Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ENIGMELE FILOSOFIEI

GA 18


VIAŢA GÂNDIRII DE LA ÎNCEPUTUL CRONOLOGIEI CREŞTINE
PÂNĂ LA IOAN SCOTUS SAU ERIGENA


În epoca următoare înfloririi concepţiilor elene asupra lumii, aceasta cedează locul vieţii religioase a acelui timp. Curentul concepţiilor asupra lumii este într-o anumită măsură absorbit de mişcările religioase, reivindu-se de-abia mai târziu. Prin aceasta nu afirmăm că mişcările religioase respective nu ar fi avut legătură cu progresul vieţii concepţiilor asupra lumii. Dimpotrivă, acest lucru s-a întâmplat în sensul cel mai cuprinzător. Însă nu este în intenţia noastră să vorbim despre dezvoltarea vieţii religioase, ci să caracterizăm progresul concepţiilor asupra lumii numai în măsura în care ele sunt rezultatul trăirii gându-rilor.

După epuizarea vieţii gândului la greci, în viaţa spirituală a omenirii începe o perioadă în care impulsurile religioase devin dinamizatoare şi pentru concepţia gândită asupra lumii. Ceea ce la Plotin era propria lui trăire mistică, elementul inspirator al ideilor sale, se transformă în impulsurile religioase pentru dezvoltarea spirituală a omenirii în viaţa socială mai extinsă, într-o perioadă care începe cu epuizarea forţelor concepţiei greceşti asupra lumii şi durează aproximativ până la apariţia lui Scotus Erigena (mort la 877 d. Chr.). În această perioadă, dezvoltarea gândurilor nu încetează cu desăvârşire; apar chiar şi construcţii de gânduri extraordinare, cuprinzătoare. Totuşi, forţa acelor gânduri nu izvorăşte din ele însele, ci din impulsurile religioase.

În această perioadă, sufletele umane aflate în plină dezvoltare sunt străbătute de modul religios de reprezentare, iar din stimulările induse de acest mod de reprezentare decurg imaginile lumii. Gândurile care se ivesc cu acest prilej sunt cele greceşti, care acţionează în continuare. Ele sunt adoptate şi transformate, însă nu este realizată nici un fel de creştere a lor din ele însele. Concepţiile asupra lumii ies la iveală din fundalul vieţii religioase. Ceea ce vieţuieşte în ele nu este gândul în desfăşurare; impulsurile religioase sunt cele care forţează obţinerea unei expresii în gândurile cucerite.

Această dezvoltare poate fi privită prin prisma unor evenimente mai importante. Atunci se observă că, pe solul european, moduri de reprezentare platonice şi chiar altele mai vechi se luptă pentru a înţelege sau a combate ceea ce este propovăduit de religii. Cugetători importanţi încearcă să prezinte revelaţiile religiilor, căutând să le justifice şi în faţa vechilor concepţii asupra lumii. În acest fel ia naştere ceea ce este caracterizat de istorie drept gnosă, într-un colorit când mai mult creştin, când mai mult păgân. Personalităţi demne de a fi amintite în legătură cu gnosa, sunt Valentinus, Basilides, Marcion. Creaţia gândirii lor este o reprezentare cuprinzătoare a evoluţiei lumii. Cunoaşterea, gnosa – când se înalţă de la cele gândite la cele ce nu pot fi gândite – se revarsă în reprezentarea unei entităţi supreme, creatoare a lumii. Această entitate este cu mult mai presus decât tot ce este perceput de om drept Univers. Foarte sus, sublime sunt şi entităţile create de şi din sinea ei, de această entitate supremă, eonii. Totuşi aceştia formează o serie evolutivă descendentă, astfel că un eon mai nedesăvârşit provine totdeauna dintr-unul mai desăvârşit. Trebuie considerat ca un eon al treptei mai târzii de dezvoltare şi Creatorul lumii perceptibile pentru om, lume căreia îi aparţine şi omul însuşi. Cu această lume se poate lega un eon din categoria supremei desăvârşiri. Un eon rămas într-o lume perfectă pur spirituală şi care s-a dezvoltat acolo mai departe în sensul cel mai desăvârşit, în timp ce alţi eoni au generat lucruri imperfecte, între care şi lumea sensibilă împreună cu omul. În felul acesta, pentru gnosă este imaginabilă legătura dintre două lumi care au parcurs căi diferite de dezvoltare şi dintre care, la un moment dat, cea mai puţin desăvârşită este impulsionată în vederea unei noi dezvoltări, spre a atinge perfecţiunea. Gnosticii apropiaţi creştinismului, îl considerau pe Iisus Christos drept acel eon desăvârşit, care s-a contopit cu lumea Pământului.

Clement din Alexandria (m. la aproximativ 211 d. Chr.) şi Origene (n. aprox. la 183 d. Chr.) se situau mai mult pe terenul dogmatismului creştin. Clement considera concepţiile greceşti asupra lumii drept o pregătire a revelaţiei creştine, folosindu-se de aceste concepţii ca de un instrument, pentru a exprima şi apăra impulsurile creştine. Origene procedează în mod asemănător.

Viaţa gândului, inspirată de impulsurile religioase, se găseşte ca într-un curent confluent cuprinzător al vieţii de reprezentare inspirată de impulsuri religioase, în scrierile lui Dionisie Areopagitul. Aceste scrieri sunt amintite începând din anul 533 după Christos. Fiind redactate probabil cu nu prea mult timp înainte, ele aparţin în trăsăturile lor fundamentale – nu şi în detalii – gândirii timpurii a acestei perioade. Conţinutul acestor scrieri poate fi schiţat în felul următor. Dacă sufletul s-a desprins de tot ceea ce poate fi perceput şi gândit de el ca fiind existent, dacă se înalţă şi deasupra a tot ceea ce poate gândi ca fiind inexistent, atunci va putea intui în mod spiritual domeniul entităţii divine ascunse, care depăşeşte fiinţarea. În această entitate sunt contopite într-o unitate: existenţa primordială, bunătatea primordială şi frumuseţea primordială. Pornind de la această trinitate primordială, sufletul contemplă o ordine descendentă a rangului fiinţelor spirituale, care coboară ierarhic până la om.

Scotus Erigena preia în secolul al nouălea această concepţie asupra lumii şi o reface în felul său. Pentru el, Universul se prezintă ca o dezvoltare în patru „Forme ale naturii”. Prima este „Natura creatoare şi necreată”, în care este cuprinsă originea primordială pur spirituală a lumii, din care se dezvoltă „Natura creatoare şi creată”. Aceasta este o sumă de entităţi şi forţe pur spirituale, care, abia ele, creează prin activitatea lor mai întâi „Natura creată şi necreatoare”, de care aparţine lumea sensibilă şi omul. Acestea se dezvoltă în aşa fel încât sunt preluate în „Natura necreată şi necreatoare”, înlăuntrul căreia acţionează faptele reale ale mântuirii, mijloacele religioase spirituale ale iertării etc.

În concepţiile gnosticilor asupra lumii, în aceea a lui Dionisie Areopagitul sau în cea a lui Scotus Erigena, sufletul omului îşi simte rădăcina existând într-o temelie a Universului pe care nu se poate sprijini cu ajutorul forţei gândului, ci de la care vrea să primească, drept dar, lumea gândurilor. Sufletul nu se simte sigur înlăuntrul forţei gândului; totuşi, el năzuieşte să trăiască în gând relaţia sa cu temelia lumii. Gândul, care la cugetătorii eleni vieţuia din propria lui forţă, sufletul îl supune unei dinamizări printr-o altă forţă, pe care şi-o procură din impulsurile religioase. În această epocă, gândul duce într-o oarecare măsură o existenţă în care propria sa forţă dormitează. La fel ne putem imagina şi reprezentarea prin imagini de-a lungul veacurilor care a premers naşterii gândului. Reprezentarea prin imagini şi-a avut desigur o culme străveche, asemănătoare trăirii gândului în Grecia; apoi şi-a însuşit forţa din alte impulsuri, pentru ca numai după ce a parcurs această stare intermediară, să se metamorfozeze în trăirea gândului. Ceea ce se manifestă în primele secole ale cronologiei creştine este o treaptă intermediară a creşterii gândului.

În Asia, unde concepţiile lui Aristotel şi-au aflat o largă răspândire, ia naştere strădania de a exprima impulsurile religioase semite, prin ideile acestui cugetător grec. Această strădanie se transplantează după aceea pe teritoriul european şi pătrunde în viaţa spirituală europeană prin cugetători ca Averroes, marele aristotelician (1126-1198), Maimonide (1135-1204) şi alţii.

Averroes este de părere că acceptarea existenţei unei lumi deosebite a gândului în personalitatea omului ar fi o greşeală. Există numai o singură lume de gânduri în fiinţele divine primordiale. După cum o singură lumină se poate reproduce simultan în numeroase oglinzi, la fel se revelează una şi aceeaşi lume de gânduri în mulţimea tuturor oamenilor. Pe parcursul vieţii pământeşti există de fapt un progres al lumii gândurilor; totuşi acesta este în realitate numai un proces desfăşurat în lăuntrul temeliei spirituale primordiale unificatoare. Când omul moare, manifestarea individuală încetează pur şi simplu. Viaţa gândurilor sale personale mai există numai într-o viaţă de gânduri unică.

Această concepţie asupra lumii îi permite trăirii elene a gândului să acţioneze mai departe în aşa fel, încât o ancorează în temelia Universului divin unitar. Ea dă impresia că sufletul omului, aflat în curs de dezvoltare, nu ar simţi în sine forţa primordială proprie a gândului; din această cauză ea mută această forţă într-o putere a Universului, aflată în afara omului.