterioase în sufletele omenești din epoca modernă. Tot ceea ce are loc acolo sub formă de dualitate a naturii umane cuprinde întâi sufletul înțelegerii sau sentimentului, iar acesta se scindează propriu-zis în acele «două părți», dintre care una se poate adânci destul de mult în materie, iar cealaltă se poate înălța spre spirit” (p. 9).
Chiar inițiații sunt astăzi supuși mult mai mult viețuirii dualității ființei lor decât în timpurile de demult. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeași conferință: „Toate legendele legate de Masa rotundă și Regele Arthur reprezintă o repetare în sufletul senzației a viețuirilor epocilor trecute; toate legendele și povestirile ce se raportează direct la Sfântul Graal – cu excepția lui Parsifal – reprezintă ceea ce trebuie să străbată cu viață sufletul înțelegerii sau afectivității. Tot ceea ce se exprimă prin personajul lui Parsifal, acest ideal al noii inițieri – în măsura în care această nouă inițiere ține de sufletul conștienței –, reprezintă forțele pe care trebuie să ni le însușim în special prin ceea ce numim sufletul conștienței. Așa poate fi reprezentată în linii mari acțiunea comună a celor trei mădulare ale omului timpului modern în figura de trei ori legendară. Și așa cum putem resimți, prin vechile legende, profundele mistere ale sufletului uman, tot astfel prin aceste legende putem percepe tainele profunde ale Misteriilor epocii modeme. Ar fi cu totul fals să se creadă că esența inițierii nu s-a schimbat din vechi timpuri și că omul occidental de astăzi ar trebui să parcurgă aceleași etape ca un om din trecut sau chiar ca un oriental modern. Ceea ce a fost caracteristic într-o anumită perioadă de timp continuă – pentru anumite populații – până într-o epocă târzie. Este foarte adevărat că specificul inițierii moderne este mai intim, că mult mai mari exigențe sunt puse interiorului sufletului omenesc, dar – într-un anume fel – această inițiere nu atinge direct exteriorul naturii umane; exteriorul trebuie mult mai mult purificat și limpezit decât în vechea inițiere, încât interiorul să devină puternic și stăpân peste exterior. Asceza exterioară, antrenamentul exterior țin mult mai mult de esența vechii inițieri; evoluția nemijlocită a sufletului însuși, astfel încât acest suflet să poată dezvolta chiar în interiorul său forțe puternice, ține mult mai mult de esența noii inițieri. Și tocmai pentru că condițiile exterioare sunt astfel încât incluziunile moarte din natura umană, care pot neliniști atât de mult astăzi pe inițiați, sunt biruite abia în decursul timpului, de aceea trebuie spus: Acesta este motivul pentru care există și vor exista chiar și în viitor multe naturi umane, asemenea celei a lui Goethe, care, cu o parte a ființei lor, se înalță foarte sus, cu cealaltă însă aderă la „omenesc, prea omenesc”. Naturi care, în întrupările lor anterioare, nu au avut aceste caracteristici pot fi aruncate în noile încarnări în care poate apărea o profundă dizarmonie între organizarea exterioară și cea interioară... Cu toate că aici nu este vorba de a lua câtuși de puțin apărarea dualității naturii umane, ci de a pretinde, în sensul cel mai serios, ca sufletul să domine exteriorul, trebuie spus totuși că faptele pe care le-am relatat sunt în acord cu noua evoluție” (p. 11).
Această exigență ridicată la urmă, în legătură cu legenda lui Parsifal, a fost dusă și mai departe de către Rudolf Steiner. În aceeași conferință el spune: „Astfel, în epoca actuală, natura umană poate fi încă dublă. În forțele care aparțin prin excelență sufletului conștienței, omul trebuie să introducă cunoaștere, cunoaștere spirituală interioară, știință a spiritului. Omul trebuie să învingă cele două domenii pe care le traversează Parsifal; el trebuie să învingă «apatia» și «îndoiala» din sufletul său, fiindcă dacă, într-o întrupare viitoare, ar lua cu el apatia și îndoiala, nu s-ar mai descurca cu ele. El trebuie să devină cunoscător în ce privește lumile spirituale... În ceea ce este prezentat cu privire la Parsifal, dacă este corect înțeles, putem găsi toate antrenamentele sufletului conștienței, antrenamente necesare pentru a fi activat corect de către sufletul conștienței, încât omul să poată lua în stăpânire forțele care se învârtejesc și luptă unele cu altele în sufletul înțelegerii sau al sentimentului... Astfel, cel care vrea să pătrundă ființa Misteriilor moderne trebuie să simtă conștient că el stă în fața lui însuși, străduindu-se să devină cel ce tinde spre virtuțile lui Parsifal, dar știind că el este și un altul, că – datorită tuturor condițiilor din epoca modernă arătate, datorită faptului că este un om al epocii moderne – el este și Amfortas cel rănit” (pp. 13-15). Johannes Thomasius aparține acelei categorii de oameni care, cu toată inițierea lor, au încă mult de luptat cu Eul lor inferior.
Capesius și-a primit locul la sud, lângă Bellicosus și Torquatus. Acesta din urmă îi transmite sarcina de a sluji în acest loc al Templului în care iubirea trebuie să se reverse prin înțelepciuue. Dar în acest loc al Templului poate să amenințe pericolul ca Lucifer să influențeze cuvintele rostite aici. Capesius a făcut deja experiența sferei lui Lucifer și mărturisește acum că îl cunoaște pe acesta, că este o ființă nici bună nici rea, care aduce importante servicii Cosmosului. El spune că ceea ce pare rău se poate transforma în bine, dacă ființe bune i-ar arăta direcția, așa cum binele poate să devină rău, dacă te slujești de el în sens rău. În legătură cu acest mod de a-l înețege pe Lucifer, Rudolf Steiner spune în conferința a VI-a din ciclul Despre inițiere...: „Lucifer nu este periculos în peregrinările în lumile spirituale decât dacă ai dus cu tine prea mult din natura și ființialitatea omului senzorial... Măreția individuală din fiecare suflet, ce este oare altceva decât germenele măreției întregii evoluții cosmice a omenirii? Prin ce au influențat omenirea Homer, Shakespeare, Dante, Goethe? Prin faptul că au fost niște egoități care au purtat în interiorul lor Cosmosuri întregi, lumi care au izvorât doar din interiorul, din egoitatea lor. Prin aceasta însă impulsurile vieții spirituale sunt aduse pe calea ocolită – a egoitătilor –, sunt impulsuri care, din epocă în epocă, mijlocese cele mai mărețe fapte, faptele spirituale ale omenirii. Iar aici este iar Lucifer. Aici el este purtătorul de lumină, impulsul și puterea oricărei măreții care, din marea forță a veșniciei, izbucnind punctual din fiecare suflet omenesc, radiază în evoluția omenirii. În ceea ce omul poate face pentru omenire sub influența purtătorului de lumină se află un reflex a ceea ce este cu adevărat Lucifer în lumile superioare, o imagine palidă a activității creatoare a lui Lucifer: să reveleze ceea ce nu este revelat. Se poate spune că Lucifer este rău? Se poate spune că Lucifer este bun? Se poate spune numai: cel care afirmă că Lucifer este rău și trebuie izgonit ar trebui să spună și că focul trebuie suprimat fiindcă, în anumite împrejurări, viața trebuie să moară în foc. Pe calea inițierii aflăm că expresiile «bun» și «rău» nu pot fi folosite chiar în acest fel, dacă vrei să caracterizezi esența ordinii cosmice suprasenzoriale. Focul este bun dacă acționează în sens bun; este rău dacă acționează în sens rău; în sine, el nu este nici bun, nici rău. Tot astfel stau lucrurile și cu Lucifer. El exercită o influență bună asupra sufletului uman dacă devine cel care îl impulsionează pe om să scoată afară din suflet tot ceea ce omul poate jertfi ca individual pe altarul evoluției umane. Lucifer devine o ființă rea, adică ceea ce face el devine rău, dacă devine instigator pentru sufletul uman ca acesta să vrea să aducă totul în sine doar pentru propria satisfacție. Dacă vrem să ne referim la aceste entități, trebuie să urmărim cum acționează faptele lor în lume. Acțiunile entităților suprasensibile pot fi descrise ca fiind bune sau rele; entitățile înseși niciodată” (pp. 92–94).
Torquatus remarcă faptul că, în ce-l privește pe Capesius, acesta știe cum trebuie apreciate din locul său forțele cosmice. El indică totodată iubirea, care nu este evaluată după criterii raționale. Benedictus spune apoi că iubirea vorbește deseori în șoaptă și are nevoie de sprijin în profunzimile sufletului.
„În locul ăsta, ea trebuie să se unească
Cu tot ce-aici, după legi cosmice,
I se consacră spiritului într-o nobilă triadă”.
Unirea iubirii spirituale juste cu această triadă va fi înfăptuită prin Maria. Referindu-se la cuvintele rostite de Capesius, ea spune că acestea
„... Revelează adevărul când se desprind corect
Din spiritul care, în evoluția Pământului,
Îi poate-nvăța pe oameni iubire”.
Ea se referă aici la spiritul lui Hristos,
„Care-și răspândește puterea sa supremă doar când
El însuși locuiește înlăuntrul sufletelor,
Și care, iubind, viață vestește în moarte”.
Pentru a resimți strălucirea și frumusețea, omul are dreptul să se întoarcă spre Lucifer. Astfel el poate să se viețuiască pe sine însuși, dar nu trebuie să și-l vrea niciodată pe Lucifer ca propria sa ființă. Dacă omul se înțelege just pe sine, poate să-și spună:
În aceasta se exprimă țelul evoluției pământești.
Benedictus explică faptul că, în împlinirea a ceea ce Maria a făgăduit în imperiul lui Lucifer, îi este arătat Templului calea spre salvarea Pământului.
„Și Hristos va lumina peste locul sacru de înțelepciune,
Încălzindu-l cu iubirea spiritului”.
Puterea lui Lucifer, care acționează în obligația achitării datoriilor karmice, este distrusă prin puterea lui Hristos atunci când omul se umple din impulsul cel mai lăuntric cu forța lui Hristos; altfel va fi forțat la aceasta de un destin necruțător.
„Acuma tatăl nu va mai pretinde Mariei
Să își achite datoria prin puterea lui Lucifer,
Fiindcă ea șterge datoria prin puterea lui Hristos.”
Magnus Bellicosus anunță că de acum înainte Templul se poate uni cu sufletele care
„Au ajuns la lumină-n alt mod decât el,
Și care totuși sunt și ele iluminate cu adevărat”.
Ființele de acest gen sunt Felix Balde și doamna Balde. Ambii revelează în Templu felul lor de spiritualitate.
Strader și-a primit locul în Templu la vest, lângă Friedrich Trautmann (Romanus). El are misiunea de a acționa acolo unde își exercită influența Ahriman. Strader a învățat să cunoască influența lui Ahriman și a resimțit prin ea suferințe și îndoială. Dar n-a căzut în puterea lui Ahriman. Lumina pe care, timp de șapte ani, i-a mijlocit-o Theodora l-a apărat. În timp ce Strader afirmă acest lucru și dă asigurări că această lumină primită în sufletul său nu va muri în veci, apare alături de el Theodora, ca ființă spirituală, și spune:
„Am putut cuceri pentru tine lumina,
Fiindcă forța ta se străduia către lumina mea,
Când ceasul tău s-a arătat împlinit”.
Strader este conștient că nu poate găsi calea spre țelurile spiritului decât prin această lumină, prin care opera sa devine salvatoare. Este lumina Reprezentantului omenirii, care reunește în el toate țelurile adevăratei umanități. Strader promite să răspândească această lumină peste toate cuvintele care se vor desprinde din sufletul său în acest loc. O dată cu el, ființa Theodorei este și ea consacrată acum slujbei sfinte a Templului.
La sfârșit apar Philia, Astrid, Luna și Cealaltă Philia și revelează, prin cuvintele lor, unirea forțelor sufletești umane cu Cosmosul, unire spre care se străduie Templul.
