Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ENIGMELE FILOSOFIEI

GA 18


PREFAŢA EDIŢIEI DIN 1924


Când, în 1914, cu ocazia apariţiei ediţiei a doua a cărţii mele „Concepţii asupra vieţii şi lumii în secolul al XIX-lea” am dezvoltat-o şi transformat-o în actuala lucrare „Enigmele filosofiei”, am vrut, de fapt, să arăt ce se prezintă, din concepţiile asupra lumii ivite în decursul istoriei, pentru cercetătorul de azi, în aşa fel încât, la ivirea enigmelor filosofice în propria lui gândire, acestea să poată fi adâncite cu ajutorul gândurilor cugetătorilor ce s-au perindat în decursul timpurilor în legătură cu aceleaşi enigme. O astfel de adâncire are, pentru cel aflat în cursul dobândirii de cunoştinţe filosofice, un caracter liniştitor.

Năzuinţa propriului său suflet dobândeşte un plus de forţă văzând cum s-a concretizat această năzuinţă şi la oameni cărora viaţa le-a făcut parte de puncte de vedere mai apropiate sau mai depărtate de ale lui. În acest fel am vrut să vin în ajutorul acelora care, ca o completare a propriilor lor căutări, au nevoie de prezentarea drumului istoric parcurs de filosofie în trecut.

O astfel de completare va fi căutată de cei care, urmându-şi propriul lor drum, ar dori să se simtă uniţi cu munca omenirii desfăşurată pe planul spiritual sau care ar vrea să vadă că munca proprie pe planul spiritual îşi are rădăcinile într-o necesitate sufletească într-adevăr generală. Ei pot vedea aceasta în cazul în care le va fi prezentată esenţa concepţiilor asupra lumii în devenirea lor istorică.

Însă o astfel de prezentare are, pentru mulţi cercetători, un caracter oarecum neliniştitor deoarece le trezeşte sentimentul îndoielii. Ei văd cum cugetătorii succesivi se află în dezacord fie cu gânditorii premergători, fie cu cei de după dânşii. Am dorit să prezint lucrurile în aşa fel încât această nelinişte să fie înlăturată printr-un alt sentiment. Să ne îndreptăm atenţia asupra a doi gânditori oarecare. La început antagonismul dintre ei este de-a dreptul stânjenitor. Apoi încercăm să le pătrundem gândirea şi descoperim că unul dintre ei ne îndreaptă atenţia, de fapt, asupra unui domeniu al vieţii cu totul diferit decât celălalt. Să presupunem că unul dintre aceştia a dezvoltat în sinea lui o anumită dispoziţie a sufletului care îi îndreaptă atenţia asupra modului în care se dezvoltă gândurile în activitatea lăuntrică a sufletului. Pentru el devine însă o enigmă faptul că această activitate sufletească lăuntrică ar urma să devină decisivă în procesul de cunoaştere al esenţei lumii exterioare. Acest punct de plecare îşi va imprima specificul său asupra întregii sale gândiri. El va vorbi cu vigoare despre esenţa creatoare a gândirii, astfel că tot ce spune va purta o amprentă idealistă. Un alt gânditor va îndrepta privirile asupra fenomenelor evidente din exterior. Gândurile, cu ajutorul cărora el cuprinde şi ajunge să cunoască aceste fenomene, nu se înfăţişează nicidecum în conştienţa lui cu forţa lor independentă. El va imprima enigmelor lumii o expresie care va conduce la domeniul în care înseşi temeliile universului au un aspect ce aminteşte de lumea senzorială.

Dacă abordăm devenirea istorică a concepţiilor asupra lumii cu anumite premise – care rezultă dintr-o astfel de orientare a gândurilor – în ceea ce priveşte caracterul anihilator reciproc al acestor concepţii, ne putem înălţa cu gândirea proprie până la a descoperi factorul comun care le slujeşte ambelor de suport.

Hegel şi Haeckel, comparaţi între ei, prezintă la prima vedere cel mai desăvârşit antagonism. Adâncindu-ne în opera lui Hegel, vom putea parcurge împreună cu el drumul unui om ce trăieşte cufundat cu totul în gânduri. El percepe gândul ca pe ceva ce îi preface propria fiinţă în realitate. Văzându-se în faţa naturii, el se întreabă: ce relaţie are, de fapt, natura cu lumea gândului? Ne vom putea asocia gândirii sale dacă vom intui caracterul relativ îndreptăţit şi rodnic al unei astfel de dispoziţii sufleteşti. Aprofundându-l pe Haeckel, vom putea reparcurge şi cu dânsul o porţiune a drumului urmat de el. El poate vedea numai cum este şi cum se transformă ceea ce este accesibil simţurilor. În această existenţă şi transformare percepe el ceea ce poate fi, pentru el, realitatea. El era satisfăcut numai când putea încadra întregul om – până sus, în activitatea gândirii – în această existenţă şi transformare. Indiferent de faptul că Haeckel l-ar considera pe Hegel drept un om care manipulează noţiuni nefondate, fără a lua în considerare realitatea, sau că Hegel – dacă ar fi ajuns să-l cunoască – ar fi văzut în Haeckel o personalitate ce şi-a pierdut facultatea de a vedea existenţa reală, cel ce se poate cufunda în ambele moduri de a gândi, va afla la Hegel posibilitatea întăririi gândirii autonome, iar la Haeckel capacitatea de a observa, printre formaţiile eterogene ale naturii, relaţii care pun gândirii umane întrebări semnificative. Puşi în acest fel unul lângă celălalt şi comparaţi, Hegel şi Haeckel nu pot genera în noi nici o îndoială neliniştitoare, ci ne vor permite să recunoaştem din câte direcţii diferite lăstăreşte viaţa.

Din astfel de consideraţiuni a rezultat poziţia de pe care mi-am elaborat expunerea problemelor. Nu am urmărit atenuarea antagonismelor ce au însoţit desfăşurarea în istorie a dezvoltării concepţiilor despre lume, dar am vrut să evidenţiez şi ceea ce este valabil în cadrul contradicţiilor întâlnite.

Numai cineva care nu ar putea recunoaşte rodnicia unei astfel de tratări a ceea ce este pozitiv mi-ar putea reproşa – după părerea mea – faptul că tratez în această carte pe Hegel şi Haeckel astfel încât în lucrările lor este evidenţiat numai ceea ce acţionează în mod pozitiv şi nu negativ.

Aş mai adăuga câteva cuvinte despre ceva ce nu se referă direct la cele expuse în această carte, care însă se leagă cu conţinutul ei. Prezenta carte este una dintre lucrările mele folosită ca exemplu de persoane care vor să descopere contradicţii în evoluţia concepţiei mele despre lume. Cu toate că ştiu că la originea observaţiilor critice respective se află cu totul altceva decât intenţia de a căuta adevărul, doresc totuşi să spun ceva şi referitor la aceste afirmaţii. Se spune, bunăoară, că în capitolul despre Haeckel se foloseşte un ton de parcă textul respectiv ar fi fost scris de cel mai convins şi ortodox haeckelian. Însă cel ce va citi cele scrise tot în această carte despre Hegel, cu greu va mai putea menţine o astfel de afirmaţie. Privind însă lucrurile în mod superficial, s-ar părea că un om care s-a exprimat la adresa lui Haeckel aşa cum am făcut-o eu în această carte a trebuit să treacă printr-o metamorfoză spirituală totală, dacă, ulterior, a publicat cărţi ca: Ştiinţa ocultă, Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? ş.a.m.d.

Însă acest lucru va fi apreciat într-un mod just numai dacă se va ţine seama de faptul că lucrările ulterioare – care le contrazic în aparenţă pe cele anterioare – au fost generate, de fapt, de una şi aceeaşi concepţie spirituală despre lumea spiritului. Cel ce vrea să aibă sau să păstreze o astfel de concepţie va trebui să-şi dezvolte capacitatea integrării sale absolut obiective în tot ceea ce cercetează, suprimând, concomitent, orice sentiment de simpatie sau antipatie proprie faţă de obiectul cercetării sale. Expunând gândirea haeckeliană, el va trebui să se poată transpune cu adevărat în acest mod de gândire. Tocmai din această capacitate de transpunere în ceva aflat în afara lui va extrage facultatea intuirii spirituale. Modul meu de a expune şi de a compara diferitele concepţii asupra lumii îşi are originea în orientarea mea în direcţia unei concepţii spirituale. Dacă cineva ar vrea numai să teoretizeze într-un sens sau altul despre spirit, acela nu trebuie să se fi transpus nicicând în modul de gândire materialist. El se va putea mulţumi cu citarea tuturor argumentelor justificate împotriva materialismului, dirijându-şi expunerea privind această concepţie în aşa fel încât să dezvăluie fondul tuturor afirmaţiilor nejustificate. Însă dacă cineva ar vrea să acţioneze în sensul concepţiei spirituale, va trebui să poată gândi cu idealistul în mod idealist, iar cu materialistul în mod materialist. Pentru că numai în acest fel se va activa în el acea însuşire a sufletului care se poate implica în concepţia spirituală asupra lucrurilor.

S-ar putea însă replica: printr-o astfel de tratare a celor expuse, cartea îşi pierde caracterul unitar. Este o părere pe care nu mi-o însuşesc. Evenimentele istorice sunt redate cu atât mai fidel cu cât sunt lăsate să vorbească mai mult ele însele. Iar în ceea ce priveşte combaterea sau transformarea materialismului într-o imagine caricaturală, aşa ceva nu poate fi menirea unei expuneri istorice. Pentru că el are justificarea sa chiar dacă este limitată. Nu ne vom afla pe un drum greşit dacă vom expune în mod materialist evenimentele condiţionate material; vom ajunge însă pe un drum greşit numai dacă nu vom înţelege că urmărirea interacţiunilor materiale călăuzeşte până la urmă, inevitabil, la intuirea spiritului. A susţine că creierul nu este condiţia fundamentală, fără de care nu poate exista o gândire îndreptată asupra a ceea ce este accesibil simţurilor, este o rătăcire; o altă rătăcire este aceea de a considera că spiritul nu este creatorul creierului, prin care el se revelează în lumea fizică prin formarea gândurilor.

Goetheanum, în Dornach, lângă Basel.
Noiembrie 1923

Rudolf Steiner