Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ENIGMELE FILOSOFIEI

GA 18


SCHIŢA PERSPECTIVEI UNEI ANTROPOSOFII


Celui care examinează modalităţile în care se realizează concepţiile filosofice asupra lumii până în prezent i se pot dezvălui, în căutările şi năzuinţele personalităţilor gânditorilor, subdiviziuni de concepţii care, într-o măsură oarecare, nu ajung la o exprimare conştientă, ci trăiesc instinctiv. În aceste curente acţionează puteri care conferă ideilor cugetătorilor direcţia, şi adeseori şi forma, asupra cărora însă privirea lor spirituală cercetătoare nu vrea să se îndrepte nemijlocit. Aceşti gânditori par a fi impulsionaţi de puteri ascunse, de care ei nu vor să se ocupe, ba mai mult, în faţa cărora se retrag de-a dreptul înspăimântaţi. Astfel de puteri trăiesc în lumea gândurilor unor: Dilthey, Eucken, Cohen. Ceea ce este afirmat în aceste lumi ale gândurilor este expresia unor forţe ale cunoaşterii de care filosofii sunt dominaţi în mod inconştient, dar care nu-şi găsesc deloc dezvoltarea conştientă în eşafodajul ideilor lor.

În multe construcţii de idei este căutată siguranţa, certitudinea cunoaşterii. Direcţia urmată îşi are punctul de plecare, mai mult sau mai puţin, în reprezentările lui Kant. În modelarea expresiei gândurilor, contribuie în mod hotărâtor, în mod conştient sau inconştient, mentalitatea specifică ştiinţelor naturii. Însă mulţi intuiesc faptul că izvorul din care urmează a fi extrasă cunoaşterea în vederea dobândirii explicării şi a lumii extrasufleteşti, se află în „sufletul conştient de sine”. Şi aproape toţi sunt stăpâniţi de întrebarea: Cum ajunge sufletul conştient de sine să considere că ceea ce trăieşte în el este revelarea unor realităţi adevărate? Lumea senzorială cotidiană s-a transformat în „iluzie”, pentru că, în decursul dezvoltării filosofice, Eul conştient de sine s-a aflat, cu trăirile sale lăuntrice, tot mai mult izolat în el însuşi. S-a ajuns până acolo încât să se considere că şi percepţiile sunt numai trăiri lăuntrice, care nu trădează prezenţa în ele a unei puteri prin care le-ar fi garantată existenţa şi menţinerea în cadrul realităţii. Se simte cât de mult depinde de găsirea unui punct de sprijin pentru cunoaştere în Eul conştient de sine. Însă prin cercetarea stimulată de acest sentiment se ajunge la concepţii care nu oferă mijloacele necesare cufundării cu Eul într-o lume capabilă de a prezenta existenţa într-un mod mulţumitor.

Cel ce caută explicarea acestei stări de fapt, o poate afla în felul în care s-a raportat faţă de realitate, esenţa sufletească eliberată – datorită dezvoltării filosofiei –, de înlănţuirea ei de realitatea lumii exterioare. – El se simte înconjurat de o lume ce i se revelează în primul rând prin simţuri. Sufletul şi-a îndreptat însă atenţia şi asupra propriei sale activităţi, asupra trăirii sale creatoare lăuntrice. El percepe ca pe un adevăr de nezdruncinat faptul că fără ochiul sensibil la culoare, la lumină, nu se poate manifesta nici un fel de lumină sau culoare. Astfel, el simte creativitatea în chiar activitatea ochiului. Însă dacă ochiul produce autocreator culoarea – aşa trebuie să gândim în sensul acestei filosofii –, atunci unde voi afla ceva ce există prin sine însuşi, ceva ce nu-şi are existenţa numai datorită propriilor mele puteri creatoare? Dacă chiar şi revelaţiile simţurilor sunt numai manifestări ale puterii sufletului, nu trebuie atunci să fie mai degrabă gândirea cea care vrea să dobândească reprezentări ale unei realităţi adevărate? Nu cumva gândirea este condamnată la a produce imagini-reprezentări ce-şi au rădăcinile în caracterul vieţii sufleteşti, însă care nu vor putea tăinui nicicând în ele însele ceva ce ar garanta o oarecare certitudine înaintării noastre până la izvoarele existenţei? Astfel de întrebări irump pretutindeni din dezvoltarea mai nouă a filosofiei.

Atât timp cât se nutreşte credinţa că prin lumea care ni se revelează prin simţuri ne este dat ceva desăvârşit, ceva întemeiat pe sine însuşi care trebuie să fie cercetat pentru a putea ajunge la cunoaşterea propriei sale esenţe lăuntrice, nu ne vom putea elibera din confuzia ce rezultă din întrebările la care am făcut aluzie. Sufletul uman îşi poate produce cunoştinţele sale numai în mod autocreator, în el însuşi. Aceasta este o convingere care s-a format justificat din presupunerile expuse în capitolul „Lumea ca iluzie” şi cu ocazia prezentării gândurilor lui Hamerling. După aceea însă, dacă vom adera la această convingere, nu vom putea trece dincolo de o anumită dilemă a cunoaşterii, atât timp cât ne vom imagina că lumea senzorială ar cuprinde în ea însăşi adevăratele baze ale existenţei sale; şi ar trebui să replăsmuim cumva, cu ceea ce producem în sufletul însuşi, ceva ce se află în afara sufletului.

Această dificultate va putea fi depăşită numai de o cunoaştere care are în faţa ochiului spiritual faptul că tot ceea ce percep simţurile nu reprezintă, prin propria entitate, ceva ca un adevăr închegat, închis în sine, ci ca un lucru neterminat într-o oarecare măsură, ca o jumătate de realitate.

De îndată ce presupunem că prin percepţiile lumii simţurilor am avea în faţa noastră o realitate deplină, nu mai putem ajunge nicicând să aflăm un răspuns întrebării: Ce au de adăugat la această realitate, prin cunoaştere, produsele autocreate ale sufletului nostru? Va trebui atunci să ne oprim la părerea kantiană că omul trebuie să-şi considere cunoştinţele ca produse proprii ale organizării sale sufleteşti, şi nu ca ceva ce i se revelează ca o realitate adevărată. Dacă realitatea este situată în afara sufletului sub o formă proprie, atunci sufletul nu poate produce ceea ce corespunde acestei realităţi, ci numai ceva ce se revarsă din propria lui organizare.

Totul se schimbă de îndată ce recunoaştem că organizrea sufletului uman nu se îndepărtează de realitate împreună cu ceea ce produce în mod autocreator în cunoaştere, ci că în viaţa ce o desfăşoară înaintea oricărei cunoaşteri îşi creează ca prin farmec o lume care nu este cea reală. Sufletul uman este situat în lume în aşa fel încât, din cauza propriei sale entităţi, face lucrurile altfel decât sunt ele în realitate. Într-o măsură oarecare este justificată părerea lui Hamerling: „Anumite excitaţii produc mirosul în organul nostru olfactiv. Deci trandafirul nu este parfumat dacă nu-l miroase nimeni... Dragul meu cititor, dacă aceasta nu ţi se va părea evident şi dacă mintea ta se va revolta împotriva acestei realităţi, atunci nu mai citi nici măcar un rând; lasă necitită cartea aceasta precum şi toate celelalte cărţi care tratează chestiuni filosofice; căci pentru aceasta îţi lipseşte capacitatea necesară înţelegerii imparţiale şi a reţinerii în gândirea ta a unui fapt real”. Modul în care apare lumea senzorială când omul îi stă nemijlocit în faţă depinde, fără îndoială de entitatea sufletului său. Dar nu rezultă oare din aceasta că el pricinuieşte apariţia în acest fel a lumii tocmai prin sufletul său? Însă o cercetare obiectivă ne arată modul în care caracterul nereal al lumii exterioare senzoriale provine din aceea că, prin confruntarea lui nemijlocită cu lucrurile, omul înăbuşă anumite caracteristici care le aparţin în realitate. Iar dacă, ulterior, el desfăşoară autocreator viaţa lui lăuntrică, va lăsa ca din adâncurile sufletului să se înalţe ceea ce dormitează în aceste profunzimi, adăugând la ceea ce a perceput cu simţurile sale ceva în plus, care preface, în cunoaştere, semirealul în realitatea cunoaşterii. Ţine de esenţa sufletului să stingă la prima vedere a lucrurilor ceva din ceea ce aparţine realităţii lor. Acesta este motivul pentru care lucrurile sunt pentru simţuri aşa cum nu sunt în realitate, ci aşa cum le modelează sufletul. Însă aparenţa lor (sau simpla lor apariţie) se întemeiază pe aceea că sufletul a înstrăinat mai întâi ceva din ceea ce le aparţine. Însă în timp ce omul nu rămâne la prima vedere a lucrurilor, prin cunoaştere le adaugă ceea ce revelează în primul rând deplina lor realitate. Sufletul nu adaugă lucrurilor ceva prin cunoaştere, ceea ce ar fi pentru ele un element nereal, ci a luat, încă înaintea cunoaşterii, ceva din caracteristicile care aparţin adevăratei lor realităţi. Va fi sarcina filosofiei de a recunoaşte că lumea ce se manifestă omului este o „iluzie” înainte ca el să i se opună cunoscând, dar că drumul cunoaşterii indică direcţia spre realitatea deplină. Ceea ce produce omul în mod autocreator prin cunoaştere, apare a fi o revelare lăuntrică a sufletului numai datorită faptului că omul, înainte de a avea trăirea cunoaşterii, trebuie să se închidă faţă de ceea ce vine din esenţa lucrurilor. El nu poate vedea încă aceasta la lucruri când, mai întâi, li se opune. În cunoaştere el îşi dezvăluie, prin activitate proprie, ceea ce mai întâi i se ascunde. Dacă omul consideră că ceea ce a perceput mai întâi este o realitate, ceea ce el produce cunoscând îi va apărea ca şi cum el l-ar fi adus la această realitate. Dacă el recunoaşte că trebuie să caute în lucruri ceea ce numai aparent a fost produs de el însuşi şi că mai departe el a ţinut-o departe numai de privirea lucrurilor de către el, atunci va resimţi cum cunoaşterea este un proces al realităţii prin care sufletul concreşte treptat cu existenţa lumii, un proces prin care trăirea lui lăuntrică izolată este lărgită spre a deveni o trăire a lumii.

Într-o scriere mică, intitulată Adevăr şi ştiinţă, ediţia întâi, pag. 84, care a apărut în anul 1892, autorul acestei cărţi a făcut o încercare modestă de a fundamenta din punct de vedere filosofic ceea ce a fost expus mai sus în mod aluziv. El vorbeşte acolo de perspective pe care trebuie să şi le deschidă filosofia actuală, dacă vrea să depăşească dificultatea ce a rezultat, în mod firesc, din dezvoltarea mai nouă. În scrierea amintită este prezentat un punct de vedere filosofic, prin cuvintele: „Nu cea dintâi formă cu care adevărul întâmpină Eul este cea adevărată, ci ultima, cea pe care Eul o face din prima. Acea primă formă este lipsită de orice importanţă pentru lumea obiectivă, ea este semnificativă şi are o importanţă numai ca temelie pentru procesul cunoaşterii. Aşadar nu forma lumii, pe care o dă teoria, este cea subiectivă, ci mai degrabă cea care îi este dată Eului prima dată”. O expunere ulterioară asupra acestui punct de vedere o formează încercarea filosofică de mai târziu a autorului, Filosofia libertăţii, apărută în anul 1894 (ediţia a 12-a, din ediţia operelor complete, Dornach, 1962). În această lucrare, autorul se străduieşte să ofere temeiurile filosofice ale unei concepţii, indicate în susnumita carte prin cuvintele: „Nu de natura obiectelor ţine faptul că ele ne sunt date mai întâi fără noţiunile corespunzătoare, ci de organizarea noastră spirituală. Fiinţa umană, în totalitatea ei, funcţionează în aşa fel încât, pentru fiecare lucru al realităţii, elementele conlucrează din două direcţii: dinspre percepţie şi dinspre gândire. Pentru natura obiectelor nu are nici o importanţă felul în care suntem organizaţi spre a le putea cuprinde. Deosebirea dintre percepţie şi gândire există de abia din clipa în care eu, contemplatorul, mă aflu în faţa obiectelor...”. Şi în continuare, la pag. 247: „Percepţia este partea realităţii care ne este dată obiectiv, în schimb conceptul este ceea ce ne este dat subiectiv, prin intuiţie. Organizarea-spirit a noastră rupe realitatea în aceşti doi factori. Unul dintre factori i se înfăţişează percepţiei, celălalt, intuiţiei. De abia legătura dintre cele două, percepţia incorporată legic în Univers, constituie realitatea deplină. Dacă examinăm şi ţinem cont numai de percepţie în sine, nu vom avea nici un fel de realitate, ci numai un haos neorganizat; dacă ţinem seama numai de legitatea percepţiilor ca atare, vom avea de a face numai cu concepte abstracte. Realitatea nu este cuprinsă în concepte abstracte, ci în observarea cugetătoare, care nu ţine seama unilateral nici numai de concept şi nici numai de percepţie în sine, ci de legătura dintre ambele elemente”.

Cel ce îşi poate însuşi punctele de vedere indicate aici, dobândeşte posibilitatea de a gândi – cu ajutorul vieţii sale sufleteşti – adevărul rodnic, în Eul conştient de sine. Aceasta este concepţia spre care tinde evoluţia filosofică de la epoca greacă încoace şi care şi-a păstrat primele urme clar sesizabile în concepţia lui Goethe despre lume. Se recunoaşte în general că Eul conştient de sine nu se trăieşte pe sine izolat în sinele său şi situat în afara lumii obiective; că eliberarea lui de lumea aceasta este un fenomen numai al conştienţei, fenomen ce poate fi depăşit prin aceea că se recunoaşte că avem în calitatea noastră de oameni, pe o anumită treaptă a dezvoltării, o modelare trecătoare a Eului, datorită excluderii din conştienţă a puterilor care leagă sufletul cu lumea. Dacă aceste puteri ar acţiona neîntrerupt în conştienţă, atunci nu s-ar ajunge la o conştienţă de sine viguroasă, ancorată în ea însăşi. În acest caz nu ne-am putea trăi pe noi înşine ca Eu conştient de sine. Dezvoltarea conştienţei de sine depinde deci direct de posibilitatea de a i se oferi sufletului percepţia lumii, fără acea parte a realităţii pe care Eul conştient de sine, aflat pe o anumită treaptă, şi anume cea situată înainte de cunoaşterea sa, o stinge. – forţele cosmice ale acestui membru al realităţii acţionează, aşadar, în aşa fel asupra esenţei sufletului, că se retrag în ascunzişuri pentru a permite aprinderea viguroasă a Eului conştient de sine. Ca urmare, Eul conştient de sine este silit să recunoască că datorează propria sa cunoaştere de sine unui fapt real ce aşterne un văl asupra cunoaşterii lumii. Prin aceasta este condiţionat în mod necesar că tot ceea ce sufletul aduce la trăirea energică a Eului acoperă temeliile mai adânci în care este înrădăcinat acest Eu. Însă întreaga cunoaştere a conştienţei obişnuite este de aşa natură încât realizează vigoarea Eului conştient de sine. Omul se percepe pe sine însuşi ca un Eu conştient de sine prin aceea că prin simţurile sale percepe o lume exterioară, că se trăieşte pe sine în afara acestei lumi exterioare şi că se află cu această lume exterioară într-un astfel de raport încât, pe o anumită treaptă a cercetării ştiinţifice, permite apariţia „lumii ca iluzie”. Dacă toate acestea nu s-ar manifesta în felul acesta, atunci Eul conştient de sine nu ar apărea. Aşadar, dacă năzuim numai să realizăm prin cunoaştere o copie a ceea ce este observat deja înainte de cunoaştere, atunci nu se obţine o adevărată trăire în realitatea deplină, ci numai o copie a „jumătăţii de realitate”.    

Dacă admitem că lucrurile stau în acest fel, atunci răspunsurile date enigmelor filosofiei nu pot fi căutate în trăirile sufletului, aşa cum se oferă acestea conştienţei obişnuite. Această conştienţă este chemată să fortifice Eul conştient de sine; tinzând să atingă acest ţel, perspectiva legăturii Eului cu lumea obiectivă va trebui să fie învăluită, deci nu se poate arăta cum este legat sufletul cu lumea adevărată. – Prin acestea, se face trimitere la cauza pentru care o năzuinţă de a cunoaşte, care urmăreşte să înainteze cu ajutorul mijloacelor de reprezentare ale ştiinţelor naturale sau ale filosofiei, va trebui să ajungă întotdeauna la un punct în care ceea ce se urmăreşte în cunoaştere se prăbuşeşte. A fost o sarcină a acestei cărţi de a indica această prăbuşire la mulţi gânditori ai timpului mai nou. Căci, în fond, întreaga năzuinţă ştiinţifică a timpului mai nou operează cu mijloacele ştiinţifice ale gânditorilor, mijloace care servesc emancipării Eului conştient de sine de tutela adevăratei realităţi. Iar măreţia şi forţa ştiinţei mai noi, respectiv a ştiinţei naturii, se întemeiază pe aplicarea fără rezerve a acestor mijloace emancipatoare ale gândirii.

Filosofi izolaţi ca Dilthey, Eucken şi alţii îndreaptă contemplarea filosofică asupra observării de sine a sufletului. Însă obiectul cercetărilor îl constituie acele trăiri sufleteşti care formează temelia existenţei Eului conştient de sine. În acest fel, cercetările nu pătrund până la acele izvoare ale lumii, din care trăirile sufletului ţâşnesc din realitatea adevărată. Aceste izvoare nu se pot afla acolo unde sufletul, observându-se în primul rând pe sine însuşi, se confruntă cu conştienţa obişnuită. Dacă sufletul vrea să ajungă la aceste izvoare, el va trebui să iasă din această conştienţă obişnuită. El trebuie să trăiască în sine ceva ce nu-i poate fi dăruit de această conştienţă. O astfel de trăire, îi pare cunoaşterii obişnuite a fi, în primul rând, cel mai deplin nonsens. Sufletul trebuie să se trăiască pe sine în mod conştient într-un element, fără să ducă cu sine conştienţa sa în acest element. Trebuie să se sară peste conştienţă, rămânând în acelaşi timp totuşi conştient! Şi totuşi: ori se va ajunge întotdeauna în străduinţele filosofice la imposibil, ori va trebui să fie deschisă o înţelegere a faptului că „nonsensul total” la care s-a făcut aluzie mai sus este numai aparent de neînţeles şi că totuşi el va fi acela care va indica drumul pe care va trebui căutat ajutorul, în vederea rezolvării enigmelor filosofiei.

Va trebui să fie recunoscut faptul că drumul spre „interiorul sufletului” trebuie să fie cu totul altul decât cel ales de unele concepţii ale timpului mai nou asupra lumii. – Atâta vreme cât trăirile sufleteşti vor fi considerate în felul în care ele se prezintă conştienţei obişnuite, nu se va putea pătrunde în profunzimile sufletului. Ne oprim în faţa a ceea ce este împins în afară de aceste profunzimi. Concepţia lui Eucken asupra lumii se află în această situaţie. – Trebuie să năzuim să ajungem sub suprafaţa sufletului. Însă o astfel de afundare nu poate fi rezolvată cu mijloacele obişnuite ale trăirii sufleteşti, ale căror tărie constă tocmai din menţinerea sufletului în conştienţa obişnuită. – Mijloace pentru pătrunderea mai adânc în suflet ne sunt oferite dacă ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce colaborează, de fapt, în conştienţa obişnuită, însă această activitate nu intră în această conştienţă. Când omul cugetă, conştienţa lui este îndreptată asupra gândurilor sale. Prin gândurile sale, el vrea să reprezinte ceva; el vrea, înţeles în sens obişnuit, să gândească just. Însă atenţia poate fi îndreptată şi spre altceva. Activitatea gândirii ca atare, poate fi cuprinsă în ochiul spiritual. În centrul conştienţei poate fi împins, bunăoară, un gând care nu se referă la nimic exterior, care este gândit ca un simbol, fără a ţine seama de faptul că el este o oglindire a ceva de dinafară. Se poate însă şi persevera în păstrarea unui astfel de gând. Şi în timp ce perseverăm în acest fel ne putem transpune cu totul numai în acţiunea lăuntrică a sufletului. Însă prin aceasta nu este vorba să trăim în gânduri, ci de a trăi acţiunea de a gândi. În acest fel, sufletul se eliberează de ceea ce el face în timp ce gândeşte în mod obişnuit. Dacă va continua astfel de exerciţii lăuntrice o perioadă destul de îndelungată, va observa după un timp că ajunge să aibă trăiri care-l desprind de gândirea şi reprezentarea legată de organele trupului. Ceva asemănător poate fi realizat şi cu simţirea şi voinţa sufletului, ba mai mult, chiar şi cu simţirea, cu percepţia lucrurilor exterioare. Pe această cărare se obţine ceva numai dacă nu vom da înapoi de la a recunoaşte că autocunoaşterea sufletului nu poate fi dobândită de-a dreptul prin scrutarea spre interior care este tot timpul prezentă, ci mai degrabă spre ceea ce abia va trebui descoperit datorită unei lucrări sufleteşti lăuntrice. Printr-o lucrare sufletească ce ajunge prin exerciţiu la o astfel de persistenţă în activitatea lăuntrică a gândirii, simţirii şi voirii, încât aceste trăiri ajung într-un anumit sens să se „densifice” pe plan spiritual. „Ele îşi dezvăluie atunci, în această stare de „densificare”, esenţa lor lăuntrică, care nu poate fi conştientizată în starea obişnuită de conştienţă. Printr-o astfel de lucrare sufletească se descoperă faptul că, pentru realizarea stării de conştienţă obişnuită, puterile sufleteşti trebuie să se dilueze, precum şi că, în starea aceasta de diluare, ele devin imperceptibile. Lucrarea sufletească indicată aici constă în intensificarea nemărginită a capacităţilor sufleteşti, cunoscută de altfel şi de conştienţă obişnuită, care încă nu o foloseşte într-o astfel de amplificare. Acestea sunt însuşirile atenţiei şi dăruirii de sine iubitoare către cele trăite de suflet. Pentru atingerea acestor obiective, capacităţile amintite trebuie amplificate în aşa măsură, încât ele să acţioneze ca puteri sufleteşti cu totul noi.

Procedând în acest fel, punem stăpânire în suflet pe o trăire adevărată, a cărei esenţă proprie se dezvăluie a fi independentă faţă de organele fizice. Aceasta este o viaţă spirituală care, ca noţiune, nu trebuie confundată cu ceea ce Dilthey şi Eucken numesc lumea spirituală. Căci această lume spirituală este trăită de om numai în timp ce este legat de organele trupului său. Viaţa spirituală la care ne referim aici este inexistentă pentru sufletul legat de trup.

Şi, ca o primă experienţă a acestei vieţi spirituale nou cucerită, se prezintă cunoaşterea adevărată a vieţii sufleteşti adevărate. În realitate, nici aceasta nu este produsă prin trup, ci se desfăşoară în afara trupului. Când văd o culoare, când aud un sunet, nu trăiesc culoarea sau sunetul ca un rezultat al acţiunii trupului, ci în calitatea mea de Eu conştient de sine, cu culoarea, cu sunetul, în afara trupului. Sarcina trupului este de a acţiona în aşa fel încât să-l putem compara cu o oglindă. Dacă în starea conştientă obişnuită sunt legat cu o culoare numai sufleteşte, atunci, din cauza organizării specifice a acestei conştienţe, nu pot percepe nimic din culoare, aşa cum nu-mi pot vedea propriul obraz dacă privesc drept înainte. Însă dacă în faţa mea se află o oglindă, eu percep acest obraz ca pe un corp. Dacă nu stau în faţa oglinzii, eu sunt corpul, mă trăiesc ca atare. Dacă stau în faţa oglinzii eu conştientizez trupul ca imagine reflectată. La fel se întâmplă şi cu perceperea senzorială (insuficienţa unei comparaţii trebuie să fie, desigur, luată în considerare). Trăiesc împreună cu culoarea în afara trupului meu; datorită activităţii trupului (a ochiului, a sistemului nervos), culoarea devine pentru mine o percepţie conştientă. Trupul uman nu este un creator de percepţii, de sufletesc în general, ci un aparat de reflectare a ceea ce are loc pe plan spiritual-sufletesc în afara lui.

Printr-o astfel de concepţie, învăţătura despre cunoaştere este aşezată pe o bază plină de perspective. „Vom putea ajunge la o reprezentare a Eului pe cale epistemologică, dacă nu ni-l imaginăm (Eul), ca aflându-se înăuntrul organismului trupesc, lăsându-l să primească impresiile de afară, ci dacă transferăm acest Eu în legitatea însăşi a lucrurilor, considerând organismul trupesc numai ca oglindă care reflectă activitatea extracorporală a Eului în adevărata esenţă a Cosmosului pe care o resimte ca reflectare, prin activitatea organică a trupului”. Cu astfel de cuvinte a încercat autorul prezentei cărţi să caracterizeze perspectiva unei învăţături despre cunoaştere ce îi plutea pe dinaintea ochilor, în conferinţa elaborată de el, pentru congresul de filosofie, ţinut în anul 1911 la Bologna, cu titlul: „Bazele psihologice şi poziţia epistemologică a ştiinţei spiritului”

Interacţiunea de reflectare dintre trup şi suflet este întreruptă în timpul somnului uman; „Eul” vieţuieşte numai în activitatea spiritual-sufletească. Pentru conştienţa obişnuită nu există însă o trăire a sufletului când trupul nu oglindeşte trăirile, motiv pentru care somnul se desfăşoară în stare de inconştienţă. Prin exerciţiile sufleteşti la care s-a făcut aluzie, ca şi prin altele asemănătoare, se ajunge până acolo că sufletul dezvoltă o altă stare de conştienţă decât cea obişnuită. Din această cauză, sufletul obţine capacitatea de a avea nu numai trăiri sufleteşti-spirituale, ci şi de a întări în sine cele trăite, în aşa fel încât acestea să se reflecte în sine fără ajutorul trupului, ajungând astfel la percepţia spirituală. Şi, abia prin cele trăite în acest fel, sufletul se poate recunoaşte într-adevăr pe sine însuşi, se poate trăi în mod conştient, în propria lui esenţă. – După cum amintirea aduce la suprafaţă din adâncurile sufletului diferite fapte trăite fizic în trecut, în acelaşi fel se prezintă în faţa sufletului – care s-a pregătit pentru aceasta prin activităţile descrise mai înainte –, din adâncurile sale, evenimente importante care nu aparţin lumii existenţei senzoriale, dar care fac totuşi parte dintr-o lume în care sufletul îşi are esenţa de bază. Este uşor de înţeles de ce adeptul unor modalităţi contemporane de reprezentare aruncă lumea care îşi face apariţia aici în domeniul erorilor de memorizare, al iluziilor, halucinaţiilor, autosugestiilor şi al altora asemănătoare. La aşa ceva se poate replica doar: că o strădanie sufletească serioasă – care lucrează pe calea indicată – va afla mijloace sigure în structurarea lăuntrică a spiritului, pe care o obţine prin autoeducaţie, pentru a deosebi iluzia de realitatea spirituală, la fel cum în viaţa obişnuită, având o constituţie sufletească sănătoasă, poate deosebi o percepţie reală de o plăsmuire a fanteziei. Degeaba se vor căuta dovezi teoretice care să demonstreze că lumea spirituală descrisă este adevărată; aşa ceva nu există însă nici pentru adevărul lumii percepute. Modul cum trebuie judecat în această chestiune îl hotărăşte numai trăirea însăşi, atât într-un caz, cât şi în celălalt.

Ceea ce îi reţine pe mulţi de la întreprinderea pasului care, conform cu cele expuse, este singurul dătător de speranţă în domeniul enigmelor filosofice, este faptul că ei cred că prin acest pas se cade într-o zonă a unei mistici nebuloase. Cel ce nu are în sufletul său de la bun început atracţia pentru o astfel de mistică nebuloasă, acela îşi va deschide, pe calea descrisă, accesul la o lume a trăirii sufleteşti care este în sine de o claritate cristalină, aşa cum este edificiul ideilor matematice. În orice caz, dacă avem pornirea de a căuta spiritualul în „necunoscutul întunecat” sau în „ceea ce nu se lasă explicat”, atunci nu ne vom putea descurca nici ca oameni cunoscători şi nici ca oponenţi ai drumului descris.

De asemenea, este uşor de înţeles faptul că personalităţi care admit că numai modul de reprezentare de care se serveşte ştiinţa naturii pentru cunoaşterea lumii senzoriale ar fi singurul drum cu adevărat ştiinţific, vor protesta energic împotriva celor indicate aici. Totuşi, cel ce va respinge o astfel de vedere unilaterală, va putea constata că tocmai în atitudinea cu adevărat naturalist-ştiinţifică găseşte baza pentru admiterea celor descrise aici. Ideile atribuite în această carte modului mai nou de reprezentare a ştiinţelor naturii reprezintă cele mai potrivite gânduri de antrenament cărora li se poate dărui sufletul şi asupra cărora poate stărui, pentru ca, prin trăirea lor lăuntrică, să se poată elibera de trup. Cel care aplică aceste idei ale ştiinţelor naturii pentru a proceda cu ele în felul descris mai sus, va descoperi că astfel de gânduri, care la originea lor par a fi menite numai pentru reproducerea fenomenelor naturii, eliberează cu adevărat sufletul de trup, prin antrenarea lăuntrică a spiritului, şi că din acest motiv, ştiinţa spiritului, la care se face aici referire trebuie să constituie o continuare a modului adevărat de gândire trăit sufleteşte corect.

*

Dacă o căutăm pe drumul descris mai sus, adevărata esenţă a sufletului uman este trăită ştiind. Evoluţia concepţiilor filosofice asupra lumii a condus, în epoca greacă, la naşterea gândului pe terenul acestor concepţii asupra lumii. Progresul acestei evoluţii s-a îndreptat mai târziu spre aceea că, prin trăirea gândurilor, a condus reflecţia filosofică la Eul conştient de sine. Goethe s-a străduit, în Eul conştient de sine, să aibă astfel de trăiri, care, fiind elaborate de sufletul uman, situează în acelaşi timp acest suflet în domeniul unei realităţi inaccesibile simţurilor. Când Goethe se străduieşte să cunoască o idee a plantei care nu poate fi văzută cu ajutorul simţurilor, şi care cuprinde totuşi esenţa suprasensibilă a tuturor plantelor, în aşa fel încât, plecând de la ea, să poată fi imaginate plante care să fie viabile, el se situa cu o astfel de mentalitate pe terenul indicat aici. După aceea, Hegel a văzut, în trăirea gândurilor de către sufletul uman, „situarea în adevărata esenţă a lumii”; pentru el, lumea gândurilor adevărate a devenit esenţa lăuntrică a lumii. – O urmărire fără prejudecăţi a evoluţiei filosofice ne arată că trăirea gândurilor era, de fapt, elementul prin care Eul conştient trebuia să fie aşezat pe el însuşi, dar şi că viaţa în gânduri trebuie să progreseze la o astfel de trăire sufletească care să conducă dincolo de conştienţa obişnuită. Pentru că şi trăirea hegeliană a gândurilor se desfăşoară încă în domeniul acestei conştienţe de sine obişnuită.

În suflet se deschide în acest fel perspectiva unei realităţi inaccesibilă simţurilor. Ceea ce este trăit în suflet, prin pătrunderea în această realitate, se înfăţişează drept esenţa mai profundă a sufletului. Însă cum se prezintă relaţia acestei esenţe mai profunde a sufletului cu lumea exterioară, trăită prin mijlocirea trupului? Eliberat de trup în modul arătat, sufletul liber se trăieşte pe sine într-o ţesere spiritual-sufletească. El se află împreună cu elementul spiritual în afara trupului. Şi el ştie că şi în viaţa obişnuită se află în afara acestui trup, care îi aduce numai trăirile sale spiritual-sufleteşti spre percepere, ca un aparat de reflectare. Prin aceasta, trăirea spirituală se ridică pentru el atât de mult, încât în realitate i se revelează un element nou. Reflecţiuni asupra lumii spirituale, făcute în maniera lui Dilthey sau Eucken, găsesc că lumea spirituală este suma trăirilor culturale ale omenirii. Cu această lume, în calitatea ei de singură lume spirituală sesizabilă, ne aflăm pe terenul care se arată a corespunde mentalităţii ştiinţelor naturale. Totalitatea fiinţelor lumii se rânduieşte din punctul de vedere al ştiinţelor naturii în aşa fel, încât omul fizic în existenţa individuală pare a fi o recapitulare, o unitate spre care arată toate celelalte fenomene şi fiinţe ale naturii. Lumea culturii este ceea ce este creat prin acest om. Însă ea nu este o unitate individuală superioară în comparaţie cu individualitatea omului. Ştiinţa spiritului, la care se face aici referire, indică o trăire pe care sufletul o poate avea independent de trup. Şi această trăire se revelează a fi ceva individual. Ea se prezintă ca un fel de om superior, care se raportează la omul fizic ca la o unealtă a sa. Ceea ce este resimţit prin trăirea spirituală a sufletului eliberat de corpul fizic este o fiinţă omenească spiritual-sufletească unitară, care îi aparţine lumii spirituale aşa cum trupul aparţine elementului fizic. Dacă sufletul îşi trăieşte această esenţă spirituală a sa, atunci el recunoaşte şi faptul că această esenţă se află într-un anumit raport cu trupul. Acesta apare, pe de o parte, ca o desprindere de esenţa spiritual-sufletească, aproximativ în aşa fel încât putem îndrăzni să facem comparaţia cu cochilia melcului, care, învăluind melcul, devine un fel de copie a corpului său. Pe de altă parte, elementul spiritual-sufletesc apare în trup ca suma forţelor din plantă, care, după ce planta s-a desfăşurat, după ce şi-a desăvârşit dezvoltarea prin formarea frunzelor şi a inflorescenţei, se concentrează în germene spre a forma planul unei noi plante. Omul sufletesc-spiritual nu poate fi trăit fără ca să ştie în acelaşi timp prin trăire că în acest om este cuprins ceva ce vrea să ia forma unui nou om fizic. Un om, care prin trăirea în corpul fizic a adunat forţe ce nu pot fi valorificate în corpul său fizic actual. Acest corp fizic actual i-a dat desigur sufletului posibilitatea de a avea trăiri în legătură cu lumea exterioară, trăiri care-l fac pe omul sufletesc-spiritual să fie altcum decât a fost atunci când şi-a început vieţuirea în acest corp fizic; totuşi acest trup este construit într-o măsură oarecare prea solid, pentru ca omul psihic-spiritual să-l mai poată remodela în funcţie de trăirile de care a avut parte în lăuntrul său. Astfel, în om este ascunsă o fiinţă sufletesc-spirituală care conţine schema structurală pentru un nou om.

La astfel de gânduri pot fi făcute aici numai aluzii. Ceea ce cuprind ele deschide perspectiva unei ştiinţe a spiritului care, în fiinţa ei lăuntrică, este construită după modelul ştiinţei naturii. Cel ce elaborează o astfel de ştiinţă a spiritului procedează ca un botanist. Acesta urmăreşte planta cum îşi înfige rădăcina în sol, îşi desfăşoară tulpina şi frunzele, se dezvoltă în inflorescenţă şi fruct. În fruct, botanistul va conştientiza germenul noii vieţi vegetale. Şi când va vedea ivindu-se o plantă nouă, el caută originea ei în germenul ce provine de la o altă plantă. Omul de ştiinţă a spiritului va urmări cum o viaţă de om, făcând abstracţie de partea lui exterioară, dezvoltă şi o fiinţă lăuntrică; el va găsi că trăirile exterioare sunt trecătoare asemenea frunzelor şi inflorescenţelor plantelor; însă, în interior, va urmări germenul spiritual-sufletesc care ascunde schema unei noi vieţi umane. În omul care intră în viaţă prin naştere, omul de ştiinţă a spiritului va vedea revenind în lumea senzorială ceea ce anterior a ieşit din aceasta prin moarte. El va învăţa să observe cum ceea ce îi este transmis omului, prin curentul ereditar fizic, de la strămoşii lui, constituie numai materia brută pe care omul spiritual-sufletesc o modelează practic pentru a transpune în existenţa lui fizică ceea ce a fost preformat în germene într-o viaţă anterioară.

Din punctul de vedere al acestei concepţii asupra lumii, unele amănunte ale ştiinţei sufletului vor fi văzute într-o lumină nouă. Multe lucruri s-ar putea spune în această privinţă. Vom face însă aluzie la un singur lucru. Să observăm cum se metamorfozează sufletul uman prin trăiri, care reprezintă într-un anumit sens o reîntoarcere a unor trăiri anterioare. Dacă am citit o carte importantă la vârsta de douăzeci de ani şi o recitim la vârsta de patruzeci de ani, conţinutul cărţii este trăit parcă de un alt om. Şi dacă încercăm să ne explicăm în mod obiectiv cauzele acestui fenomen, va rezulta că ceea ce a fost asimilat în al douăzecilea an de viaţă continuă să trăiască lăuntric, devenind o parte a entităţii cititorului. În componenta sa sufletesc-spirituală este inclusă puterea care se află în carte; iar la recitirea într-al patruzecilea an de viaţă, în om se află şi această putere pe care a asimilat-o cititorul cu douăzeci de ani mai devreme. La fel se întâmplă şi cu experienţele vieţii. Ele devin însuşi omul. Ele trăiesc în „Eul” său. Însă mai poate fi observat că, în cursul aceleiaşi vieţi, această fortificare a omului superior trebuie să rămână de natură sufletesc-spirituală. Dar se mai conştientizează şi altceva, şi anume că acest om năzuieşte să devină destul de puternic pentru a-şi putea dezvolta forţele în corpul său fizic. Pentru a realiza acest lucru, rigiditatea trupească din aceeaşi viaţă este un obstacol. Însă în lăuntrul omului vieţuieşte, sub formă de schemă structurală, germenul care, împreună cu cele dobândite, vrea să formeze o nouă viaţă de om, după cum în lăuntrul plantei vieţuieşte germenul unei plante noi.

La acestea se adaugă faptul că familiarizarea sufletului cu lumea independentă de trup a spiritului îi evocă în conştienţă elementul spiritual-sufletesc adevărat, într-un mod asemănător cu fenomenul reapariţiei în memorie a unor întâmplări trecute. Totuşi, acest element spiritual-sufletesc se arată a fi extins deasupra vieţii individuale. Aşa cum ceea ce port acum în conştienţă cuprinde în sine rezultatele trăirilor mele fizice anterioare, la fel i se revelează sufletului care a parcurs exerciţiile indicate întreaga trăire fizică, cu modelarea deosebită a trupului plăsmuit de fiinţa sufletesc-spirituală care a premers formării trupului. Şi această viaţă ce a premers formării trupului se anunţă a fi una desfăşurată într-o lume pur spirituală, în care a trăit sufletul mai înainte ca să fi putut dezvolta schemele germinale dintr-o viaţă fizică anterioară într-o viaţă fizică nouă. Trebuie să ne închidem faţă de posibilitatea atât de lămuritoare că puterile sufletului uman sunt apte de dezvoltare, dacă ne opunem la recunoaşterea faptului că un suflet care îşi exprimă experienţa, în sensul că prin lucrarea sa lăuntrică a ajuns cu adevărat să aibă cunoştinţă de existenţa unei lumi spirituale în lăuntrul unei conştienţe diferite de cea obişnuită, spune  adevărul. Şi această cunoaştere conduce la înţelegerea spirituală a unei lumi, din care devine evident că adevărata esenţă a sufletului se află dincolo de trăirea obişnuită; şi că această esenţă adevărată se menţine în mod spiritual şi dincolo de moarte, aşa cum germenul plantei se menţine fizic după moartea ei. Se ajunge astfel la cunoaşterea faptului că sufletul omului trăieşte în vieţi pământeşti repetate, precum şi că între aceste vieţi pământeşti se află numai o existenţă pur spirituală.

Dintr-un astfel de punct de vedere rezultă adevăr în acceptarea existenţei unei lumi spirituale. Însăşi sufletele umane sunt cele care poartă cuceririle unei epoci culturale în epocile ulterioare. Sufletul apare în viaţa fizică cu o anumită constituţie lăuntrică, a cărei prezenţă o conştientizăm numai dacă nu suntem atât de stăpâniţi de prejudecăţi încât să vrem să vedem în această desfăşurare numai rezultatul transmisiei ereditare fizice. Ceea ce se prezintă ca o lume spirituală în viaţa culturală la care se referă Eucken şi Dilthey, este plăsmuit în aşa fel încât ceea ce urmează se leagă nemijlocit de ceea ce precede. Totuşi în această evoluţie se intercalează sufletele umane care aduc cu ele rezultatul vieţilor lor precedente sub forma unei predispoziţii sufleteşti lăuntrice, care însă trebuie să-şi însuşească prin învăţare exterioară ceea ce s-a dezvoltat în lumea culturală fizică în timp ce se aflau într-o existenţă pur spirituală.

Într-o expunere istorică nu poate fi oferită dezbaterea exhaustivă a problemelor la care s-a făcut aici referire. Celui ce caută aşa ceva, îmi permit să-i atrag atenţia asupra scrierilor mele în legătură cu ştiinţa spiritului, la care m-am referit aici. Chiar dacă acestea năzuiesc să ofere, într-un mod de expunere pe cât posibil general accesibil, concepţia despre lume ale cărei puncte de vedere şi ţeluri sunt schiţate aici, cred totuşi că este posibil să se recunoască chiar şi în forma acestui mod de expunere cum această concepţie despre lume este fundamentată pe o bază filosofică serioasă şi că, pornind de la aceasta, năzuieşte să se situeze în lumea pe care o poate vedea în mod clarvăzător sufletul uman, atunci când îşi dobândeşte, prin lucrare interioară, capacitatea observării în afara trupului.

Unul dintre maeştrii instructori al acestei concepţii despre lume este însăşi istoria filosofiei. Studiul acesteia ne arată că mersul muncii filosofice tinde spre adoptarea unei concepţii ce nu poate fi cucerită în starea de conştienţă obişnuită. În expunerile făcute de personalităţile reprezentative de cugetători, se arată în variate forme cum a fost încercată cercetarea Eului conştient de sine, în toate direcţiile, cu mijloacele conştienţei obişnuite. O analiză teoretică a cauzei pentru care aceste mijloace trebuie să ajungă la nişte puncte de vedere nesatisfăcătoare nu-şi are locul în prezentarea istorică. Cu toate acestea, faptele istorice, ele însele, exprimă clar cum conştienţa obişnuită, care cercetează în toate direcţiile, nu poate ajunge la rezolvarea unor probleme pe care trebuie totuşi să le formuleze. Şi motivul pentru care conştienţei obişnuite ca şi obişnuitei conştienţe ştiinţifice trebuie să-i lipsească mijloacele necesare prelucrării acestor probleme, aceasta trebuia s-o arate, pe de o parte, acest capitol final. Pe de altă parte, trebuia să expună spre ce năzuiesc, fără să-şi dea seama, concepţiile despre lume. – Dacă, dintr-un anumit punct de vedere, acest ultim capitol nu mai aparţine propriu-zis istoriei filosofiei, dintr-un alt punct de vedere va părea a fi totuşi justificat pentru cel căruia rezultatele acestei cărţi îi sunt revelatoare. Şi asta deoarece rezultatele respective au constat în faptul că această concepţie despre lume elaborată pe bazele ştiinţei despre spirit apare ca şi cum ar fi stimulată de curentul filosofic mai nou, ca un răspuns la întrebările puse de acesta. Pentru a conştientiza acest lucru, curentul filosofic amintit va trebui să fie examinat din diferite puncte de vedere caracteristice, izolate. În „Psihologia” lui Franz Brentano se vorbeşte de modul în care acest curent a fost deviat de la tratarea enigmelor mai adânci ale sufletescului. În cartea lui, poate fi citit: „Între timp, oricât de aparentă este necesitatea îngrădirii domeniului cercetării în această direcţie, totuşi poate că nu este mai mult decât aparentă. David Hume, la timpul său, s-a pronunţat cu toată hotărârea împotriva metafizicienilor, care susţineau a fi descoperit o substanţă purtătoare a stărilor psihice în sine. «În ceea ce mă priveşte», spune el, «când pătrund destul de adânc în ceea ce numesc în mine însumi, mă izbesc mereu de una sau alta dintre avertismentele mele împotriva căldurii sau frigului, a luminii sau umbrei, a iubirii sau urii, a durerii sau plăcerii. Oricât aş încerca, nicicând nu voi putea pune mâna pe sinele meu fără vreo reprezentare, şi nicicând nu pot descoperi ceva în afara reprezentării. Dacă, pentru un timp oarecare, reprezentările mele sunt suspendate – ca în cazul somnului sănătos – în acest timp nu pot simţi nimic din propriul meu sine, şi s-ar putea spune în adevăr că atunci eu nici nu exist» (Brentano, Psihologie, pag. 20). Hume recunoaşte numai o cercetare a sufletului care se îndreaptă spre suflet fără o lucrare lăuntrică a sufletului. O astfel de introspecţie nu poate înainta până la esenţialitatea sufletului. Însă Brentano, referindu-se la enunţurile lui Hume, continuă, spunând: „Acelaşi Hume observă totuşi că într-o concepţie ca a sa toate argumentele pentru existenţa nemuririi mai au aceeaşi forţă de convingere ca şi presupunerile contrare, tradiţionale”. La acestea trebuie însă adăugat că nu cunoaşterea, ci numai credinţa ar putea să se cramponeze de vorbele lui Hume, dacă ar fi justă părerea lui, cum că în suflet nu s-ar afla nimic altceva decât ceea ce este indicat de el. Căci ce ar putea garanta existenţa în continuare a ceea ce este găsit de Hume drept conţinut al sufletului? Brentano continuă: „Căci chiar dacă cel ce neagă existenţa substanţei sufleteşti nu poate vorbi fireşte despre o nemurire propriu-zisă a sufletului, este totuşi just că problema nemuririi pierde orice sens prin tăgăduirea unui purtător substanţial al fenomenelor psihice. Acest lucru devine clar de îndată ce ţinem seama că, fără sau cu substanţă sufletească, nu poate fi totuşi negată o anumită persistenţă a vieţii noastre psihice aici, pe Pământ. Dacă cineva neagă existenţa unei substanţe sufleteşti, atunci nu-i mai rămâne decât presupunerea că pentru o dăinuire ca aceasta nu este nevoie de un purtător substanţial. Iar întrebarea în privinţa dăinuirii vieţii noastre psihice şi după nimicirea întrupării noastre fizice va fi, din această cauză, pentru el ca şi pentru alţii, lipsită de sens. Este propriu-zis o pură inconsecvenţă când cugetătorii acestei direcţii de gândire resping problema nemuririi, în baza afirmaţiilor menţionate până şi în acest sens esenţial al ei, în care ar putea fi numită, în orice caz, mai bine nemurire a vieţii decât nemurirea sufletului” (Brentano, Psihologia – pag. 21). Această părere a lui Brentano nu poate fi susţinută dacă se doreşte pătrunderea în concepţia asupra lumii schiţată aici. Căci unde ar trebui să fie aflate motive pentru acceptarea faptului că fenomenele psihice ar persista după dizolvarea trupului, dacă se vrea rămânerea la conştienţa obişnuită? Această conştienţă nu poate totuşi dura decât atât timp cât există aparatul său de reflectare, corpul fizic. Ceea ce poate dăinui fără acest aparat de reflectare nu poate fi numit substanţă; trebuie să fie o altă conştienţă. Această altă conştienţă poate fi descoperită numai prin lucrarea sufletească interioară care se face liberă de corp. Aceasta ne învaţă să cunoaştem că sufletul poate avea conştienţă şi fără mijlocirea corpului. Prin această lucrare, sufletul găseşte, printr-o contemplare suprasenzorială, starea în care se află când îşi depune trupul. Şi sufletul mai află că în timp ce îşi poartă trupul, tocmai acesta este cel ce întunecă cealaltă conştienţă. Prin întruparea în corpul fizic, acesta acţionează aşa de puternic asupra sufletului, încât în viaţa obişnuită nu mai poate dezvolta cealaltă conştienţă. Este ceea ce se dezvăluie când exerciţiile sufleteşti despre care am amintit în acest capitol sunt încununate cu succes. Sufletul trebuie să reprime atunci în mod conştient puterile care, emanate de trup, sting conştienţa lipsită de trup. Această stingere nu mai poate avea loc după dizolvarea trupului. Aşadar cealaltă conştienţă descrisă este cea care se menţine de-a lungul vieţilor succesive ale sufletului şi în cursul vieţii pur spirituale dintre moarte şi naştere. Şi, din acest punct de vedere, nu se vorbeşte despre o substanţă sufletească nebuloasă oarecare, ci se arată, printr-o reprezentare asemănătoare cu ideile ştiinţelor naturii, cum sufletul dăinuie din cauză că într-o anumită viaţă este pregătită, în stare de germen, o viaţă următoare, aşa cum se întâmplă cu germenul vegetal în plantă. În viaţa actuală se află temelia vieţii viitoare. În acest fel se arată adevărul, ceea ce se perpetuează când moartea descompune trupul.

Prin ştiinţa spiritului despre care vorbim aici nu ne aflăm nicăieri în contradicţie cu reprezentările ştiinţelor mai noi ale naturii. Va trebui numai să se recunoască că domeniul vieţii spirituale nu poate fi cunoscut prin modul de reprezentare al ştiinţelor naturii. Dacă se recunoaşte realitatea unei alte conştienţe decât cea obişnuită, vom afla că prin această conştienţă suntem conduşi spre formarea unor reprezentări despre lumea spirituală, care produc un context legic cu totul asemănător celui ce rezultă din cercetările ştiinţelor naturii pentru lumea fizică.

Este important să se ţină departe de ştiinţa spiritului credinţa că cunoştinţele ei ar fi împrumutate de la vreo formă religioasă mai veche. Putem fi foarte uşor ademeniţi să credem aşa ceva, pentru că, bunăoară, concepţia vieţilor pământeşti repetate este un element component al anumitor mărturisiri de credinţă. Însă pentru cercetătorul modern al spiritului nu poate exista un astfel de împrumut de la alte confesiuni de credinţă. El află că cucerirea unei conştienţe care ajunge în lumea spirituală poate deveni un fapt pentru un suflet care se dăruieşte anumitor lucrări pe care le-am descris. Ca rezultat al acestei conştienţe, el învaţă să recunoască faptul că sufletul îşi are, în modul descris, sălaşul în lumea spirituală. Pentru contemplarea lui, în istoria filosofiei se arată, începând cu aprinderea gândului în timpul vechilor greci, calea dobândirii prin filosofie a convingerii că aflăm adevărata esenţă a sufletului atunci când considerăm trăirile sufleteşti obişnuite drept suprafaţă sub care trebuie să coborâm. Gândul s-a dovedit a fi educatorul sufletului. El a adus sufletul în situaţia de a se afla absolut singur în Eul conştient de sine. Însă prin conducerea sufletului la această izolare, gândul i-a oţelit forţele, astfel că sufletul poate deveni capabil să se adâncească în sine în aşa fel încât, aflându-se în temeliile sale, se află în acelaşi timp şi în adevărul mai profund al lumii. Pentru că din punctul de vedere al concepţiei ştiinţei despre spirit, despre lume, descrisă aici, nu este întreprinsă încercarea de a se ajunge prin simpla reflectare (ipotetizare) dincolo de lumea simţurilor. Se recunoaşte faptul că, pentru conştienţa obişnuită, lumea suprasenzorială trebuie să fie voalată, şi că sufletul, prin propria lui transformare lăuntrică, trebuie să se situeze în lumea suprasenzorială, dacă vrea să dobândească o conştienţă despre aceasta.

Pe această cale se recunoaşte, de asemenea, că originea impulsurilor morale se află în acea lume care priveşte spre sufletul eliberat de trup. Din această lume pătrund în viaţa sufletească impulsurile care nu-şi au originea în natura corporală a omului, ci determină acţiunile acestuia în mod independent.

Dacă ne familiarizăm cu faptul că „Eul” trăieşte împreună cu lumea lui spiritual-sufletească în afara trupului, cu faptul că Eul aduce chiar evenimentele lumii exterioare spre acest trup, atunci vom găsi şi calea spre o înţelegere cu adevărat conformă spiritului, a tainei destinului. În trăirile sale sufleteşti, omul este înlănţuit cu totul de ceea ce trăieşte ca destin. Pentru a înţelege acest lucru, n-avem decât să examinăm conţinutul sufletesc al unui om de   treizeci de ani. Conţinutul real al fiinţei sale lăuntrice ar fi total diferit dacă în anii precedenţi ar fi trăit cu totul alte lucruri decât cele trăite de el în realitate. „Eul” său este de neimaginat fără aceste trăiri. Şi chiar dacă ele l-au atins ca lovituri dureroase ale destinului, el a devenit, tocmai datorită lor, ceea ce este de fapt. Ele aparţin puterilor ce acţionează în Eul său, şi nu-l lovesc pe acesta din afară. Aşa cum omul trăieşte pe plan sufletesc-spiritual împreună cu o culoare, iar aceasta îi este adusă ca percepţie numai prin oglindirea efectuată de trup, la fel trăieşte el într-o unitate cu destinul său. Împreună cu culoarea, suntem legaţi sufleteşte, însă o putem percepe numai dacă este reflectată de trup; cu cauzele unei lovituri a sorţii, omul constituie o unitate esenţială încă dintr-o viaţă anterioară, totuşi el o trăieşte prin aceea că sufletul său s-a implicat într-o existenţă pământească nouă, în care s-a avântat în mod inconştient în evenimente care corespund acestor cauze. În conştienţa lui obişnuită, el nu-şi ştie voinţa legată de această soartă; în conştienţa liberă de trup dobândită, el poate descoperi că nu s-ar putea voi pe el însuşi dacă, împreună cu acea parte a sufletului său ce se află esenţialmente în lumea spiritului, nu ar vrea toate amănuntele destinului său. Nici enigma destinului nu se dezleagă în aşa fel încât să născocim în legătură cu ea ipoteze, ci prin aceea că învăţăm să înţelegem cum să concreştem cu destinul nostru printr-o trăire a sufletului ce emană din conştienţa obişnuită. Atunci recunoaştem şi faptul că în schema structurală germinală care aparţine vieţii pământeşti anterioare se află şi cauzele pentru care avem parte de trăirea cutărui sau cutărui eveniment, potrivit destinului nostru. Aşa cum se înfăţişează conştienţei obişnuite, destinul nu are forma sa adevărată. Destinul nostru se desfăşoară ca o consecinţă a vieţii noastre pământeşti anterioare, a cărei vedere nu este dată conştienţei noastre obişnuite. A recunoaşte că loviturile sorţii constituie legătura noastră cu viaţa anterioară, înseamnă totodată a ne împăca cu destinul nostru.

Pentru expunerea mai amplă ca aceasta a unor enigme ale filosofiei, recomand citirea lucrărilor mele despre ştiinţa spiritului. Aici pot fi discutate numai rezultatele mai importante ale acestei ştiinţe, fără a mai fi indicate cu de-amănuntul căile care conduc la convingerea că ele sunt juste.

Filosofia călăuzeşte pe căi proprii la cunoaşterea faptului că ea ar trebui să treacă de la contemplarea lumii la trăirea lumii pe care o caută. În contemplarea lumii, sufletul trăieşte ceva la care nu se poate opri dacă nu vrea să-şi fie neîncetat lui însuşi o enigmă. De fapt, lucrurile stau cu această contemplare ca şi cu bobul de sămânţă care se dezvoltă în plantă. După ce s-a maturizat, aceeaşi plantă poate urma două căi. Ea poate fi folosită pentru hrana omului. Cercetând planta cu referire la această utilizare a ei, se iau în considerare alte puncte de vedere decât cele ce rezultă din calea progresivă a bobului introdus în sol, unde el devine germen al unei plante noi. Ceea ce este trăit sufleteşte de către om are, într-un mod asemănător, o dublă cale. El intră, pe de o parte, în serviciul contemplării unei lumi exterioare. Dacă cercetăm trăirea sufletească din acest punct de vedere, atunci vom elabora acele concepţii despre lume care vor întreba mai cu seamă: cum pătrunde cunoaşterea în esenţa lucrurilor? Ce poate realiza contemplarea lucrurilor? O astfel de cercetare poate fi comparată cu stabilirea valorii nutritive a bobului de sămânţă. Putem însă contempla trăirea sufletească şi în măsura în care aceasta nu este abătută spre exterior, ci acţionează în continuare în suflet, şi îl călăuzeşte pe acesta de la o treaptă a existenţei la alta. Atunci trăirea sufletească este cuprinsă şi înţeleasă în forţa motrice răsădită în ea. Ea este recunoscută ca un om superior sălăşluit în om şi care pregăteşte într-una dintre vieţi, pe cealaltă. Se va ajunge astfel la înţelegerea faptului că această forţă motrice este impulsul fundamental al trăirii sufleteşti, şi că relaţia cunoaşterii cu acest impuls fundamental este ca şi cea dintre folosirea bobului de sămânţă ca aliment, faţă de calea progresivă a acestui bob, care îl transformă în germen al unei plante noi. Dacă nu se ia în considerare acest lucru, trăim în eroarea că în esenţa trăirii sufleteşti poate fi căutată esenţa cunoaşterii. În acest fel am cădea într-o greşeală asemănătoare aceleia care s-ar naşte dacă am cerceta bobul de sămânţă numai din punct de vedere chimic, privitor la valoarea lui nutritivă, şi am vrea să găsim prin rezultatele acestei cercetări esenţa lăuntrică a bobului de sămânţă. Ştiinţa spiritului descrisă aici încearcă ocolirea acestei erori, prin dezvăluirea esenţei lăuntrice proprii trăirii sufleteşti, care poate intra pe propria sa cale de evoluţie şi în serviciul cunoaşterii, fără să aibă în această cunoaştere contemplativă natura ei primordială.

„Conştienţa sufletului liberă de trup” descrisă aici, nu trebuie confundată cu acele stări sufleteşti care nu sunt cucerite prin lucrarea sufletească proprie, ci rezultă dintr-o viaţă spirituală atenuată în clarvederea ca de vis, în hipnoză, etc. În aceste stări sufleteşti nu avem de-a face cu o adevărată trăire a sufletului într-o conştienţă eliberată de trup, ci cu o legătură dintre trup şi suflet deviată de la viaţa obişnuită. Adevărata ştiinţă a spiritului poate fi cucerită numai dacă sufletul găseşte, prin lucrare lăuntrică proprie, trecerea de la conştienţa obişnuită la o alta, cu care se trăieşte clar pe sine situându-se în lumea spiritului.

Printr-o astfel de lucrare lăuntrică, sufletul uman poate atinge ţelul spre care aspiră filosofia. Din această cauză, importanţa filosofiei nu este într-adevăr insignifiantă, deoarece ea nu poate ajunge, la ceea ce vrea să obţină, pe căile pe care merg majoritatea celor ce o elaborează. Căci mai importante decât înseşi rezultatele filosofice sunt puterile sufleteşti care pot fi cucerite prin munca filosofică. Iar aceste puteri trebuie să conducă până la urmă totuşi acolo unde filosofiei îi este posibilă recunoaşterea „vieţii sufleteşti eliberate de trup”. Acolo va recunoaşte că enigmele lumii nu pot să fie gândite doar ştiinţific, ci că ele vor să fie trăite de sufletul uman, după ce acesta s-a transpus mai întâi într-o stare în care este posibilă o astfel de trăire.

Se impune însă întrebarea: să se renege oare pe sine cunoaşterea obişnuită şi cea deplin ştiinţifică şi să fie valorificată, pentru o concepţie despre lume, cea care îi este oferită de un domeniu aflat în afara celui ce-i este propriu? Însă trăirile conştienţei fiind deosebite de cea obişnuită, sunt lămuritoare şi pentru conştienţa obişnuită, în măsura în care aceasta nu-şi ridică singură obstacole prin aceea că vrea să se închidă în domeniul ei propriu. Adevărurile suprasenzoriale pot fi găsite de sufletul care se aşază în domeniul suprasenzorial. Dacă aceste adevăruri au fost găsite aici, ele pot fi apoi înţelese pe deplin de conştienţa obişnuită. Căci ele se asociază în mod necesar cunoştinţelor ce pot fi cucerite pentru lumea senzorială.

Este de netăgăduit că în decursul evoluţiei concepţiei asupra lumii, se ivesc, în repetate rânduri, anumite puncte de vedere care sunt asemănătoare celor asociate, în acest capitol final, cu studiul progresului strădaniilor filosofice. Totuşi în epocile anterioare ele apar ca nişte căi lăturalnice ale căutării filosofice. Aceasta a trebuit mai întâi să pătrundă*** tot ceea ce poate fi considerat ca o continuare a aprinderii gândului în cultura greacă, pentru ca, din propriile sale impulsuri, prin simţirea a tot ce poate şi nu poate atinge, să indice calea cuceririi conştienţei suprasensibile. În timpurile străvechi, calea dobândirii unei astfel de conştienţe era lipsită de justificare filosofică; ea nu era cerută de filosofie. Însă filosofia actuală o pretinde prin ceea ce a fost parcurs fără ea, ca o continuare a evoluţiei filosofice anterioare. Filosofia actuală a reuşit, fără ea, să gândească cercetarea spirituală în direcţii care, urmărite firesc, se termină cu recunoaşterea existenţei conştienţei suprasenzoriale. Acesta este motivul pentru care la începutul prezentului capitol final nu a fost indicat modul în care se exprimă sufletul la adresa suprasenzorialului, când se situează, fără alte condiţii preliminare, pe terenul lui, ci a fost încercată urmărirea în mod filosofic a direcţiilor ce rezultă din noile concepţii asupra lumii. Şi s-a făcut aluzie la modul în care urmărirea acestor direcţii, prin sufletul ce vieţuieşte în ele însele, conduce la recunoaşterea esenţei suprasensibile a elementului sufletesc.