Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ENIGMELE FILOSOFIEI

GA 18


VOLUMUL I

LĂMURIRI PRIVIND LINIILE DIRECTOARE ALE EXPUNERII


Dacă urmărim munca spirituală depusă de oameni pentru dezlegarea enigmelor lumii şi a problemelor vieţii, vom vedea că sufletului aflat în contemplare i se impun mereu cuvintele înscrise pe frontispiciul templului lui Apollo, ca o maximă: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Faptul că la reprezentarea acestor cuvinte sufletul omului poate resimţi o anumită influenţă, constituie temelia unei concepţii despre lume. Fiinţa unui organism viu poartă în sinea ei necesitatea perceperii senzaţiei de foame; însă pe o anumită treaptă a evoluţiei sale fiinţa sufletului uman mai produce o necesitate asemănătoare, care se exprimă prin nevoia de a prelua de la viaţă un bun de natură spirituală care corespunde cerinţei interioare sufleteşti ca alimentul foamei: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Această simţire poate acţiona atât de profund asupra sufletului încât el trebuie să gândească: Sunt cu adevărat om abia după ce în lăuntrul meu voi dezvolta o relaţie cu lumea care-şi are caracteristica sa fundamentală exprimată prin dictonul „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Sufletul poate ajunge până acolo încât să considere această simţire ca trezirea sa din visul vieţii pe care l-a parcurs anterior trăirii străbătută de acest sentiment.

În prima parte a vieţii sale omul se dezvoltă în aşa fel încât i se întăreşte puterea memoriei cu ajutorul căreia, în viaţa de mai târziu, îşi aminteşte de întâmplările prin care a trecut până la un anumit punct al perioadei copilăriei sale. Ceea ce s-a întâmplat înainte de acest punct este perceput de el ca vis al vieţii din care s-a trezit. Sufletul omului n-ar fi ceea ce trebuie să fie dacă din trăirile confuze ale copilăriei n-ar răsări şi creşte această capacitate a memoriei. Pe o treaptă mai elevată a existenţei sale, omul poate gândi într-un mod asemănător la trăirea stării „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. El poate simţi că nu tot ce este reprezintă vieţuiri ale sufletului corespund înclinaţiilor sale, care nu se trezesc din visul vieţii prin această trăire.

Diferiţi filosofi au subliniat în repetate rânduri că sunt puşi în încurcătură când trebuie să răspundă la întrebarea: „Ce este filosofia în adevăratul sens al cuvântului?”. Un lucru este însă cert, că în filosofie trebuie văzută o formă deosebită de a da satisfacţie acelei necesităţi sufleteşti umane care-şi stabileşte revendicarea prin „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Putem cunoaşte existenţa acestei revendicări după cum ştim ce este foamea, cu toate că am ajunge poate în încurcătură dacă ar trebui să formulăm o explicaţie, satisfăcătoare pentru toţi oamenii, a senzaţiei de foame.

O idee de acest fel s-a manifestat în sufletul lui Fichte, când a spus: „Omul îşi alege filosofia în funcţie de propriile sale însuşiri”. Încurajaţi de astfel de gânduri, ne putem apropia de examinarea încercărilor făcute în decursul istoriei pentru aflarea unei rezolvări mulţumitoare a enigmelor filosofiei. În aceste încercări vom descoperi apoi relevări ale însăşi entităţii umane. Pentru că deşi – atunci când vrea să vorbească în calitate de filosof – omul caută să reducă la tăcere propriile sale interese, totuşi, într-o concepţie filosofică apare cu totul nemijlocit ceea ce poate face din sine însăşi personalitatea umană prin desfăşurarea forţelor sale primordiale proprii.

Din acest punct de vedere, cercetarea realizărilor filosofice în problema enigmelor lumii poate trezi anumite speranţe. Se poate adică trage concluzia că prin aceste cercetări se obţin anumite rezultate în legătură cu natura evoluţiei sufletului omenesc. Iar autorul acestei cărţi crede că în decursul studierii concepţiilor filosofice apusene a obţinut astfel de rezultate. I s-a dezvăluit existenţa a patru epoci, ce pot fi deosebite cu claritate în cadrul dezvoltării străduinţelor filosofice ale omenirii. Autorul a trebuit să stabilească diferenţe între aceste epoci, tot atât de caracteristic exprimate pe cât de clar sunt definite deosebirile dintre speciile unui regn al naturii. Aceasta l-a călăuzit la recunoaşterea faptului că istoria dezvoltării filosofice a umanităţii aduce dovada existenţei unor impulsuri obiective, care se dezvoltă pe măsura trecerii timpului cu totul independent de voinţa oamenilor. Ceea ce oamenii produc în calitate de filosofi apare ca manifestarea dezvoltării acestor impulsuri care acţionează în subsolul istoriei exterioare. Se impune convingerea că un astfel de rezultat este obţinut prin cercetarea imparţială a realităţilor istorice, la fel cum poate decurge şi cunoaşterea unor legi ale naturii din observarea atentă a fenomenelor naturii. Autorul acestei cărţi crede că nu a fost ademenit de nici un fel de părere preconcepută de construire arbitrară a devenirii istorice, ci că faptele constrâng la recunoaşterea rezultatelor de felul celor amintite mai sus.

Este evident că dezvoltarea strădaniilor filosofice umane permite împărţirea în epoci istorice, fiecare având o durată de şapte până la opt secole. În fiecare dintre aceste epoci, sub aparenţa istoriei exterioare acţionează un alt impuls spiritual, care iradiază oarecum personalitatea umană în interior, impuls care, prin propria sa evoluţie, atrage după sine progresul filosofării umane.

Din cuprinsul cărţii urmează să reiasă modul cum vorbesc faptele reale în favoarea delimitării acestor epoci. În măsura în care îi va fi posibil, autorul doreşte să lase să vorbească înseşi faptele. În prezentul capitol sunt prezentate numai unele linii directoare care nu au stat la baza cercetării care a condus la scrierea acestei cărţi, ci care s-au conturat ca rezultat al acestei cercetări.

Ar putea exista părerea că locul potrivit al acestor „linii directoare” ar fi abia la sfârşitul cărţii, pentru că veridicitatea lor ar rezulta numai din conţinutul celor spuse anterior. Ele trebuie totuşi să preceadă ca o comunicare provizorie, deoarece justifică structurarea lăuntrică a întregii expuneri. Căci, deşi aceste linii directoare au rezultat pentru autorul cărţii ca o concluzie a cercetărilor întreprinse, ele se aflau totuşi în mod firesc în spiritul său încă înaintea expunerii conţinutului cărţii, fiind decisive pentru scrierea ei. Pentru cititor poate fi însă important să nu afle abia la sfârşitul unei cărţi de ce şi-a expus autorul opiniile sale într-un anumit fel, ci de a-şi putea formula deja în timpul citirii o părere asupra modului autorului de a-şi expune opiniile din punctul său de vedere. Totuşi, aici nu va fi comunicat decât ceea ce este luat în considerare pentru structurarea interioară a expunerilor.

Prima epocă a dezvoltării ideilor filosofice începe în antichitatea elenă. Ea poate fi urmărită istoric-retrospspectiv cu claritate până la Pherekydes din Syros şi Thales din Milet, terminându-se o dată cu ivirea timpurilor în care avea loc întemeierea creştinismului. Aspiraţia spirituală a omenirii manifestă în această epocă un caracter fundamental deosebit de cel al timpurilor precedente. Este epoca în care gândirea omului se află în curs de trezire. Anterior, sufletul uman vieţuia în reprezentări metaforice (simbolice) despre lume şi existenţă. Oricât am vrea să le dăm dreptate celor ce ar dori să vadă o viaţă a gândirii filosofice anterioară timpurilor dinaintea grecilor, totuşi, o cercetare imparţială nu ne permite s-o facem. Începutul filosofiei formulate în gânduri adevărate trebuie să fie plasat în Grecia. Ceea ce în contemplările orientale şi egiptene pare a fi asemănător unor elemente ale gândirii nu este, la un examen temeinic, decât imagine, simbol. Năzuinţa de a recunoaşte interdependenţele existente în lume prin ceea ce ar putea fi numit, în prezent, gânduri, s-a născut în Grecia. Atâta timp cât sufletul omului îşi reprezintă fenomenele lumii prin imagini, el se simte încă intim legat de ele. Sufletul se simte ca fiind o parte a organismului universal şi nu ca o entitate independentă de acest organism. Când gândul se trezeşte în lipsa sa de imagine, el resimte separaţia dintre suflet şi lume. Gândul devine educatorul său spre independenţă. Dar grecul vieţuieşte gândul altfel decât omul actual. Acesta este un fapt trecut, de obicei, cu vederea. Grecul simţea gândul aşa cum simţim astăzi o percepţie senzorială, aşa cum resimţim „roşu” sau „galben”. Aşa cum atribuim astăzi unui „obiect” perceperea culorii sale sau a sunetelor emise de el, la fel vedea grecul gândul în şi prin lumea obiectelor. Din această cauză gândul mai rămâne în acest timp legătura care uneşte sufletul cu lumea. Desfacerea sufletului de lume abia începe, încă nu este desăvârşită. De fapt, sufletul vieţuieşte gândul în sinea lui; însă el trebuie să accepte că l-a primit din lume, din care cauză el se poate aştepta ca trăirea gândului să-i dezvăluie enigmele lumii. În cadrul unei astfel de trăiri a gândului se desăvârşeşte dezvoltarea filosofiei, care începe cu Pherekydes şi Thales, atinge punctul culminant prin Platon şi Aristotel, pentru ca după aceea să decadă, aflându-şi sfârşitul în timpul întemeierii creştinismului. Din temeliile dezvoltării spirituale, viaţa gândului se revarsă în sufletele umane, generând în ele concepţii filosofice, care le educă să-şi resimtă independenţa faţă de lumea exterioară.

În timpul creştinismului incipient începe o nouă epocă. Sufletul omului nu mai poate simţi gândul ca percepţie venită din lumea exterioară. El simte acum gândul ca pe un produs al propriei sale fiinţe (lăuntrice). Un impuls, cu mult mai puternic decât era viaţa gândului, radiază din temeliile devenirii spirituale şi pătrunde înlăuntrul sufletului. Conştienţa de sine se trezeşte abia acum în omenire, într-un mod care corespunde esenţei propriu-zise a acestei conştienţe de sine. Ceea ce fusese trăit de oameni anterior, a fost numai prevestirea a ceea ce urma să fie denumit conştienţa de sine trăită lăuntric în sensul cel mai profund. Se poate nutri speranţa că cercetarea viitoare a dezvoltării spirituale va denumi perioada indicată mai sus „timpul trezirii conştienţei de sine”. În adevăratul sens al cuvântului, de-abia acum devine omul conştient de întreaga dimensiune a vieţii sufletului său ca „Eu”. Spiritele filosofice ale acelui timp resimt întreaga pondere a acestui fapt mai degrabă într-un mod confuz. Acest caracter confuz îi este imprimat năzuinţei filosofice aproximativ până la apariţia lui Scotus Erigena (m. 877 d. Chr.). Filosofii acestui timp se cufundă cu gândirea lor filosofică în întregime în reprezentarea religioasă. Prin această reprezentare, sufletul omului – care datorită trezirii conştiinţei de sine se vede pus cu totul pe propriile sale picioare – caută să dobândească conştienţa propriei sale integrări în viaţa macroorganismului lumii. Gândul devine un simplu mijloc de exprimare a concepţiei, dobândite din izvoare religioase, asupra raportului dintre sufletul omului şi Univers. Inclus în această concepţie, hrănit de reprezentarea religioasă, viaţa gândului creşte ca germen vegetal din sânul pământului, până răsare din acesta. În filosofia elenă, viaţa gândului îşi dezvoltă propriile sale forţe; ea călăuzeşte sufletul omului până la resimţirea independenţei sale; atunci, din subsolul spiritului irumpe înlăuntrul omenirii ceea ce este de o cu totul altă natură decât viaţa gândului, adică ceea ce împlineşte sufletul cu o trăire lăuntrică nouă, ceea ce îi permite să conştientizeze că este o lume proprie bazată pe propriul ei centru de greutate. Conştienţa de sine este la început trăită, încă nu este cuprinsă cu gândul. În căldura conştienţei religioase, gândul se dezvoltă în taină mai departe. În acest fel se derulează primele şapte până la opt secole de după întemeierea creştinismului.

Epoca următoare prezintă un caracter cu totul diferit. Filosofii de frunte simt cum reînvie forţa vieţii gândului. Sufletul omenesc a consolidat lăuntric independenţa trăită de-a lungul secolelor. El începe să se întrebe: oare ce este de fapt însuşirea lui primordială, şi descoperă că aceasta este viaţa gândului. Toate celelalte îi sunt date dinafară; însă gândul îl produce din temeliile propriei sale individualităţi, astfel că, în decursul acestei operaţiuni, sufletul omului este prezent cu întreaga lui conştienţă. În sufletul omului se naşte imboldul dobândirii prin gânduri a unei cunoaşteri cu ajutorul căreia se poate lămuri în ceea ce priveşte raportul său cu lumea. Cum se poate exprima în viaţa gândului ceva ce nu este născocit numai de suflet? Aceasta devine întrebarea care îi preocupă cel mai mult pe filosofii de atunci. Curentele spirituale ale nominalismului, realismului, scolasticii, misticii medievale: ele sunt cele care dezvăluie caracterul fundamental al filosofiei epocii respective. Sufletul omului încearcă să dovedească caracterul real al vieţii gândului.

După derularea celei de a treia epoci are loc o modificare a caracterului strădaniei filosofice. Conştienţa de sine a sufletului s-a întărit datorită muncii lăuntrice de veacuri, care a fost depusă în legătură cu examinarea realităţii vieţii gândului. A fost însuşită simţirea vieţii gândului legată de esenţa sufletului şi perceperea, prin această legătură, a unei certitudini lăuntrice a existenţei. Pe cerul spiritului luminează ca un astru uriaş, ca un semn distinctiv al acestei trepte de dezvoltare, cuvintele: „Cuget, deci exist” ale lui Descartes (1596-1650). Este intuită revărsarea esenţei sufletului în viaţa gândului; şi, în cunoaşterea acestei revărsări, oamenilor li se pare că au parte de trăirea adevărată a existenţei sufletului însuşi. În lăuntrul acestei existenţe întrezărite în viaţa gândului este resimţită o siguranţă aşa de mare, încât se ajunge la convingerea că o cunoaştere adevărată poate fi numai aceea care este trăită în felul în care trebuie să fie aflată de viaţa gândului, întemeiată în suflet pe ea însăşi. Acesta devine punctul de vedere al lui Spinoza (1632-1677). De aici încolo apar concepţii filosofice care modelează imaginea lumii aşa cum ar trebui să fie ea reprezentată dacă sufletul uman conştient de sine, cuprins prin viaţa gândului, ar avea în această imagine locul său corespunzător. Cum trebuie să fie reprezentată lumea, pentru ca sufletul omului să poată fi gândit în aceasta aşa cum trebuie să fie gândit în sensul reprezentărilor privind conştienţa de sine? Aceasta devine problema care, în cazul unei cercetări nepărtinitoare, se află la baza filosofiei lui Giordano Bruno (1548-1600), fiind totodată întrebarea căreia îi va căuta răspunsul şi Leibniz (1646-1716).

Cu reprezentări ale unei imagini a lumii rezultate dintr-o astfel de întrebare începe cea de a patra epocă a dezvoltării concepţiilor filosofice asupra lumii. Timpul în care vieţuim acum formează aproximativ mijlocul acestei perioade. Expunerile acestei cărţi urmează să arate măsura în care cunoaşterea filosofică a ajuns la cuprinderea mentală a unei imagini a lumii în lăuntrul căreia sufletul conştient de sine descoperă pentru sine un loc atât de sigur, încât poate să-şi înţeleagă propriul său sens şi propria lui importanţă în cadrul existenţei generale. Când, în prima epocă a strădaniilor filosofice, aceasta-şi primea forţele din viaţa trezită a gândului, în ea s-a născut speranţa dobândirii unei cunoaşteri a lumii de care aparţine sufletul uman, cu adevărata ei individualitate; cu acea individualitate care nu este epuizată prin viaţa cu ajutorul căreia corpul senzorial îşi găseşte propria sa revelare.

În epoca a patra, ştiinţele naturii, în curs de înflorire, alătură imaginii filosofice a lumii o imagine a naturii care devine treptat independentă, având un fundament propriu. Progresiv, în decursul dezvoltării sale, în această imagine a naturii nu se mai află nimic din lumea care trebuie să recunoască în sinea ei Eul conştient de sine, adică sufletul uman care se trăieşte pe sine ca entitate conştientă de sine. În prima epocă, sufletul omului începe să se despartă de lumea de dinafară şi să dezvolte o cunoaştere preocupată de propria sa viaţă sufletească. Această viaţă sufletească proprie îşi descoperă forţele în elementul gândului în curs de trezire. În epoca a patra se prezintă o imagine a naturii care s-a despărţit la rândul ei de propria sa viaţă sufletească. Ia naştere năzuinţa de a imagina natura în aşa fel încât în reprezentările ei să nu se amestece nimic din ceea ce extrage sufletul din sine însuşi şi nu din natură. Astfel sufletul, cu vieţuirea sa lăuntrică, este lăsat în această epocă în seama lui însuşi. El este ameninţat de a trebui să recunoască faptul că tot ceea ce poate cunoaşte despre sine are o semnificaţie numai pentru el însuşi, necuprinzând nici o indicaţie în legătură cu o lume în care adevărata lui fiinţă îşi are rădăcina. Pentru că, în imaginea naturii, sufletul nu poate afla nimic despre el însuşi.

Dezvoltarea vieţii gândirii a evoluat de-a lungul a patru epoci. În prima epocă, gândul acţiona ca ceva perceput din afară. El pune sufletul cunoscător al omului pe propriul său fundament. În epoca a doua, gândul şi-a epuizat forţa îndreptată în această direcţie. Sufletul se întăreşte prin trăirea în sinea lui a fiinţei sale proprii; gândul trăieşte activând subteran şi se contopeşte cu cunoaşterea de sine. Gândul nu mai poate fi privit din exterior ca o percepţie. Sufletul învaţă să simtă gândul ca un produs al său propriu. El trebuie să ajungă până la a se întreba: „ce are gândul, acest produs lăuntric al sufletului, de a face cu o lume exterioară?”. Epoca a treia se derulează preocupată de această întrebare. Filosofii dezvoltă acum o viaţă a cunoaşterii, care pune la încercare gândul, privitor la forţa lui lăuntrică. Forţa filosofiei acestei epoci se dezvăluie a fi însuşirea gânditorilor de a se transpune în elementul gândului, o forţă capabilă de a prelucra gândul în propria sa esenţă. În decursul acestei epoci sporeşte capacitatea vieţii filosofice de a se sluji de gând. La începutul epocii a patra, conştienţa de sine devenită cunoscătoare vrea să formuleze o imagine filosofică a lumii, pornind de la stăpânirea gândurilor. Ea este întâmpinată de imaginea naturii, care nu vrea să preia nimic din această conştienţă de sine. Iar sufletul conştient de sine stă în faţa acestei imagini a naturii cu sentimentul: „Cum ajung la o imagine a lumii în care sunt ancorate în mod sigur împreună atât lumea lăuntrică, cu adevărata ei esenţă, cât şi natura?” Impulsul provenit din această întrebare domină evoluţia filosofică – iar pe filosof, mai mult sau mai puţin conştient, de la începutul celei de a patra epoci. Şi tot acesta este impulsul dătător de ton şi în viaţa filosofică a contemporaneităţii noastre. În această carte urmează a fi caracterizate faptele reale izolate, care dezvăluie dominaţia exercitată de acest impuls. Primul volum al cărţii va expune dezvoltarea filosofiei până la mijlocul veacului al XIX-lea; cel de-al doilea va urmări această dezvoltare până în prezent, arătând la sfârşitul său cum dezvoltarea filosofiei de până acum atrage atenţia sufletului asupra perspectivelor unei vieţi a cunoaşterii umane aflate în devenire, prin care sufletul omului poate dezvolta, din propria-i conştienţă de sine, o imagine a lumii în care poate fi reprezentată adevărata lui fiinţă concomitent cu imaginea naturii produsă de cea mai nouă evoluţie.

Din cunoaşterea dezvoltării istorice a concepţiilor filosofice asupra lumii ar trebui să fie dezvoltată, în această carte, o perspectivă filosofică corespunzătoare prezentului.