Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

I

De la un timp, în discuţiile publice despre antroposofia cultivată de mine se fac tot felul de afirmaţii şi aprecieri în legătură cu viaţa mea; şi deoarece din ele se trag concluzii cu privire la originea fenomenelor considerate „schimbări” în dezvoltarea mea spirituală, unii prieteni şi-au exprimat părerea că ar fi bine să scriu eu însumi despre viaţa mea.

Trebuie să mărturisesc că nu sunt înclinat deloc să fac acest lucru. Eu am căutat întotdeauna – la tot ceea ce aveam de spus sau credeam că trebuie să fac – o formă care să corespundă cerinţelor lucrului însuşi, nu dorinţelor mele personale. Şi, deşi am considerat întotdeauna că, în multe domenii, elementul personal e cel care dă activităţilor umane coloritul cel mai preţios, părera mea e că acesta trebuie să se reveleze prin modul de a vorbi şi de a acţiona, şi nu din contemplarea propriei personalităţi. Ceea ce poate rezulta dintr-o asemenea contemplare e un lucru asupra căruia omul trebuie să-l rezolve cu sine însuşi.

Mă pot hotărî să scriu cele ce urmează numai pentru că am datoria să aduc într-o lumină corectă, printr-o descriere obiectivă, unele opinii greşite privitoare la raportul dintre viaţa mea şi cauza căreia îi slujesc; şi pentru că, în faţa unor asemenea opinii, insistenţele prietenilor îmi par îndreptăţite.

Părinţii mei [ Nota 1 ] erau originari din Austria de Jos. Tatăl meu se născuse în Geras, un sătuc situat în zona păduroasă a Austriei de Jos, iar mama mea în Horn, un oraş din aceeaşi regiune.

Tatăl meu şi-a petrecut copilăria şi tinereţea având strânse legături cu călugării de la Mănăstirea din Geras. Îi plăcea să-şi amintească de acea perioadă a vieţii sale, să povestească despre felul cum a fost educat de călugări, ca şi despre serviciile aduse de el acestora. A devenit, mai târziu, paznic de vânătoare al contelui Hoyos, a cărui familie poseda o proprietate la Horn. Acolo s-au cunoscut tatăl şi mama mea. Părăsind postul de paznic de vânătoare, tata s-a angajat ca telegrafist la căile ferate din Austria Meridională. Fu trimis mai întâi într-un sat din Stiria de Sud, după care fu transferat la Kraljevec [ Nota 2 ], pe frontiera ungaro-croată. În această perioadă se căsătoreşte cu mama mea al cărei nume de fată este Blie, familie veche din Horn. Eu m-am născut la Kraljevec, la 27 februarie 1861 [ Nota 3 ]. Naşterea mea a avut deci loc departe de locul meu de baştină.

Atât tata, cât şi mama erau adevăraţi copii ai acelei minunate regiuni, bogate în păduri, care se întinde în Austria de Jos, la nord de Dunăre. Calea ferată a fost introdusă aici târziu, iar prin Geras nici astăzi nu trece. Părinţilor mei le era nespus de drag ceea ce trăiseră acasă; când vorbeau despre acele locuri, se simţea că sufletele lor nu se dezlipiseră de acestea, deşi destinul a vrut ca cea mai mare parte a vieţii să şi-o petreacă departe de patrie. De aceea, de îndată ce tatăl meu, după o viaţă de muncă, a ieşit la pensie, s-au întors la Horn.

Tatăl meu era un om cât se poate de binevoitor, dar cu un temperament care, mai cu seamă în anii tinereţii, putea uşor să ia foc. Îşi îndeplinea munca sa de feroviar din spiritul datoriei, fără plăcere. Pe când eram copil trebuia uneori să presteze serviciu trei zile şi trei nopţi la rând, după care cineva îl înlocuia pentru 24 de ore. De aceea pentru el viaţa nu era prea roză, ci cenuşie. Îi făcea plăcere să urmărească evenimentele politice. Deoarece familia era lipsită de avere, mama trebuia să se dedice cu totul treburilor casnice. Zilele ei erau pe de-a-ntregul absorbite de îngrijirea afectuoasă a copiilor şi a micii gospodării.

Mama, Franziska Steiner

Tatăl, Johann Steiner
Sara Leopoldine și Rudolf Steiner
Mama, Franziska Steiner,
n. Blie (1834-1918)

Tatăl, Johann Steiner
(1829-1910)

Sara Leopoldine (1864-1927)
și Rudolf Steiner la vârsta de cca 4 ani

Când aveam un an şi jumătate, tatăl meu fu mutat la Mödling, lângă Viena, unde rămăseserăm şase luni. I se încredinţă apoi conducerea unei mici gări a căilor ferate din Sud: Pottschach, în Austria de Jos, aproape de hotarul cu Stiria. Am trăit aici de la vârsta de doi ani până am împlinit 8 ani. Un peisaj minunat mi-a încântat copilăria. Privirea cuprindea munţii care unesc Austria de Jos cu Stiria: Schneeberg, Vechsel, Raxalpe, Semmering. Cu vârful său pleşuv şi stâncos, Schneebergul capta razele soarelui, şi ceea ce acestea vesteau, când se răsfrângeau de pe munte asupra micii gări, era în zilele frumoase de vară, primul salut al dimineţii. Într-un contrast net cu el se înălţa versantul cenuşiu Vechsel. Verdele, care surâdea prietenos de pretutindeni în acest peisaj, părea să fi născut aceşti munţi din sânul lui; departe, la orizont, măreţia piscurilor, iar în imediata apropiere, graţia fermecătoare a naturii.

În mica gară, însă, întreaga atenţie se concentra în jurul traficului feroviar. De fapt, în această regiune trenurile circulau foarte rar. Dar atunci când soseau, de cele mai multe ori în gară era adunat un număr destul de mare de oameni, dintre cei care aveau timp şi căutau să aducă puţină variaţie în viaţa ce le părea, probabil, destul de monotonă. Aici îşi făceau apariţia învăţătorul, preotul, administratorul moşiei, adesea şi primarul.

Cred că n-a fost lipsit de importanţă pentru viaţa mea faptul că mi-am petrecut copilăria într-o asemenea ambianţă. Căci interesul meu a fost intens captat de aspectele tehnice în faţa cărora mă punea această existenţă. Îmi amintesc cum acest interes căuta mereu să pună în umbră rolul inimii în sufletul meu de copil: aceasta se simţea atrasă de natura caldă şi totodată măreaţă, în ale cărei depărtări dispăreau de fiecare dată aceste trenuri supuse legilor mecanicii.

Pottsschach
Casa familiei Steiner
Pottsschach, vedere dinspre Semmering

Casa familiei Steiner din Stația de cale ferată de la Pottschach

Pe toate acestea şi-a pus amprenta impresia pe care o făcea asupra mea o personalitate de mare originalitate – aceea a preotului din Sf. Valentin [ Nota 4 ], o localitate situată faţă de Pottschach la o distanţă ce putea fi parcursă pe jos în trei sferturi de oră. Acest preot venea cu plăcere în casa părinţilor mei. Îşi făcea aproape zilnic plimbarea până la noi şi întotdeauna rămânea mai mult timp. Era tipul preotului catolic liberal, tolerant, sociabil. Un bărbat robust, lat în spate. Era glumeţ, îi plăcea să vorbească în şarade şi să vadă în jurul lui oameni râzând. Aceştia mai râdeau de spusele lui mult timp după ce el plecase acasă. Era un om al vieţii practice şi dădea cu plăcere tot felul de sfaturi folositoare. Un astfel de sfat a avut o îndelungă înrâurire în viaţa familiei mele. Calea ferată din Pottschach era străjuită pe ambele părţi de salcâmi. Mergeam odată pe poteca îngustă ce ducea de-a lungul acestui şir de copaci. Deodată el spune: „Ah, ce flori de salcâm frumoase sunt aici!” Se urcă repede într-unul din copaci şi culese o cantitate destul de mare de flori de salcâm. Apoi îşi desfăcu enorma batistă roşie – strănută zdravăn – înfăşură în ea cu grijă recolta şi-şi luă „legăturica” sub braţ. După aceea spuse: „Ce bine de voi că aveţi aşa mulţi salcâmi!” Tatăl meu se miră şi întreabă: „Da, la ce sunt buni?” „Ceee?” – spuse preotul – „dar nu ştiţi că florile de salcâm se pot coace ca şi socul şi că au un gust mult mai bun, deoarece dau o aromă mult mai delicată.” Şi de atunci, dacă se ivea ocazia, aveam şi noi din când în când la masă „flori de salcâm prăjite”.

În Pottschach părinţii mei au fost dăruiţi cu o fiică şi cu un fiu [ Nota 5 ]. Familia nu a crescut mai mult.

Ca băiat foarte mic aveam un obicei ciudat. Din momentul în care am fost în stare să mănânc singur, trebuia să fiu supravegheat îndeaproape. Eu eram de părere că o farfurie de supă sau o ceaşcă de cafea ar trebui folosite o singură dată. De aceea, atunci când nu eram supravegheat, după ce mâncam, aruncam farfuria sau ceaşca sub masă ca să se facă cioburi. Când mama se apropia de mine, o primeam cu exclamaţia: „Mamă, eu am terminat deja!”

Nu putea fi vorba la mine de o manie furioasă a distrugerii. Jucăriile le păstram cu o grijă nemaipomenită şi mult timp ele rămâneau în stare bună. Dintre jucării m-au captivat acelea despre care şi azi am părerea că sunt deosebit de bune. Erau cărţi ilustrate cu figuri mobile, pe care le puteam mişca trăgând de nişte fire. Prin aceste poze puteai urmări mici povestiri cărora le dădeai viaţă, în parte, tu însuţi, prin faptul că trăgeai de fire. În faţa acestor cărţi cu poze stăteam împreună cu sora mea, adesea, ceasuri întregi. Tot din ele am învăţat ca de la sine şi primele elemente ale cititului.

Tatăl meu dorea să învăţ de timpuriu să scriu şi să citesc. Când am ajuns la vârsta şcolară, am fost trimis la şcoala din sat. Învăţătorul era un domn în vârstă, pentru care şcoala constituia o ocupaţie plictisitoare. Dar şi pentru mine era plictisitor să primesc învăţătură de la el. Nu puteam crede nici în ruptul capului că aveam ceva de învăţat de la el. Venea adesea în casa noastră cu soţia şi cu fiul lui. Cum odrasla lor era, după mintea mea de atunci, o haimana, îmi vârâsem în cap ideea următoare: de la un om al cărui fiu este o haimana, nu se poate învăţa nimic. Dar iată că s-a mai întâmplat un lucru „de-a dreptul îngrozitor”. Odată, această haimana care mergea şi ea la şcoală, s-a amuzat înmuind o aşchie în toate călimările din băncile şcolii şi desenând în jurul lor cercuri de cerneală. Tatăl său observă această poznă. Cei mai mulţi dintre elevi plecaseră deja. Eu, fiul învăţătorului şi încă vreo câţiva băieţi eram încă în şcoală. Învăţătorul îşi ieşise din fire, ne ocăra cum îi venea la gură. Eram ferm convins că ar fi „urlat” mereu dacă n-ar fi fost răguşit. În ciuda furiei împotriva noastră, îşi dădea seama cam cine putea fi făptaşul. Dar lucrurile luară o altă întorsătură. Locuinţa învăţătorului se învecina cu sala de clasă. „Doamna învăţător” auzise gălăgia şi veni în clasă. În ochi avea luciri sălbatice şi gesticula violent cu mâinile. Pentru ea era limpede că puişorul ei nu fusese în stare de o asemenea ispravă. Mă învinui pe mine. Eu ieşii alergând din clasă. Când adusei vestea acasă, tatăl meu fu cuprins de indignare. Şi când familia învăţătorului ne făcu o nouă vizită, el le spuse pe şleau că n-are nevoie de prietenia lor şi declară: „Băiatul meu nu mai are voie să facă nici măcar un pas în şcoala voastră”. Şi, de atunci, tata luă asupra sa sarcina de a mă învăţa. Aşa se făcu că stăteam acum ore întregi în biroul lui, scriind şi citind, în timp ce el îşi rezolva problemele de serviciu.

Nici el nu mi-a putut trezi interesul pentru ceea ce trebuia să-mi fie transmis prin învăţătură. Ceea ce scria tata – iată ce mă interesa pe mine! Voiam să fac şi eu ce făcea el. Am mai învăţat astfel câteva lucruri folositoare. Pentru ceea ce întreprindea el spre a mă intrui, nu aveam nici cel mai mic interes. În schimb, mă introduceam, în felul meu copilăresc, în tot ceea ce era activitatea practică. Atenţia îmi era captivată de felul cum se desfăşura activitatea din gară, de tot ce era legat de ea. Mai ales ceea ce mi se revela din legile naturii mă atrăgea până în cele mai mici detalii. Dacă scriam, făceam acest lucru numai pentru că trebuia să-l fac; îl făceam chiar cât mai repede cu putinţă, ca să am imediat o pagină întreagă scrisă. Fiindcă atunci puteam presăra peste pagină nisipul folosit de tata. Mă vrăjea apoi iuţeala cu care se usca nisipul cu cerneala şi amestecul de substanţe care rezulta de aici. Păpăiam iarăşi şi iarăşi literele cu degetele; voiam să văd care se uscase deja şi care nu. Curioziatea mea era mare şi din această cauză de obicei făceam prea repede literele. Exerciţiile mele de caligrafie luau de aceea o înfăţişare care nu-i plăcea deloc tatei. Dar el avea inimă bună şi mă pedepsea numai prin faptul că mă numea foarte des un „mâzgălici” incorigibil. Dar aceasta nu era singura urmare a exerciţiilor mele caligrafice. Mai mult decât formele literelor mă interesa forma peniţei de scris. Dacă luam cuţitul de tăiat foi al tatei, puteam să-l introduc în tăietura peniţei şi să fac astfel studii fizice asupra elasticităţii materialului din care era făcut. După aceea făceam peniţa să revină la forma ei normală, dar, totuşi, aspectul scrisului meu avea mult de suferit.

Aceasta a fost, totodată, perioada în care, cu interesul meu pentru cunoaşterea proceselor din natură, am fost pus în situaţia de a pătrunde, pe de o parte, în esenţa unui lucru, iar pe de altă parte, de a mă afla în faţa „limitelor cunoaşterii”. Cam la o distanţă de trei minute de casa părintească se afla o moară. Familia morarului erau naşii fraţilor mei. La moară eram primit cu drag. Dispăream chiar foarte des de acasă pentru a mă duce acolo. Studiam cu entuziasm toată activitatea din moară. În acest fel am descoperit „faţa interioară a naturii”. Dar şi mai aproape se afla o fabrică de textile. Materia primă destinată acesteia trecea mai întâi pe la gară; tot pe aici plecau produsele finite. Urmăream cu cel mai viu interes ceea ce dispărea în interiorul fabricii şi ceea ce ieşea apoi afară. Era strict oprit să arunci o privire „în interior”. Niciodată n-am ajuns atât de departe. Aici mă izbeam de „limitele cunoaşterii”. Şi ce mult aş fi vrut să trec de aceste limite! Aproape în fiecare zi directorul fabricii venea la tata cu diferite treburi oficiale. Şi acest director era pentru mine, băieţelul de atunci, o problemă care-mi ascundea, ca printr-o vrajă, taina „interiorului” fabricii. Era plin peste tot de scame albe; ochii săi dobândiseră o anumită imobilitate din cauza maşinilor de care se ocupa. Vocea îi era aspră, parcă vorbea o limbă mecanizată. „Ce legătură există între acest om şi ceea ce se ascunde dincolo de acele ziduri?” În faţa sufletului meu stătea mereu această problemă de nedezlegat. Dar eu nu întrebam nimic în legătură cu această taină. Pe vremea aceea părerea mea era că nu are rost să întrebi despre un lucru pe care nu-l poţi vedea. Aşa îmi petreceam vremea între moara cea prietenoasă şi neprietenoasa fabrică de textile.

Odată la gară s-a întâmplat ceva de-a dreptul „zguduitor”. Un tren de marfă încărcat gonea pe şine. Tata se uita la el. Un vagon de la urmă era în flăcări. Echipajul trenului nu observase nimic. Trenul venise arzând până în gara noastră. Tot ceea ce s-a întâmplat atunci a făcut asupra mea o impresie profundă. Într-un vagon se aprinsese o substanţă uşor inflamabilă. Mult timp m-a urmărit întrebarea cum se poate întâmpla aşa ceva. Ceea ce-mi spuneau cei din jur, ca şi în alte situaţii asemănătoare, nu putea să mă mulţumească. Eram plin de întrebări şi trebuia să le port în mine fără a fi găsit niciun răspuns. Aşa am ajuns la vârsta de opt ani.

Pe când aveam opt ani, familia mea s-a mutat la Neudörfl, un mic sat maghiar, aşezat chiar la graniţa cu Austria de Jos. Această graniţă era formată de râul Laytha. Gara de care trebuia să se ocupe tata era la un capăt al satului. Aveai de mers o jumătate de ceas până la râul ce forma frontiera. După încă o jumătate de oră ajungeai la Wiener-Neustadt.

Munţii Alpi, pe care la Pottschach îi aveam în imediata noastră apropiere, nu se mai zăreau acum decât în depărtare. Îi vedeam, totuşi, la orizont, trezindu-mi amintiri, când mă uitam la ei de pe munţii mei mici, la care puteai ajunge în scurt timp de la noua locuinţă a părinţilor mei. Într-o parte peisajul era mărginit de munţi nu prea înalţi, acoperiţi de frumoase păduri; în cealaltă parte puteai vedea, spre Ungaria, un şes acoperit cu ogoare şi păduri. Dintre munţi l-am îndrăgit nespus de mult pe cel care putea fi urcat în trei sferturi de oră [ Nota 6 ]. Pe vârful lui se afla o capelă cu o icoană a sfintei Rozalia. Această capelă era punctul terminus al unei plimbări pe care, la început, o făceam adeseori împreună cu părinţii şi fraţii mei şi pe care mai târziu o făceam cu plăcere singur. Asemenea plimbări erau un prilej de bucurie şi datorită faptului că, în anumite perioade ale anului, puteai să te întorci încărcat de darurile bogate ale naturii. În păduri puteai găsi afine, mure, zmeură. Simţeam adesea o mare satisfacţie lăuntrică atunci când, după o oră şi jumătate de cules, puteam adăuga un desert delicios la cina familiei, care consta, de altfel, numai din pâine cu unt sau cu brânză.

Peregrinările prin aceste păduri, care erau proprietate moşierească, îmi mai prilejuiau şi alte bucurii. Oamenii din sat se aprovizionau de acolo cu lemne. Cei săraci şi le luau singuri, cei bogaţi îşi trimiteau argaţii. Făceam cunoştinţă cu toţi aceşti oameni, care de cele mai multe ori erau inimoşi şi de treabă. Ei aveau totdeauna timp de taifas atunci când se apropia de ei „Rudolf al lui Steiner”. „Ei, Steiner-Rudolf, şezi oleacă aici cu noi.” Aşa intram în vorbă şi apoi povesteau câte toate. Oamenii nu luau seama la faptul că în faţa lor stătea, totuşi, doar un copil. În adâncul sufletului rămăseseră şi ei tot copii, chiar dacă unii trecuseră de şaizeci de ani. Şi aşa, din povestirile lor, eu ştiam, de fapt, aproape tot ce se întâmpla şi în interiorul caselor din sat.

La o jumătate de oră de mers pe jos de la Neudörfl se află Sauerbrunn, care are un izvor cu apă ce conţine fier şi acid carbonic. Drumul merge de-a lungul căii ferate, şi o bună parte din el străbate frumoase păduri. În timpul vacanţelor, având la mine o cofă, parcurgeam în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, acest drum. În cofa mea încăpeau trei până la patru litri. Din izvor puteai lua apă fără să plăteşti nimic, iar familia putea să savureze la amiază o apă proaspătă şi spumoasă.

Spre Wiener-Neustadt, şi mai departe, către Stiria, treptat munţii fac loc câmpiei. Pe câmpie şerpuieşte râul Laytha. La poalele muntelui era o mănăstire de redemptorişti. Mă întâlneam adeseori, în plimbările mele, cu aceşti călugări. Îmi mai aduc aminte şi acum ce bucuros aş fi fost dacă ei ar fi intrat în vorbă cu mine. Dar n-au făcut-o niciodată. Aceste întâlniri nu-mi lăsau astfel decât o impresie nedefinită, dar sărbătorească, ce mă urmărea mult timp. Aveam nouă ani când a prins în mine rădăcini ideea: probabil că treburile acestor călugări au legătură cu nişte lucruri importante, pe care va trebui să le aflu. Şi aici se întâmpla tot aşa: eram plin de întrebări pe care le purtam în mine fără a le putea da răspuns. Da, aceste întrebări despre lucrurile cele mai diferite făceau să fiu un băiat foarte singuratic.

Lângă dealurile din faţa Alpilor se vedeau cele două castele: Pitten şi Frohsdorf. În acesta din urmă locuia pe atunci contele Chambord [ Nota 7 ], cel care pe la 1870 voise să se încoroneze ca rege al Franţei sub numele de Henric al V-lea. Puţinul pe care-l aflasem despre viaţa de la castelul Frohsdorf avusese asupra mea o profundă impresie. Contele cu suita sa călătorea de cele mai multe ori pornind de la gara Neudörfl. Tot ceea ce vedeam la aceşti oameni îmi atrăgea atenţia. O impresie deosebită mi-o făcea un om din suita contelui – avea numai o ureche, cealaltă fusese retezată din rădăcină. Părul de deasupra ei îl purta împletit. Aşa am aflat prima dată ce este un duel; omul îşi pierduse urechea tocmai într-o astfel de împrejurare.

În legătură cu Frohsdorf mi s-a dezvăluit câte ceva şi despre viaţa socială. Învăţătorul suplinitor [ Nota 8 ] din Neudörfl, care-mi dăduse voie să-l privesc cum lucrează în cămăruţa sa, scria nenumărate jalbe pentru oamenii săraci din sat şi din împrejurimi, jalbe adresate contelui de Chambord. Pentru fiecare jalbă se percepea taxa de un gulden, din care suplinitorul putea să-şi păstreze şase creiţari pentru osteneala sa. Avea cu adevărat nevoie de acest venit: slujba sa îi aducea numai 58 de guldeni pe an. Pe lângă aceasta el îşi primea cafeaua de dimineaţă şi masa de prânz la învăţător. Mai făcea şi „ore speciale” cu vreo zece copii, printre care mă număram şi eu. Pentru asta i se dădea un gulden pe lună.

Acestui suplinitor îi datorez mult. Nu că m-aş fi ales cu cine ştie ce de pe urma lecţiilor pe care le ţinea. În această privinţă nu mi-a mers cu mult mai bine decât la Pottschach. Imediat după ce ne-am mutat la Neudörfl, am fost înscris la şcoala de acolo. Ea era formată dintr-o singură odaie, în care învăţau carte în acelaşi timp cinci clase, băieţi şi fete. În vreme ce băieţii care stăteau în acelaşi rând de bănci cu mine aveau de copiat istoria regelui Árpád, cei mici de tot stăteau în picioare lângă o tablă, pe care li se caligrafiau cu cretă vocalele i şi u. Era, deci, imposibil să faci altceva decât să laşi sufletul să viseze, în timp ce mâinile copiau textul aproape mecanic. Suplinitorul trebuia să se ocupe singur de aproape tot procesul de învăţământ. Învăţătorul îşi făcea apariţia în şcoală extrem de rar. El era şi notarul satului şi se spunea că în această calitate avea atâtea de făcut, încât nu mai putea să se ocupe şi de şcoală.

În ciuda tuturor acestor împrejurări, am învăţat să citesc bine relativ devreme. Datorită acestui fapt, suplinitorul a putut aduce în viaţa mea ceva hotărâtor pentru evoluţia mea. La puţin timp după ce am intrat la şcoala din Neudörfl, am descoperit în camera lui o carte de geometrie [ Nota 9 ]. Mă înţelegeam atât de bine cu el, încât mi-a dat voie să iau, pentru un timp, cartea la mine. M-am adâncit cu entuziasm în studiul ei. Săptămâni de-a rândul sufletul mi-a fost absorbit cu totul de egalitatea şi asemănarea triunghiurilor, patrulaterelor, paralelogramelor; îmi spărgeam capul cu întrebarea unde se întretăiau, de fapt, paralelele; teorema lui Pitagora mă fermeca.

Faptul că puteam trăi sufleteşte creând nişte forme perceptibile în mod pur interior, fără impresiile date de simţurile exterioare, îmi dădea cea mai înaltă mulţumire. Găseam în el mângâiere în dispoziţia dată de întrebările rămase fără răspuns. A putea concepe ceva exclusiv în spirit, mă umplea de fericire lăuntrică. Ştiu că prin geometrie am aflat pentru prima dată ce este fericirea. În relaţia mea cu geometria văd prima înmugurire a unei concepţii care s-a dezvoltat treptat în mine. Ea a trăit în mine, mai mult sau mai puţin inconştient, încă din copilărie, iar pe la vârsta de douăzeci de ani a luat o formă bine conturată, deplin conştientă.

Îmi spuneam: obiectele şi procesele pe care le percep simţurile sunt în spaţiu. Dar asemenea acestui spaţiu din jur, înlăuntrul omului există şi un fel de spaţiu sufletesc, iar acest spaţiu sufletesc este terenul de manifestare a proceselor şi entităţilor spirituale. În gânduri eu nu puteam vedea doar nişte imagini pe care omul şi le face despre lucruri, ci revelările unei lumi spirituale în acest spaţiu sufletesc. Geometria mi se înfăţişa ca o sumă de cunoştinţe care în aparenţă sunt create de om, dar care, cu toate acestea, au o existenţă absolut independentă de el. Copil fiind, îmi spuneam (nu în mod clar, fireşte, dar simţeam): trebuie că purtăm în noi cunoştinţele despre lumea spirituală aşa cum purtăm geometria.

Pentru că de realitatea lumii spirituale eram tot atât de sigur ca de aceea a lumii fizice. Dar aveam nevoie de un fel de justificare a acestei presupuneri. Voiam să-mi pot spune că a trăi în lumea spirituală este tot atât de puţin o iluzie ca şi a trăi în cea fizică. În legătură cu geometria îmi spuneam că aici ţi se permite să ştii ceva ce a fost trăit numai de suflet prin propriile sale puteri. Acest sentiment mă făcea să mă simt îndreptăţit a vorbi de lumea spirituală pe care o percepeam în interiorul meu la fel cum vorbeam de lumea sensibilă. Şi aşa şi vorbeam despre ea. Aveam două idei, care desigur că nu erau precis conturate, dar care, încă înainte ca eu să fi împlinit opt ani, jucau un rol important în viaţa mea sufletească. Eu deosebeam lucruri şi fiinţe „care se văd” şi lucruri şi fiinţe care „nu se văd”.

Povestesc toate acestea conform adevărului, deşi poate că oamenii care caută motive de a califica antroposofia drept fantasmagorie, vor trage de aici concluzia că încă din copilărie am fost predispus spre fantazare, şi atunci nici o mirare că în mine s-a putut dezvolta o concepţie despre lume fantasmagorică.

Dar tocmai pentru că ştiu cât de puţin am dat curs, mai târziu, la descrierea unei lumi spirituale, tendinţelor mele personale, ci numai necesităţii interioare a lucrurilor, pot privi eu însumi cu totul obiectiv la modalitatea copilărească, stângace pe care o găsisem de a justifica cu ajutorul geometriei faptul că trebuia, totuşi, să vorbesc despre o lume „care nu se vede”.

Mai trebuie să spun un singur lucru: îmi plăcea să trăiesc în această lume. Aş fi simţit lumea sensibilă ca pe un întuneric în jurul meu, dacă ea n-ar fi fost luminată din această direcţie.

Suplinitorul din Neudörfl îmi pusese la dispoziţie, prin cartea sa de geometrie, acea justificare a lumii spirituale, de care aveam nevoie pe atunci. Dar îi mai sunt dator şi pentru altele. El m-a făcut să mă apropii de artă. Cânta la vioară şi la pian şi desena mult. Aceste preocupări mă făceau să fiu atras de el. Stăteam la el cât de mult permiteau împrejurările. Era pasionat mai ales de desen; şi m-a învăţat să desenez în cărbune încă de la vârsta de nouă ani. Sub supravegherea sa trebuia să copiez în felul acesta diferite ilustraţii. Mult timp am petrecut, de exemplu, copiind portretul contelui Szécheny [ Nota 10 ].

Mai rar la Neudörfl, dar adeseori în localitatea învecinată, Sauerbrunn, puteam auzi tulburătoarea muzică ţigănească maghiară.

Toate acestea şi-au pus amprenta asupra unei copilării trăite în imediata apropiere a bisericii şi a cimitirului. Gara Neudörfl este la câţiva paşi de biserică, între ele aflându-se cimitirul.

Dacă mergeai de-a lungul cimitirului şi apoi încă puţin mai departe, ajungeai în satul propriu-zis. El era format din două şiruri de case. Unul începea cu şcoala, celălalt cu casa parohială. Între cele două şiruri de case curgea un pârâiaş, iar pe malurile lui se înălţau nişte nuci falnici. În legătură cu aceşti nuci, între copiii de la şcoală se statornicise o anumită ierarhie. Când nucile începeau să se coacă, băieţii şi fetele aruncau cu pietre în copaci, intrând astfel în posesia unei provizii de nuci pentru iarnă. Toamna aproape că nimeni nu mai vorbea decât de mărimea proviziilor sale de nuci. Cel care adunase cele mai multe era cel mai respectat. Urmau apoi ceilalţi în ordinea descrescândă, până la mine, cel din urmă, care, ca „străin de sat”, n-aveam dreptul să particip la această ierarhizare.

Lângă casa parohială, de la şirul principal de case din sat în care locuiau „ţăranii înstăriţi”, pornea în unghi drept un şir de vreo douăzeci de case care erau proprietatea ţăranilor „mijlocaşi”. Alături de grădinile care ţineau de gară, mai erau un grup de case acoperite cu paie, proprietatea „celor cu case mici”. Acestea constituiau imediata vecinătate a casei noastre. Drumurile care ieşeau din sat treceau peste câmpuri şi vii, ale căror proprietari erau locuitorii satului. În fiecare an luam parte la culesul viilor, la familiile „celor cu case mici”; o dată am fost acolo şi la o nuntă.

În afară de suplinitor, dintre personalităţile care făceau parte din conducerea şcolii îl mai iubeam pe pastor [ Nota 11 ]. El venea cu regularitate de două ori pe săptămână pentru a ţine orele de religie şi uneori mai venea la şcoală în inspecţie. Imaginea acestui om s-a întipărit adânc în sufletul meu; şi de-a lungul întregii mele vieţi el mi-a revenit de multe ori în amintire. Dintre oamenii pe care îi cunoscusem până la zece sau unsprezece ani, el a fost, fără îndoială, cel mai important. Era naţionalist maghiar convins. Participa cu mare însufleţire la politica de maghiarizare ce se înfăptuia în acea vreme pe teritoriul maghiar. Scria articole în limba maghiară inspirate de aceste sentimente, pe care le-am cunoscut datorită faptului că el le dădea suplinitorului să le scrie în curat, iar acesta, cu toate că eu eram încă foarte tânăr, comenta cu mine conţinutul lor. Dar preotul mai era şi un slujitor destoinic al bisericii. M-am convins până în adâncul sufletului de acest lucru cu ocazia unei predici.

În Neudörfl exista şi o lojă francmasonică. În jurul ei locuitorii satului creaseră o atmosferă de mister şi ţesuseră cele mai ciudate legende. Rolul conducător în această lojă îl deţinea directorul unei fabrici de exploziv de la capătul satului. Alături de el mai contau ca personalităţi ce aveau legături strânse cu loja, numai un alt director de fabrică şi un negustor de haine. Puteai remarca importanţa lojei numai după faptul că, din când în când, veneau „de departe” oaspeţi străini, care făceau asupra sătenilor o impresie extraordinară. Negustorul de haine era o personalitate marcantă. Mergea totdeauna cu capul plecat, ca şi cum ar fi fost adâncit în gânduri. Era numit „simulantul”, şi din cauza felului său ciudat de a fi, nu aveai nici posibilitatea, dar nici nu simţeai nevoia să te apropii de el. Loja îşi avea sediul în casa lui.

N-am putut să intru în legătură cu această lojă; corespunzător cu întreaga atitudine a oamenilor din jurul meu faţă de ea, a trebuit să renunţ să pun şi eu întrebări – şi apoi discursurile insipide despre Biserică pe care le ţinea proprietarul fabricii de exploziv îmi păreau respingătoare.

Într-o duminică, preotul a ţinut o predică în felul său energic de a vorbi, arătând importanţa adevăratei moralităţi în viaţa omului, după care s-a referit la duşmanii adevărului, folosind imagini luate de la membrii lojei. Apoi predica sa atinse punctul culminant cu propoziţia: „Iubiţi creştini, luaţi seama la cei ce sunt duşmanii acestui adevăr, de pildă, un francmason şi un evreu”. Prin aceasta el îi indicase cu autoritate în faţa sătenilor pe directorul fabricii şi pe negustorul de haine. Energia cu care a pronunţat acest cuvinte mi-a plăcut în mod deosebit.

Şi acestui preot îi datorez extraordinar de mult în ceea ce priveşte orientarea mea spirituală de mai târziu, datorită unei anumite impresii puternice pe care mi-a făcut-o. Venind odată la şcoală îi adună pe elevii „mai copţi”, printre care socotea că mă număr şi eu, în jurul său, în mica sală profesorală; despături un desen făcut de el însuşi şi ne explică pe acest desen sistemul astronomic al lui Copernic. Vorbea foarte convingător despre mişcarea Pământului în jurul Soarelui, despre rotaţia sa în jurul axei sale, despre poziţia oblică a axei Pământului, despre vară şi iarnă, ca şi despre emisferele Pământului. Am fost cu totul captivat de aceste lucruri; am copiat planşa zile întregi, iar preotul îmi mai dădu apoi şi unele informaţii speciale despre eclipsele de Soare şi de Lună, făcând astfel ca întreaga mea dorinţă de a şti să se îndrepte în acea vreme, dar şi mai târziu, spre acest domeniu al cunoaşterii.

Pe atunci aveam vreo zece ani şi nu ştiam încă să scriu corect, ortografic şi gramatical.

O importanţă covârşitoare pentru acea perioadă din viaţa mea a avut-o vecinătatea bisericii şi a cimitirului din jurul ei. Tot ce se întâmpla în şcoală avea legătură cu ele. Acest lucru nu era determinat numai de condiţiile sociale şi politice care domneau pe atunci în acel ţinut, ci, înainte de toate, de faptul că preotul era o personalitate puternică. Suplinitorul era în acelaşi timp organist, custode la veşmintelor şi al celorlalte obiecte de cult. El îi făcea preotului toate serviciile auxiliare legate de slujba religioasă. Noi, băieţii de la şcoală, trebuia să facem oficiul de ministraţi şi corişti la slujbele religioase şi la înmormântări. Solemnitatea limbii latine şi a cultului [ Nota 12 ] erau un element în care sufletul meu de copil se simţea bine. Prin faptul că până la vârsta de zece ani am participat atât de intens la aceste servicii religioase, puteam fi adesea în apropierea pastorului pe care-l preţuiam atât de mult.

Acasă nu eram deloc stimulat în raporturile mele cu biserica. Pe tata nu-l interesau aceste lucruri. Pe atunci el era „liber cugetător”. Nu mergea niciodată la biserică, de care eu mă simţeam atât de legat; cu toate că şi el, în anii copilăriei şi ai primei tinereţi, îi fusese credincios şi îi slujise. Această atitudine a lui s-a schimbat din nou atunci când, la bătrâneţe, pensionar, s-a retras la Horn, ţinutul său de baştină. Atunci a redevenit un „om evlavios”. Numai că în acea vreme eu pierdusem demult orice contact cu casa părintească.

Din perioada copilăriei pe care am petrecut-o la Neudörfl îmi răsare în suflet felul cum participarea la slujba religioasă, însoţită de acordurile muzicii bisericeşti solemne, făcea ca în sufletul omului să prindă viaţă, într-o formă foarte concretă, întrebările fundamentale ale existenţei. Cunoştinţele din Biblie şi din Catehism pe care ni le preda pastorul aveau o influenţă mult mai mică asupra lumii mele sufleteşti decât ceea ce el făcea când oficia serviciul religios, ca mijlocitor între lumea sensibilă şi cea suprasensibilă. De la bun început aceasta n-a fost pentru mine o vorbă goală, ci o trăire profundă. Cu atât mai mult cu cât cu aceste înclinaţii în casa părintească eram un străin. În adâncul sufletului nu uitam de viaţa care pătrunsese în mine prin intermediul serviciului divin, nici atunci când eram în mijlocul vieţii de fiecare zi. Trăiam fără să mă leg trup şi suflet de lumea din jur. O vedeam; dar de fapt meditam, simţeam şi gândeam necontenit la acea altă lume. Şi totuşi, nu eram un visător; mă orientam cu uşurinţă în toate situaţiile practice în care mă punea viaţa.

În totală contradicţie cu această lume a mea, erau preocupările politice ale tatei. El făcea de serviciu alternativ cu un alt angajat. Acesta locuia în altă gară, care-i fusese dată tot lui în grijă. Venea la Neudörfl numai o dată la două-trei zile. Seara, când nu mai aveau de lucru, el şi tata discutau politică. În acest timp stăteau la o masă de lângă gară, sub doi tei mari, minunaţi. Acolo era adunată atunci întreaga familie şi musafirul. Mama tricota sau croşeta; fraţii mei făceau nebunii; iar eu stăteam adesea la masă şi ascultam interminabilele discuţii politice ale celor doi bărbaţi. Mă interesa însă nu conţinutul spuselor lor, ci forma pe care o lua discuţia. Nu erau niciodată de aceeaşi părere; dacă unul spunea „da”, celălalt trebuia să spună „nu”. Toate acestea se petreceau sub semnul vehemenţei, al îndârjirii, dar şi sub acela al bunătăţii, care era o trăsătură fundamentală în firea tatei.

În micul cerc ce se aduna adesea aici şi în rândurile căruia se aflau nu rareori unele „notabilităţi” ale orăşelului, îşi făcea uneori apariţia un medic din Wiener-Neustadt [ Nota 13 ]. El îngrijea mulţi bolnavi din localitate, pentru că, pe atunci, acolo nu era nici un medic. Făcea pe jos drumul de la Wiener-Neustadt la şi după ce trecea pe la bolnavii lui, venea la gară ca să aştepte trenul cu care se întorcea acasă. În casa părinţilor mei, şi pentru cei mai mulţi dintre cei care-l cunoşteau, el trecea drept un om ciudat. Nu vorbea cu plăcere despre lucruri legate de profesia lui de medic, vorbea în schimb cu pasiune despre literatura germană. De la el am auzit pentru prima dată de Lessing, Goethe, Schiller. În casa noastră nu se vorbea niciodată de ei. Nici la şcoala din sat nu se oferea nimic în această direcţie. Aici totul era axat pe istoria maghiară. Pastorul şi suplinitorul nu erau atraşi de culmile literaturii germane; aşa se face că, prin medicul de la Wiener-Neustadt, la orizontul vieţii mele spirituale şi-a făcut apariţia o lume cu totul nouă pentru mine. Acesta se ocupa cu plăcere de mine, adesea, după ce se odihnea puţin sub tei, mă lua alături de el, se plimba cu mine în sus şi-n jos prin piaţa gării şi vorbea despre literatura germană pe un ton deloc didactic, ci cald şi plin de entuziasm. În acelaşi timp el dezvolta tot felul de idei despre ce este frumos şi ce este urât.

Şi aceasta este o imagine care de-a lungul întregii mele vieţi, când îmi revenea în minte, îmi prilejuia momente de bucurie deosebită: medicul înalt, zvelt, cu mersul său larg şi apăsat, mereu cu umbrela în mâna dreaptă pe care o ţinea în aşa fel, încât se bălăngănea pe lângă şold, într-o parte, în cealaltă parte fiind eu, băiatul de zece ani, cu totul captivat de spusele sale.

Pe lângă toate acestea, mă interesau foarte mult instalaţiile staţiei de cale ferată. Legile electricităţii le-am cunoscut pentru prima dată în mod practic, văzând telegraful de la gară. La vârsta aceea, învăţasem deja să telegrafiez.

În ceea ce priveşte limba mea maternă, ea s-a dezvoltat în întregime din dialectul german care se vorbeşte în estul Austriei de Jos. Este acelaşi dialect care mai era vorbit pe atunci în ţinuturile maghiare de la frontiera cu Austria de Jos. Raporturile mele cu cititul erau altele decât cele cu scrisul. În copilărie citeam fără să iau seama la cuvinte, sufletul meu căutând direct faptele, noţiunile şi ideile, aşa încât prin citit nu câştigam nimic din ceea ce ar fi putut să-mi dezvolte simţul pentru scrierea corectă, ortografică şi gramaticală. Dimpotrivă, când scriam aveam tendinţa de a fixa în sunete imaginile cuvintelor aşa cum le auzisem pentru prima dată în dialect. Din această cauză mi-am însuşit cu cea mai mare greutate limba literară scrisă, în timp ce cititul a fost pentru mine de la bun început o joacă.

În aceste împrejurări am crescut până la vârsta la care tatăl meu a fost pus în faţa întrebării dacă trebuie să mă înscrie la gimnaziu sau la şcoala reală din Wiener-Neustadt. Începând cu această perioadă, în afară de politică, am auzit vorbindu-se mult şi despre viitorul meu. Tatei i se dădea un sfat sau altul; dar deja pe atunci eu ştiam că el ascultă cu plăcere ce spun ceilalţi, dar acţionează conform propriei sale voinţe bine cumpănite.