Direcţiunea Societăţii Căilor Ferate de Sud îi promisese tatălui meu că, atunci când – prin terminarea şcolii reale – va trebui să intru la Şcoala Superioară Tehnică, îl va muta într-o staţie mică din apropierea Vienei. Prin aceasta urma să mi se dea posibilitatea de a merge zilnic la Viena şi înapoi Aşa ajunse familia mea la Inzersdorf, de lângă Wiener-Berge. Gara se afla departe de localitate, într-o deplină izolare şi într-un mediu natural deloc frumos.
Prima mea vizită la Viena, după sosirea la Inzersdorf, a fost consacrată cumpărării mai multor cărţi de filosofie. Cea către care se îndrepta cu precădere simpatia mea era prima schiţă la Teoria ştiinţei a lui Fichte. Cu lectura lui Kant ajunsesem atât de departe, încât îmi putusem forma deja o idee – desigur necoaptă – despre pasul pe care Fichte voia să-l facă dincolo de Kant. Asta însă nu mă interesa prea mult. Ceea ce mă interesa pe atunci era să pot exprima ţesătura vie a sufletului omenesc în forma unei imagini intelectuale riguroase. Strădaniile mele de a înţelege noţiunile ştiinţelor naturii mă făcuseră în cele din urmă să văd în activitatea „Eului” omenesc singurul punct de pornire al unei cunoaşteri adevărate. Când Eul este în activitate şi contemplă el însuşi această activitate, avem în conştienţă, în mod nemijlocit, ceva spiritual, îmi spuneam eu; mai trebuie doar să exprimăm ceea ce contemplăm astfel în noţiuni clare, inteligibile. Pentru a găsi calea ce ducea într-acolo, m-am bazat pe Teoria ştiinţei a lui Fichte. Aveam totuşi părerile mele proprii. Aşa că am luat Teoria ştiinţei pagină cu pagină şi am rescris-o în felul meu [Nota 25]. A luat naştere un manuscris lung. Până atunci mă chinuisem să găsesc pentru fenomenele naturii noţiuni, de la care pornind să pot găsi una pentru „Eu“. Acum voiam, invers, pornind de la Eu să răzbat în devenirea naturii. Spiritul şi natura stăteau atunci în faţa sufletului meu în opoziţie totală. Pentru mine exista o lume a fiinţelor spirituale. Faptul că „Eul”, care este el însuşi spirit, trăieşte într-o lume a spiritelor, era pentru mine o percepţie nemijlocită. Natura nu voia, însă, să intre în lumea spirituală pe care o trăiam.
Pornind de la Teoria ştiinţei am ajuns să nutresc un interes deosebit pentru tratatele lui Fichte: Despre menirea savantului şi Despre fiinţa savantului. În aceste scrieri am găsit un fel de ideal spre care voiam să tind şi eu. Am mai citit şi Cuvântări către naţiunea germană. Atunci ele m-au captivat mult mai puţin decât celelalte opere ale lui Fichte.
Acum, însă, voiam să ajung să-l înţeleg şi pe Kant mai bine decât fusesem în stare înainte. Dar această înţelegere n-a vrut să mi se deschidă în Critica raţiunii pure. De aceea mi-am încercat puterile cu Prolegomene la orice metafizică viitoare. Lectura acestei cărţi m-a făcut să-mi dau seama că am nevoie de o aprofundare temeinică a tuturor problemelor pe care Kant le incitase în gânditori. Lucram acum tot mai conştient pentru a turna percepţia nemijlocită a lumii spirituale, pe care o aveam, în forme de gânduri, şi în timp ce mă umplea această muncă interioară, încercam să mă orientez studiind căile pe care merseseră gânditorii din vremea lui Kant şi cei de după el. Studiam Sintetismul transcendental arid, searbăd al lui Traugott Krug cu acelaşi zel cu care mă adânceam în acea tragedie a cunoaşterii, la care ajunsese Fichte când a scris Menirea omului. Istoria filosofiei a herbartianului Thilo mi-a lărgit orizontul filosofic de la epoca lui Kant la dezvoltarea ulterioară a gândirii şi logicii. Am reuşit să ajung până la Schelling, la Hegel. Contrastul de gândire dintre Fichte şi Herbart a apărut în faţa sufletului meu cu toată intensitatea.
Lunile de vară ale anului 1879, de la terminarea şcolii reale şi până la intrarea în Şcoala Superioară Tehnică, le-am petrecut în întregime cu asemenea studii filosofice. Toamna a trebuit să aleg domeniul de studiu în vederea viitoarei cariere. M-am decis să mă pregătesc pentru a deveni profesor la şcoala tehnică. Studiul matematicii şi al geometriei descriptive corespundea înclinaţiilor mele. La cea din urmă a trebuit să renunţ. Căci studiul ei cerea zilnic câteva ore de exerciţiu de desen tehnic. Dar, ca să pot câştiga ceva bani, trebuia să am timp pentru meditaţii. Acest lucru era posibil dacă audiam prelegeri a căror materie putea fi citită, când trebuia să lipsesc de la ele, nu însă dacă participam regulat la orele de desen de la şcoală.
Aşa că m-am înscris ca student la matematici, ştiinţele naturii şi chimie.
Pentru mine au avut, însă, o importanţă deosebită prelegerile de literatură germană pe care le ţinea Karl Julius Schröer [Nota 26] la Şcoala Superioară Tehnică. În primul meu an de studii universitare a ţinut cursuri despre „Literatura germană de la Goethe încoace” şi „Despre viaţa şi opera lui Schiller”. Am fost captivat de la prima sa prelegere. A făcut o privire de ansamblu asupra vieţii spirituale germane din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi a evocat într-un mod dramatic ecoul apariţiei lui Goethe în această viaţă spirituală. Modul său călduros de tratare, entuziasmul cu care citea din operele poeţilor în timpul prelegerilor, totul îi introducea pe auditori în poezie într-un mod interiorizat.
Mai organizase şi cursul „Exerciţii de expunere orală şi de compoziţia scrisă”. Studenţii urmau să expună liber sau să citească ceea ce elaboraseră ei înşişi. Comentând lucrările studenţilor, Schröer dădea indicaţii despre stil, forma de expunere ş.a.m.d. Am ţinut întâi o expunere despre „Laokoon” de Lessing. Apoi am abordat o temă mai amplă. Am dezvoltat subiectul „În ce măsură omul în acţiunile sale este o fiinţă liberă?” Şi aşa am ajuns la filosofia lui Herbart. Ceea ce nu i-a plăcut deloc lui Schröer. El nu se alăturase curentului herbartian care domina pe atunci în Austria, atât la catedrele de filosofic, cât şi în pedagogie. Era cu totul dăruit spiritualităţii lui Goethe. De aceea, tot ce avea legătură cu Herbart îi părea pedant şi searbăd, ceea ce însă nu-l împiedica să-i aprecieze disciplina gândirii.
Am audiat diverse alte prelegeri la Universitate. Mă bucurase grozav herbartianul Robert Zimmermann [Nota 27]. Ţinea cursul de „Filosofie practică”. Am audiat din prelegerile sale partea în care explică principiile de bază ale eticii. Alternam: de obicei îl ascultam o zi pe el, a doua zi pe Franz Brentano, care preda aceeaşi materie. N-am putut continua prea mult aşa, căci ar fi însemnat să neglijez într-o măsură foarte mare cursurile de la Şcoala tehnică.
Faptul de a cunoaşte filosofia nu numai din cărţi, ci şi din gura filosofilor înşişi, a avut o influenţă profundă asupra mea.
Robert Zimmermann era o personalitate remarcabilă. Avea o frunte neobişnuit de înaltă şi o barbă lungă, de filosof. Totul la el era măsurat, stilizat. Când intra pe uşă şi urca la catedră, paşii săi păreau studiaţi, în aşa fel încât îţi spuneai: pentru acest om este firesc, natural să fie aşa. În ţinuta şi în mişcarea lui era ceva ca şi cum s-ar fi format el însuşi, printr-o disciplină îndelungată, după principiile estetice ale lui Herbart. Şi puteai nutri o adevărată simpatie pentru toate acestea. El se aşeza apoi încet pe scaun, îşi scruta îndelung prin ochelari auditoriul, îşi scotea ochelarii încet, măsurat, se mai uita o dată fără ei pe deasupra auditoriului, apoi începea prelegerea expusă liber, dar cu fraze formate cu grijă, rostite cu artă. Limba sa avea ceva clasic. Dar din cauza perioadelor lungi puteai pierde uşor firul expunerii sale. Prezenta filosofia herbartiană sub o formă puţin modificată. Modul riguros în care-şi înlănţuia gândurile făcea impresie asupra mea. Dar nu şi asupra celorlalţi auditori. La primele trei-patru prelegeri sala cea mare, în care vorbea, era arhiplină. „Filosofia practică” era pentru studenţii de la Drept din primul an curs obligatoriu. Aveau nevoie de semnătura profesorului în index. Dar începând cu a cincea sau a şasea oră, cei mai mulţi lipseau; mai rămâneau să-l asculte pe filosoful clasic doar câţiva, care se aşezau în băncile din faţă.
Pe mine aceste prelegeri m-au stimulat, totuşi, foarte mult. Iar deosebirile dintre concepţia lui Schröer şi cea a lui Zimmermann mă interesau profund. Puţinul timp care-mi rămânea după audierea prelegerilor şi după orele particulare pe care trebuia să le dau, îl petreceam fie în biblioteca Curţii Regale, fie în biblioteca Şcolii Superioare Tehnice. Aici am citit pentru prima dată Faust de Goethe. Într-devăr, până la 19 ani, când am fost impulsionat de Schröer, nu ajunsesem să cunosc această operă. Atunci, însă, interesul meu s-a trezit imediat cu putere. Schröer tocmai publicase prima parte, într-o ediţie îngrijită de el. Această ediţie am citit-o după ce-i ascultasem doar câteva prelegeri. În plus, am avut ocazia să-l cunosc pe Schröer personal. A început să mă ia cu el acasă, spunându-mi una sau alta, în completarea prelegerilor sale, răspundea cu plăcere la întrebările mele, iar la plecare îmi împrumuta câte o carte din biblioteca sa. Cu aceste ocazii mai scăpa şi câte o vorbă despre partea a doua a lui Faust, la a cărei editare şi comentare lucra. În perioada aceea am citit-o şi pe aceasta.
În bibliotecile publice am citit Metafizica lui Herbart, Estetica, ştiinţă a formelor de Zimmermann, care era concepută din punctul de vedere al lui Herbart. Apoi am studiat temenic Morfologia generală a lui Ernst Haeckel. Pot să spun: tot ce s-a apropiat de mine prin prelegerile lui Schröer şi Zimmermann, ca şi prin lecturile amintite, a devenit atunci trăire sufletească. Prin ele s-au conturat în mine tainele cunoaşterii şi ale înţelegerii lumii.
Schröer era un spirit care nu dădea doi bani pe sistemele construite. Gândea şi vorbea în virtutea unei anumite intuiţii. Acorda însă cea mai mare atenţie felului cum îşi turna în cuvinte intuiţiile. Din acest motiv, la prelegerile sale nu vorbea niciodată liber. Avea nevoie de siguranţa scrisului, pentru a-şi satisface exigenţele privitoare la formularea gândului, în vederea rostirii lui. Apoi citea ceea ce scrisese cu o puternică interiorizare a vorbirii. Totuşi, o dată a vorbit liber despre „Anastasius Grün şi Lenau”. Îşi uitase textul acasă. Dar în ora următoare a tratat tot subiectul încă o dată, citind. Nu era mulţumit cu forma pe care i-o putuse da vorbind liber.
De la Schröer am învăţat să cunosc multe creaţii ale frumuseţii. Prin Zimmermann mă întâmpina o teorie eleborată a frumosului. Cele două orientări nu se prea armonizau. Schröer, personalitatea intuitivă, care subaprecia spiritul sistemic, stătea în faţa mea alături de Zimmermann, teoreticianul sever şi sistematic al frumosului.
La Franz Brentano [Nota 28], la care audiam, de asemenea, prelegeri de „filosofie practică”, mă interesa atunci în mod deosebit personalitatea. El era pătrunzător şi visător în acelaşi timp. În ţinuta sa de vorbitor era ceva sărbătoresc. Auzeam ceea ce spunea, dar simţeam nevoia să urmăresc fiecare privire, fiecare mişcare a capului, fiecare gest al mâinilor sale expresive. Era logicianul desăvârşit. Fiecare gând trebuia să fie absolut clar şi susţinut de numeroase altele. În formarea acestor şiruri de gânduri domnea cea mai mare conştiinciozitate logică. Dar eu aveam sentimentul că această gândire nu iese din propria ei urzeală, că nu pătrunde nicăieri în realitate. Şi aşa era şi întreaga ţinută a lui Brentano. De-abia atingea manuscrisul cu degetele; aveai impresia că în fiecare clipă i-ar putea aluneca printre ele; trecea numai cu privirea peste rânduri. Iar acest gest era făcut pentru un uşor contact cu realitatea, nu pentru o sesizare hotărâtă a ei. Din „mâinile sale de filosof” puteam înţelege felul său de a filosofa chiar mai mult decât din cuvintele sale.
Impulsul care pornea de la Brentano a acţionat în mine cu putere. Curând am început să-i studiez scrierile, iar în anii următori am citit aproape tot ce publicase.
Pe atunci mă consideram dator să caut adevărul prin filosofie. Urma să studiez matematica şi ştiinţele naturii. Eram convins că nu voi găsi o relaţie cu ele dacă nu voi putea să pun rezultatele lor pe o bază filosofică solidă. Dar eu vedeam, totuşi, o lume spirituală ca realitate. La fiecare om mi se revela, cu toată evidenţa, individualitatea sa spirituală. Materialitatea fizică şi faptele săvârşite în lumea fizică erau doar formele în care el se revela. Ea se unea cu ceea ce provenea de la părinţi ca germene fizic. Urmăream omul mort de departe, pe drumul său spre lumea spirituală. Odată, după moartea unui coleg, am scris despre această latură a vieţii mele sufleteşti unuia dintre profesorii mei de odinioară, de care rămăsesem legat şi după terminarea şcolii reale. Mi-a răspuns cu neobişnuit de multă căldură, dar fără să pomenească nici un cuvânt în legătură cu ceea ce-i scrisesem despre colegul mort.
Şi aşa îmi mergea atunci peste tot cu facultatea mea de a vedea lumea spirituală. Nimeni nu voia să audă de aşa ceva. Cel mult, ici-colo se vorbea de spiritism. Atunci însă eu eram acela care nu voia să audă de aşa ceva. Mi se părea absurd să te apropii de spiritual în acest fel.
Mi s-a întâmplat atunci să cunosc un om simplu din popor [Nota 29]. Mergea la Viena în fiecare săptămână cu acelaşi tren cu care mergeam şi eu. La ţară culegea plante medicinale şi le vindea farmaciilor din Viena. Ne-am împrietenit. Cu el se putea discuta despre lumea spirituală ca unul care o vieţuia în mod nemijlocit. Era un suflet foarte evlavios. În toate cele ale şcolii era neinstruit. Citise, ce-i drept, multe cărţi de mistică; dar ceea ce spunea era cu totul neinfluenţat de aceste lecturi. Era revărsarea unei vieţi sufleteşti care purta în ea o înţelepciune cu totul elementară, creatoare. Am simţit în curând că citea cărţile numai pentru că voia să găsească şi la alţii ceea ce ştia prin el însuşi. Dar asta nu-l mulţumea. Se manifesta ca şi cum personalitatea lui ar fi fost doar organul de exprimare pentru un conţinut spiritual care voia să vorbească din lumi tainice. Când eram împreună cu el, puteam privi adânc în secretele naturii. Purta în spinare legătura cu buruieni de leac; dar în inimă purta rezultatele pe care le dobândise din spiritualitatea naturii în timp ce culegea aceste ierburi. Vedeam zâmbind pe câte unul care ni se alătura, uneori, când mergeam cu acest „iniţiat” pe Alleegasse din Viena. Nu era de mirare. Fiindcă nu-i puteai înţelege de la bun început felul de a vorbi. Trebuia să înveţi întâi, ca să zicem aşa, „dialectul său spiritual”. Şi pentru mine a fost, la început, de neînţeles. Dar de când l-am văzut prima dată am simţit faţă de el cea mai profundă simpatie. Şi astfel mă simţeam din ce în ce mai mult ca şi cum aş fi împreună cu un suflet din timpuri străvechi, care, neatins de civilizaţie, ştiinţă şi ideile prezentului, îmi aduce înţelepciunea originară a timpurilor de odinioară.
Dacă ne luăm după teoria obişnuită a „învăţatului”, putem spune: De la acest om nu puteai să „înveţi” nimic. Dar dacă tu însuţi vedeai în lumea spirituală, puteai să arunci acolo priviri adânci şi sigure printr-un altul, care era solid înrădăcinat în ea.
Orice exaltare îi era cu totul străină. În casa lui mă aflam în sânul celei mai modeste, celei mai simple familii de la ţară. Deasupra uşii casei sale te întâmpinau cuvinele: „Totul este sub binecuvântarea lui Dumnezeu”. Eram ospătat ca în orice familie de ţăran. Trebuia să beau întotdeauna cafea, nu dintr-o cană, ci dintr-o ulcică de aproape un litru; şi să mănânc o bucată de pâine de dimensiuni uriaşe. Nici locuitorii satului nu-l priveau ca pe un exaltat. Felul său de a se purta făcea imposibilă batjocura. Avea şi un umor sănătos şi, la orice întâlnire, cu tineri sau cu bătrâni din sat, ştia să vorbească în aşa fel, încât oamenii să se bucure de spusele sale. În sat nu zâmbea nimeni, comparativ cu cei care ni se alăturau pe Alleegasse din Viena şi care, de cele mai multe ori, nu vedeau în el altceva decât o apariţie stranie.
Acest om mi-a rămas apropiat sufleteşte şi după ce viaţa m-a îndepărtat de el. Poate fi găsit în dramele mele misteriu drept Felix Balde.
Viaţa mea sufletească a întâmpinat multe dificultăţi din cauză că filosofia pe care o auzeam de la alţii în gândirea lor nu putea fi dusă până la perceperea lumii spirituale. Din aceste greutăţi a început să se contureze în mine un fel de „teorie a cunoaşterii”. Treptat, viaţa în gândire mi-a apărut ca reprezentare – care radiază în omul fizic – a trăirilor avute de suflet în lumea spirituală. A trăi gândurile însemna pentru mine a exista într-o realitate pe care o vieţuim atât de integral şi intens, încât nici un dubiu nu se putea ivi în legătură cu ea. Ea există; dar nu o putem percepe aşa cum percepem gândul. În ea sau dincolo de ea poate să se ascundă o realitate necunoscută. Dar omul e situat în ea. Atunci s-a născut întrebarea: este această lume o realitate deplină? Dacă omul ţese din interiorul său gândurile care aduc apoi lumină în această lume a simţurilor, introduce el, astfel, în ea ceva străin? Această presupunere nu este însă deloc în acod cu trăirea pe care o avem când lumea sensibilă stă în faţa omului, iar el pătrunde în ea cu gândurile sale. Atunci gândurile se dovedesc a fi cele prin care lumea sensibilă se exprimă pe sine. Aprofundarea acestor reflecţii era pe atunci o parte importantă a vieţii mele interioare.
Dar voiam să fiu prudent. Îmi părea periculos să duc în mod pripit o înşiruire de idei până la elaborarea unei concepţii filosofice proprii. Ceea ce m-a stimulat la o studiere aprofundată a lui Hegel. Felul în care acest filosof prezintă realitatea gândirii îmi era apropiat. Dar faptul că nu ajunge decât la o lume de gânduri, fie ea şi vie, nu la perceperea unei lumi spirituale concrete, mă intriga. Siguranţa cu care poţi filosofa când mergi de la un gând la altul mă atrăgea. Vedeam că mulţi simţeau o contradicţie între experienţă şi gândire. Pentru mine gândirea însăşi era experienţă, dar una în care trăieşti, nu una care se apropie de om din exterior. Şi Hegel mi-a devenit, pentru un timp mai lung, foarte preţios.
La studiile mele obligatorii, care ar fi avut de suferit din cauza acestor interese filosofice, mi-a folosit faptul că înainte mă ocupasem mult de calculul diferenţial şi integral şi de geometria analitică. Aşa că îmi puteam permite să mai lipsesc la câte o prelegere de matermatică, fără a risca să pierd legătura dintre una şi alta. Matematica şi-a păstrat pentru mine importanţa ca bază a întregii mele năzuinţe spre cunoaştere. În ea e dat, de fapt, un sistem de noţiuni dobândite în afara oricărei experienţe senzoriale exterioare. Şi totuşi, îmi spuneam atunci mereu, cu aceste noţiuni putem intra în realitatea sensibilă, găsind astfel prin ele legităţile acesteia. Prin matematică, învăţăm să cunoaştem lumea, şi totuşi, pentru a ajunge acolo, trebuie mai întâi să facem să iasă din sufletul omenesc matematica.
Tocmai matematica a fost aceea care m-a făcut să am atunci o trăire hotărâtoare. Reprezentarea de spaţiu îmi crea cele mai mari dificultăţi interiore. Ca vid care se continuă la infinit în toate direcţiile (aşa îl concepeau şi îl luau ca bază teoriile ştiinţifice atunci) nu putea fi cuprins cu gândirea. Prin intermediul geometriei moderne (sintetice) pe care am cunoscut-o prin prelegeri şi prin studiu individual, sufletului meu i s-a înfăţişat imaginea unei linii, care, prelungită la dreapta la infinit, se reîntoarce la punctul ei de pornire venind din stânga. Punctul îndepărtat la infinit spre dreapta e acelaşi cu cel îndepărtat la infinit spre stânga.
Îmi părea că, cu asemenea reprezentări ale geometriei moderne, spaţiul – altminteri înţepenit în vid – poate fi înţeles pe cale noţională. Linia dreaptă care se întoarce în ea ca şi cum ar descrie un cerc, o simţeam ca pe o revelaţie. De la prelegerea în care această realitate s-a descoperit pentru prima dată sufletului meu, am plecat ca şi cum de pe mine ar fi căzut o greutate de sute de kilograme. Un sentiment eliberator s-a instalat în mine. Ca în anii copilăriei, geometria mă făcea, iarăşi, fericit.
În această perioadă a vieţii mele, dincolo de misterul spaţiului stătea pentru mine, misterul timpului [Nota 30]. Era oare posibilă şi pe acest plan o reprezentare care, înaintând spre un viitor infinit de îndepărtat, să conţină în sine, ca idee, o reîntoarcere din trecut? Fericirea dată de reprezentarea spaţiului îmi aduse ceva profund neliniştitor în privinţa reprezentării timpului. Dar aici la început nu vedeam nici o ieşire. Toate încercările gândirii m-au făcut să-mi dau seama că trebuie să mă feresc mai ales de a introduce noţiunile concrete despre spaţiu în modul de a înţelege timpul. Toate dezamăgirile pe care le poate aduce năzuinţa spre cunoaştere s-au ivit în legătură cu misterul timpului.
Impulsurile pe care le primisem de la Zimmermann în direcţia esteticii m-au îndemnat să citesc scrierile renumitului estetician al vremii: Friedrich Theodor Vischer [Nota 31]. Am găsit la el, într-un paragraf din operele sale [Nota 32], o remarcă privitoare la faptul că gândirea naturalist-ştiinţifică face necesară o reformă a noţiunii de timp. Eram întotdeauna deosebit de bucuros când găseam şi la altcineva nişte nevoi de cunoaştere care apăruseră în mine. În acest caz era ca o justificare a năzuinţei mele de a găsi o noţiune mulţumitoare despre timp.
Întotdeauna trebuia să închei cursurile la care eram înscris la Şcoala Superioară Tehnică, cu examenul corespunzător. Căci îmi fusese acordată o bursă; şi o puteam păstra doar dacă obţineam în fiecare an anumite succese în studiu.
Nevoile mele de cunoaştere, în special în domeniul ştiinţelor naturii, erau prea puţin satisfăcute de acest studiu obligatoriu. Pe atunci exista, însă, la facultăţile din Viena, posibilitatea de a lua parte, ca invitat, la prelegeri şi chiar la lucrări practice. Ori de câte ori am vrut să aprofundez pe această cale viaţa ştiinţifică, până şi în domeniul medicinei, am fost întâmpinat cu bunăvoinţă.
Pot să spun că, atunci când studiam ştiinţele naturii aşa cum erau ele prezentate, nu lăsam viziunile mele spirituale să intervină deranjant. Mă dedicam celor predate şi aveam doar în adânc speranţa că odată mi se va revela legătura dintre ştiinţele naturii şi cunoaşterea spirituală. Această speranţă îmi era tulburată numai din două direcţii.
Ştiinţele despre natura organică, de care mă ocupam acum, erau pătrunse de ideile darwiniste. Pe atunci darwinismul, în cele mai înalte idei ale sale, îmi apărea drept o absurditate ştiinţifică. Ajunsesem treptat să-mi formez o imagine despre interiorul omului. Ea era spirituală. Şi acest interior omenesc era conceput ca mădular al unei lumi spirituale. Mi-l reprezentam coborând din lumea spirituală şi cufundându-se în existenţa naturală, integrându-se organismului natural, spre a percepe şi a acţiona prin el în lumea simţurilor.
Nu puteam să modific nimic în această imagine, chiar dacă nutream un anumit respect faţă de raţionamentele ştiinţei dezvoltării organice. Ideea că organismele superioare provin din cele inferioare îmi părea rodnică. Dar era nespus de greu s-o pun de acord cu ceea ce cunoşteam eu ca lume spirituală.
Studiile de fizică erau în întregime impregnate de teoria mecanică a căldurii, iar cele referitoare la fenomenele de lumină şi culoare, de teoria ondulatorie.
Studiul teoriei căldurii avea pentru mine un farmec aparte, de natură personală, prin faptul că prelegerile din acest domeniu al fizicii erau ţinute de o personalitate pe care o veneram în mod cu totul deosebit. Era Edmund Reitlinger [Nota 33], autorul frumoasei cărţi Priviri libere.
Acest om era de-a dreptul cuceritor. Când am început să-i frecventez prelegerile, suferea deja de o boală avansată de plămâni. Timp de doi ani l-am ascultat ţinând prelegeri despre teoria mecanică a căldurii, de fizică pentru chimişti şi de istoria fizicii. Am lucrat în laboratorul său în multe domenii, în special în cel al analizei spectrale.
Deosebit de importante au fost pentru mine prelelgerile de istoria fizicii ţinute de Reitlinger. Vorbea în aşa fel încât aveai sentimentul că, din cauza bolii, rostea cu greutate fiecare cuvânt. Cu toate acestea, felul său de a vorbi era entuziasmant în cel mai bun sens. Metoda sa era riguros inductivă; pentru tot ce ţinea de metoda fizicii, îi plăcea să citeze cartea lui Whewell despre ştiinţele inductive. Newton reprezenta pentru el punctul culminant al cercetării în fizică. Prezenta istoria fizicii în două părţi: prima, din cele mai vechi timpuri până la Newton, a doua, de la Newton până în epoca noastră. Era un gânditor universal. De la privirea istorică asupra problemelor de fizică trecea întotdeauna la nişte perspective generale de istoria culturii. Ba chiar în prelegerile sale de ştiinţele naturii se iveau şi idei filosofice absolut generale. Aşa a dezbătut, de pildă, problema optimismului şi pesimismului şi a vorbit extraordinar de incitant despre legitimitatea ipotezelor în domeniul ştiinţelor naturii. Felul cum îl prezenta pe Kepler, cum îl caracteriza pe Julius Robert Mayer erau nişte capodopere de prelegeri ştiinţifice.
    |
| Facsimilul unei scrisori către Friedrich Theodor Vischer, 1882 |
M-am simţit îndemnat atunci să citesc aproape toate scrierile lui Julius Robert Mayer şi a fost pentru mine o enormă bucurie să pot vorbi adesea cu Reitlinger despre conţinutul lor.
Am trăit o mare durere când la câteva săptămâni după ce-mi susţinusem cu Reitlinger ultimul examen de teoria mecanică a căldurii, profesorul iubit a fost răpus de boală. Cu puţin timp în urmă îmi dăduse ca un testament, nişte recomandări către unele persoane care puteau să-mi trimită elevi pentru ore particulare. Aceste recomandări mi-au fost de mare ajutor. O bună parte a banilor pe care i-am primit în anii următori pentru traiul zilnic o datoram răposatului Reitlinger.
Teoria mecanică a căldurii şi teoria ondulatorie privind fenomenele luminii şi efectele electricităţii m-au stimulat să mă ocup de teoria cunoaşterii. Pe atunci oamenii îşi reprezentau lumea exterioară fizică ca un şir de procese de mişcare ale materiei. Percepţiile senzoriale apăreau doar ca nişte trăiri subiective, ca efecte ale unor simple procese de mişcare asupra simţurilor omului. Afară, în spaţiu, se desfăşoară procesele de mişcare ale materiei; dacă aceste procese ating simţul omenesc al căldurii, omul are senzaţii calorice. În afara omului au loc procese ondulatorii ale eterului; dacă ele vin în contact cu nervul optic, iau naştere în om senzaţiile de lumină şi de culoare.
Această concepţie mă întâmpina peste tot. Ea îmi punea gândirea în faţa unor dificultăţi enorm de mari. Alunga tot spiritul din lumea exterioară obiectivă. În faţa sufletului meu stătea ideea că dacă studierea naturii duce la asemenea presupuneri, de aceste presupuneri nu ne-am putea apropia niciodată cu o concepţie despre spirit. Vedeam cât sunt de tentante aceste presupuneri pentru gândirea formată la şcoala ştiinţelor naturii. Şi încă nu mă puteam decide să opun – chiar şi numai pentru mine însumi – orientării dominante în gândire, felul meu de a gândi. Ceea ce a dus la grele lupte sufleteşti. Trebuia să înving în interiorul meu critica uşor de adus acestui mod de gândire, spre a aştepta momentul în care noi izvoare şi căi ale cunoaşterii îmi vor da o mai mare siguranţă.
Am primit un imbold puternic citind Scrisorile despre educaţia estetică a omului ale lui Schiller. Remarca potrivit căreia sufletul uman pendulează între diferite stări mi-a dat un punct de contact cu imaginea pe care mi-o făcusem eu însumi despre acţiunea şi urzirea din sufletul omenesc. Schiller distinge două stări de conştienţă în care omul îşi dezvoltă relaţia cu lumea. Dacă se lasă în voia a ceea ce acţionează în el în mod senzorial, el trăieşte sub constrângerea naturii. Simţurile şi instinctele determină viaţa sa. Dacă se supune legităţii logice a raţiunii, trăieşte într-o necesitate spirituală. Dar omul poate să creeze în el o stare mijlocie de conştienţă. Poate să creeze „dispoziţia estetică”, care nu se subordonează în mod unilateral nici necesităţii naturale, nici imperativului raţiunii. În această dispoziţie estetică sufletul trăieşte prin simţuri; dar în percepţia fizică şi în activitatea determinată de senzorialitate, el introduce ceva spiritual. Percepem cu simţurile, dar ca şi cum în ele s-ar fi revărsat ceva spiritual. Când făptuim, ne lăsăm în voia plăcerii, dorinţei nemijlocite, dar această dorinţă am înnobilat-o în aşa fel încât ea a ajuns să-i placă binele, să-i displacă răul. Raţiunea a intrat într-o legătură intimă cu senzorialul. Binele devine instinct; instinctului îi e îngăduit să se direcţioneze singur, pentru că şi-a însuşit caracterul spiritualităţii. Schiller vede în această stare de conştienţă acea dispoziţie sufletească, în care omul poate vieţui şi produce operele frumuseţii. Creând această stare, el găseşte aprinderea adevăratei naturi umane în om.
Aceste gânduri ale lui Schiller atrăgeau. Ele vorbeau despre faptul că, pentru a stabili cu fenomenele lumii o relaţie care să corespundă fiinţei omului, trebuie să-ţi creezi mai întâi o anumită stare interioară. Găsisem ceva ce aducea o mai mare limpezime în problemele care apăruseră în mine prin cercetarea naturii şi trăirea spiritului. Schiller vorbea despre starea de conştienţă de care ai nevoie pentru ca să poţi trăi frumuseţea lumii. Nu putea fi oare concepută şi o stare de conştienţă care să ne dea adevărul din fiinţa lucrurilor? În caz afirmativ înseamnă că nu ne e permis să privim, cum face Kant, conştienţa omenească dată şi să cercetăm dacă ea poate ajunge la adevărata esenţă a lucrurilor. Ci ar trebui cercetată mai întâi starea de conştienţă care-l pune pe om într-o asemenea relaţie cu lumea, încât lucrurile şi realităţile îi dezvăluie esenţa lor.
Şi eu credeam că ştiu că se poate ajunge la o asemenea stare de conştienţă, până la un anumit punct, dacă omul nu are numai gânduri care copiază lucrurile şi procesele exterioare, ci şi nişte gânduri pe care le trăieşte ca gânduri. Această viaţă în gânduri mi se revela a fi cu totul altceva decât cea în care ne ducem existenţa obişnuită şi facem cercetarea ştiinţifică obişnuită. Dacă înaintăm tot mai mult în vieţuirea gândurilor, constatăm că acestei vieţuiri îi vine în întâmpinare o realitate spirituală. Pornim pe drumul sufletesc ce duce la spirit. Dar pe această cale interioară a sufletului ajungem la o realitate spirituală pe care o regăsim în natură. Dobândim o cunoaştere mai profundă a naturii, dacă ne aşezăm în faţa ei după ce am perceput în gândul viu realitatea spiritului.
Îmi devenea din ce în ce mai clar faptul că, depăşind gândurile abstracte obişnuite şi ajungând la acele percepţii spirituale care îşi păstrează, totuşi, luciditatea şi limpezimea gândului, omul pătrunde într-o realitate de care conştienţa obişnuită îl îndepărtează. Aceasta din urmă are, pe de o parte, vivacitatea impresiilor senzoriale, pe de altă parte, abstractismul formării gândurilor. Percepţia spirituală percepe spiritul aşa cum simţurile percep natura; dar ea nu stă cu gândirea departe de percepţia spirituală, cum stă, conştienţa obişnuită cu gândirea ei faţă de percepţia senzorială; ci ea gândeşte în timp ce trăieşte spiritualul şi trăieşte în timp ce face să gândească spiritualitatea trezită din om. În faţa sufletului meu se aşeza o percepţie spirituală care nu avea la bază un sentiment mistic întunecat. Ea se desfăşura, mai degrabă, într-o activitate spirituală care, în transparenţa ei, putea fi comparată întru totul cu gândirea matematică. Mă apropiam de acea stare sufletească în care puteam crede că îmi este îngăduit să justific şi în faţa forului gândirii naturalist-ştiinţifice, viziunea lumii spirituale, pe care o purtam în mine.
Când aceste trăiri îmi străbăteau sufletul, mă aflam în al douăzeci şi doilea an de viaţă.
