Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

IV

Pentru acea formă de experienţă spirituală, căreia doream să-i dau o bază solidă în mine, elementul muzical a dobândit o importanţă de proporţiile unei crize. În meciul spiritual în care mă găseam „disputa wagneriană” se desfăşura pe atunci în mod vehement. În timpul vieţii mele de copil şi de tânăr folosisem orice prilej spre a-mi cultiva înţelegerea pentru muzică. O cerea poziţia mea faţă de gândire. Pentru mine gândirea avea conţinut prin ea însăşi. Nu îl primea numai prin percepţia care o exprimă. Dar aceasta ducea în mod firesc la trăirea interioară a formei muzicale pure. Lumea sunetelor ca atare era pentru mine o latură esenţială a realităţii. Ideea că muzica „exprimă” şi altceva, dincolo de plăsmuirea în sunete, cum afirmau pe atunci adepţii lui Wagner, în toate felurile posibile, îmi părea cu totul „nemuzical”.

Am fost totdeauna un om sociabil. De aceea îmi făcusem mulţi prieteni încă din timpul anilor de studii, în Wiener-Neustadt şi apoi în Viena. Rareori mă potriveam la păreri cu prietenii mei. Ceea ce, însă, nu împiedica niciodată ca în legăturile mele de prietenie să existe cordialitate şi o puternică stimulare reciprocă. Una dintre aceste legături a fost cu un tânăr minunat de o orientare idealistă [ Nota 34 ]. Cu buclele sale blonde, cu ochii săi albaştri, exprimând o inimă sinceră, întruchipa cu adevărat tipul tânărului german. Era cu totul entuziasmat de muzica wagneriană. O muzică în sine, care vrea să urzească numai în sunete, era pentru el lumea revolută a unor filistini groaznici. Pentru el, construcţia de sunete era preţioasă numai prin ceea ce se manifesta în ea, ca printr-un fel de limbaj. Adesea mergeam împreună la concert şi la operă. Întotdeauna eram de păreri diferite. Când „muzica expresivă” îl entuziasma până la extaz, în încheieturile mele se depunea ceva greu ca plumbul; el se plictisea îngrozitor când auzea muzică, ce nu voia să fie decât muzică.

Discuţiile cu el se lungeau la nesfârşit. În plimbări lungi, în convorbiri prelungite la o ceaşcă de cafea, el îşi prezenta în cuvinte înflăcărate „dovezile” faptului că adevărata muzică s-a născut numai odată cu Wagner şi că înaintea lui totul fusese doar o pregătire a acestui „descoperitor al muzicii”. Eu vorbeam despre barbaria wagneriană, care, după mine, era mormântul oricărei înţelegeri adevărate a muzicii.

În anumite împrejurări, discuţiile deveneau deosebit de aprinse. Într-o bună zi am observat că prietenul meu avea curioasa tendinţă de a da plimbării noastre aproape zilnice direcţia înspre o anumită străduţă, şi, discutând despre Wagner, să o parcurgă cu mine de multe ori în sus şi în jos. Eu eram atât de adâncit în discuţiile noastre, încât de-abia treptat am înţeles cum ajunsese să ia această direcţie. La fereastra unei case de pe străduţă stătea, la ora plimbărilor noastre, o tânără fată atrăgătoare. Între el şi tânăra fată nu exista deocamdată nici o altă legătură în afara faptului că o vedea stând la fereastră aproape zilnic şi că uneori privirea pe care ea o arunca spre stradă părea să fie pentru el.

Mai ales am simţit că pe această străduţă pledoaria sa pentru Wagner, şi aşa destul de aprinsă, devenea văpaie. Dar când mi-am dat seama ce curent secundar curgea mereu în inima sa entuziastă, el a devenit comunicativ şi în această direcţie, iar eu m-am trezit confidentul uneia dintre cele mai delicate, mai frumoase, mai exaltate iubiri de tinereţe. Relaţia lor n-a trecut cu mult de stadiul descris. Prietenul meu, care provenea dintr-o familie nebinecuvântată cu darurile vieţii îndestulate, a trebuit să-şi ia o slujbă de ziarist într-un oraş de provincie. El nu putea să se gândească la o legătură mai apropiată cu fata. Nu era nici destul de puternic, ca să devină stăpân pe situaţie. Ne-am scris mai mult timp. Din scrisorile sale răsuna un ecou trist al resemnării. În inima sa continua să trăiască ceva de care trebuia să se despartă.

După ce viaţa pusese capăt de mult corespondenţei cu prietenul din tinereţe, m-am întâlnit cu un cunoscut din oraşul în care el îşi găsise slujba de ziarist. Acesta îmi spuse: „Da, i-a mers foarte prost, abia îşi putea câştiga pâinea; la urmă a fost copist la mine, după care a murit de tuberculoză”. Această veste m-a lovit drept în inimă, căci ştiam că odinioară, sub presiunea împrejurărilor, omul blond şi idealist se despărţise de iubirea sa de tinereţe cu sentimentul că de acum înainte îi va fi indiferent ce are să-i mai aducă viaţa. Nu-l interesa o existenţă care tot nu putea fi aşa cum şi-o închipuise el în mod ideal, când ne plimbam pe străduţa cea îngustă.

În relaţia cu acest prieten, antiwagnerismul meu de atunci ajunsese la apogeu. Dar chiar şi aşa el a jucat un rol important în viaţa mea sufletească. Căutam să mă transpun în toate direcţiile în muzica ce nu avea nimic a face cu Wagner. De-a lungul mai multor ani, dragostea mea faţă de „muzica pură” a crescut, în timp ce aversiunea mea faţă de „barbaria” unei „muzici ca expresie” devenea din ce în ce mai mare. Şi, în plus, destinul meu a vrut să ajung în nişte cercuri de oameni care erau aproape toţi admiratori ai lui Wagner. Toate acestea au făcut ca – mult mai târziu – să-mi fie destul de greu să ajung la înţelegerea lui Wagner, căci aceasta este atitudinea omeneşte firească faţă de un fenomen cultural atât de important. Dar această luptă aparţine unei perioade mai târzii din viaţa mea. În cea descrisă aici, un spectacol cu „Tristan”, bunăoară, la care a trebuit să-l însoţesc pe unul din elevii mei, mi-a părut „ucigător de plictisitor”.

Tot în această perioadă cade şi o altă prietenie de tinereţe, plină de însemnătate pentru mine [ Nota 35 ]. Ea m-a legat de un tânăr care era, în toate privinţele, la antipodul băiatului cu bucle blonde. El se simţea poet. Şi cu el am petrecut mult timp în discuţii incitante. Era plin de entuziasm pentru tot ce ţinea de poezie. De timpuriu şi-a trasat nişte sarcini foarte mari. Când ne-am cunoscut, scrisese deja o tragedie, Hanibal, şi multe poezii lirice.

Împreună cu cei doi prieteni am frecventat şi „exerciţiile de expunere orală şi scrisă” pe care le ţinea Schröer la facultate. De aici au pornit pentru noi trei, ca şi pentru alţii, cele mai frumoase impulsuri. Noi, tinerii, ne prezentam realizările spirituale, şi Schröer discuta totul cu noi şi ne înălţa sufletele prin idealismul său minunat şi prin nobila sa capacitate de a se entuziasma. Când aveam ocazia să-l vizitez pe Schröer acasă la el, prietenul meu mă însoţea adesea. Aici se înviora, în timp ce, în rest, în manifestările sale simţeai adesea ceva apăsător, o scindare interioară îl împiedica să o scoată la capăt cu viaţa. Nici o profesiune nu-l interesa într-atât, încât să vrea s-o îmbrăţişeze cu bucurie. Pentru el totul era poezia şi, în afară de ea, nu găsea nici o legătură adevărată cu existenţa. Până la urmă a fost nevoit să-şi ia o slujbă ce-i era indiferentă. Am rămas şi cu el în legătură prin scrisori. Faptul că nu găsea o adevărată mulţumire nici măcar în arta sa poetică, îi măcina sufletul. Pentru el viaţa nu se umplea cu nimic de valoare. Spre regretul meu, a trebuit să văd cum, încetul cu încetul, în scrisorile sale, precum şi în discuţii, lăsa să răzbată, din ce în ce mai accentuat, convingerea că suferă de o boală incurabilă. Nimic nu i-a putut risipi această bănuială neîntemeiată. Aşa încât, într-o zi, a trebuit să primesc ştirea că tânărul, care-mi era atât e apropiat, îşi pusese singur capăt vieţii.

Prof. Karl Julius Schröer
Prof. Karl Julius Schröer

În timpul acela am legat o prietenie foarte caldă [ Nota 36 ] cu un tânăr sas din Transilvania care venise la Şcoala Superioară Tehnică din Viena. Şi pe el îl întâlnisem întâi la orele de exerciţii ale lui Schröer. Aici el a ţinut o expunere despre pesimism. Tot ceea ce Schopenhauer spusese în sensul concepţiei despre viaţă, a reînviat în expunerea lui. Se adăuga şi propria concepţie pesimistă despre viaţă a tânărului. M-am oferit să ţin o contra-expunere. Am „infirmat” pesimismul în cuvinte cu adevărat virulente, l-am numit încă de pe atunci pe Schopenhauer „un geniu limitat” şi am făcut expunerea să culmineze prin fraza: „Dacă domnul referent ar avea dreptate cu ceea ce spune despre pesimism, aş prefera să fiu bârna de lemn pe care-mi stau picioarele, decât un om”. În cercul meu de cunoştinţe aceste cuvinte au fost repetate mult timp în batjocură. Dar ele au făcut ca între tânărul pesimist şi mine să se lege o prietenie caldă. Petreceam mult timp împreună. Şi el se simţea poet. Şi, adesea, stăteam ore în şir cu el, în camera sa, şi-l ascultam cu plăcere citindu-mi din poeziile sale. Avea un cald interes faţă de năzuinţele mele spirituale de pe atunci, deşi era impulsionat mai puţin de lucrurile cu care mă ocupam şi mai mult de afecţiunea personală faţă de mine. A legat câteva prietenii şi iubiri frumoase, de care avea nevoie în viaţa deosebit de grea pe care o ducea. Făcuse şcoala în Sibiu, ca băiat sărac, şi încă de pe atunci fusese nevoit să se întreţină din ore particulare. I-a venit apoi ideea genială de a-i medita mai departe din Viena, prin corespondenţă, pe elevii particulari de la Sibiu. Disciplinele universitare îl interesau puţin. O dată a vrut, totuşi, să dea un examen la chimie. Nu asistase la nici o prelegere şi nu atinsese nici o carte de chimie. În ultima noapte dinaintea examenului a pus pe un prieten să-i citească un extras din toată materia. Până la urmă a şi adormit. Cu toate acestea, s-a dus la examen împreună cu acest prieten. Amândoi au căzut, într-un mod cu adevărat „glorios”.

Acest tânăr avea o încredere nemărginită în mine. Mult timp m-a tratat aproape ca pe un duhovnic. El a adus în faţa sufletului meu o viaţă interesantă, adesea tristă, entuziasmată de tot ce era frumos. Îmi arăta atâta prietenie şi dragoste, încât mi-a fost cu adevărat greu să nu-l dezamăgesc rău câteodată. Aceasta, deoarece el credea adesea că nu-i acord destulă atenţie. Dar nu se putea altfel, căci eu eram preocupat de o seamă de probleme, pentru care nu avea nici o înţelegere. Toate acestea n-au făcut decât ca, până la urmă, prietenia să devină şi mai strânsă. Vacanţele de vară şi le petrecea la Sibiu. Acolo îşi aduna iarăşi elevi pentru a-i medita, apoi, în timpul anului, din Viena, prin corespondenţă. Primeam de la el întotdeauna scrisori lungi. Suferea că răspundeam rar sau deloc. Dar când se întorcea toamna la Viena, îmi sărea înainte ca un copil, şi viaţa în comun reîncepea. Datorită lui am avut atunci relaţii cu mulţi oameni. Îi plăcea să mă ducă la toţi cei cu care avea legături. Şi eu eram însetat de relaţii umane. Prietenul meu aducea în viaţa mea multe lucruri care-mi dădeau bucurie şi căldură.

Această prietenie a durat toată viaţa, până la moartea prietenului meu, survenită acum câţiva ani. Prietenia noastră a rezistat furtunilor vieţii, şi voi mai avea încă multe de spus despre ea.

În conştienţa retrospectivă apar multe relaţii omeneşti şi de viaţă care, prin sentimentele de dragoste şi recunoştinţă din mine, mai trăiesc şi astăzi plenar în suflet. Aici nu pot să descriu totul în amănunt şi trebuie să trec sub tăcere unele lucruri care, în special sub raport personal, mi-au fost şi mi-au rămas apropiate.

Prieteniile mele de tinereţe din perioada despre care vorbesc aici au jucat un rol ciudat în viaţa mea de mai târziu. Ele mă sileau să duc în suflet o viaţă dublă. Lupta cu enigmele cunoaşterii, care-mi umpleau sufletul pe atunci, trezea la prietenii mei un interes puternic, dar puţină participare activă. În trăirea acestor taine rămâneam destul de singur. În schimb, eu trăiam din plin tot ce se ivea în viaţa prietenilor mei. Astfel în mine existau două curente paralele: unul, pe care-l urmam ca un călător singuratic, şi celălalt, pe care-l parcurgeam în comuniune vie cu oamenii dragi. Dar, în multe cazuri şi trăirile din a doua categorie au avut o importanţă profundă, de durată, pentru evoluţia mea.

Aici trebuie să evoc în mod deosebit imaginea unui prieten [ Nota 37 ] care-mi fusese coleg deja în Wiener-Neustadt. Pe atunci, însă, rămăsese departe de mine. Ne-am apropiat de-abia la Viena, unde a început să mă viziteze des şi unde, mai târziu, a trăit ca funcţionar. Cu toate acestea, chiar şi fără o relaţie exterioară, jucase deja în Wiener-Neustadt un rol în viaţa mea. Odată ne aflam la ora de gimnastică. În timp ce el făcea exerciţii şi eu nu aveam nimic de făcut, lăsase lângă mine o carte. Era cartea lui Heine despre Şcoala romantică şi Istoria filosofiei în Germania. Am aruncat o privire în ea. A fost imboldul care m-a făcut să citesc şi eu cartea. Aceasta m-a stimulat în multe privinţe. Mă simţeam, însă, la polul opus felului cum Heine trata un conţinut de viaţă care-mi era aproape de suflet. Văzând un fel de a gândi şi o tendinţă afectivă diametral opuse celor care se formau în mine, am primit un impuls puternic de a-mi examina orientarea interioară de viaţă de care aveam nevoie conform cu predispoziţia mea sufletească.

Pornind de la carte am intrat apoi în vorbă cu acest coleg. Aşa a ieşit la iveală viaţa interioară a sufletului său, ceea ce a dus mai târziu la o prietenie trainică. Era un om închis, care nu se destăinuia oricui. Cei mai mulţi îl considerau un om bizar. Faţă de puţinii cărora voia să li se destăinuie, devenea foarte comunicativ, mai ales în scrisori. Se considera predestinat prin vocaţie interioară să fie poet. Era de părere că poartă în suflet o mare bogăţie. Mai avea şi tendinţa ca în relaţiile cu alţii, în special cu persoane de sex feminin, să viseze mai mult decât să lege cu adevărat o relaţie în mod exterior. Uneori era pe punctul de a o face, dar nu izbutea niciodată să treacă la o trăire reală. În discuţiile cu mine îşi trăia apoi visele cu o căldură şi cu un entuziasm de parcă ar fi fost nişte realităţi şi, inevitabil, suferea amar, când visele i se destrămau.

Toate acestea au dus la o viaţă sufletească ce nu avea nimic în comun cu existenţa lui exterioară. Şi această viaţă constituia pentru el obiectul unor autoexaminări chinuitoare, a căror imagine era cuprinsă în multe scrisori adresate mie şi în multe discuţii. Aşa mi-a scris odată o explicaţie lungă despre felul cum atât cea mai mare, cât şi cea mai mică trăire deveneau pentru el, lăuntric, un simbol şi cum trăia el cu asemenea simboluri.

Îl iubeam pe acest prieten, şi-l ascultam cu drag povestindu-şi visele, cu toate că atunci când eram cu el avea întotdeauna sentimentul: ne mişcăm în nori şi nu avem un teren solid sub picioare. Pentru mine, care mă străduiam necontenit să caut, tocmai în cunoaştere, nişte puncte ferme de sprijin pentru viaţă, aceasta era o trăire deosebită. Când stăteam faţă în faţă cu acest prieten, trebuia să ies mereu din propria mea fiinţă şi să intru în pielea altcuiva. Îi plăcea să fie cu mine; din când în când făcea şi vaste consideraţii asupra „deosebirii dintre naturile noastre”. Nu bănuia cât de puţin se acordau gândurile noastre: prietenia îl făcea să treacă peste orice gând.

Cu un alt coleg din Wiener-Neustadt [ Nota 38 ] mi-a mers cam la fel. Era într-o clasă mai mică cu un an de la şcoala reală, şi ne-am apropiat unul de celălalt abia când a venit – la un an după mine – la Şcoala Superioară Tehnică din Viena. De atunci înainte, eram mult timp împreună. Nu înţelegea mai nimic din ceea ce mă frământa lăuntric în domeniul cunoaşterii. Studia chimia. Concepţiile naturalist-ştiinţifice, cu care se confrunta, îl împiedicau pe atunci în discuţiile cu mine, să se manifeste altfel decât sceptic faţă de concepţia spirituală care-mi umplea sufletul. Mai târziu, am aflat cât de aproape era deja pe atunci, în fiinţa sa cea mai lăuntrică, de structura mea sufletească; dar în vremea aceea el nu lăsa deloc să iasă la iveală această fiinţă lăuntrică. Şi aşa se face că discuţiile noastre vii, lungi au devenit pentru mine „o luptă împotriva materialismului”. Prietenul opunea mereu convingerii mele că lumea are un conţinut spiritual toate argumentele contrarii care rezultau, după cum i se părea, din ştiinţele naturii. Deja atunci trebuia să scot în arenă tot ce ajunsesem să înţeleg pentru a combate obiecţiile ridicate de orientarea materialistă a gândirii împotriva unei cunoaşteri spirituale a lumii.

Odată discuţia s-a desfăşurat foarte viu. În fiecare zi, după prelegeri, prietenul pleca spre Wiener-Neustadt, unde continua să locuiască. Îl conduceam adesea pe Alleegasse înspre gara de sud. Într-o zi ajunsesem cu discuţia despre materialism la un fel de punct culminant, când ne-am trezit deja în gară, de unde trenul trebuia să plece curând. Atunci am concentrat ceea ce mai aveam de spus, în următoarele cuvinte: „Deci tu afirmi că atunci când spui «eu gândesc», aceasta ar fi doar efectul necesar al proceselor din sistemul tău nervos-central. Că numai aceste procese sunt reale. Şi la fel este când spui: «Văd asta sau cealaltă, merg» ş.a.m.d. Nu spui, însă: «Creierul meu gândeşte, creierul meu vede asta sau cealaltă, creierul meu merge». Dacă ai fi ajuns într-adevăr la convingerea că ceea ce afirmi teoretic ar fi adevărat, ar trebui să-ţi corectezi formularea. Dacă vorbeşti, totuşi, despre «Eu», minţi, de fapt. Dar nu poţi să faci altceva decât să urmezi instinctul tău sănătos împotriva insinuărilor teoriei tale. Tu trăieşti o altă stare de lucruri decât cea pe care o susţine teoria ta. Conştienţa ta dezminte minciunile tale teoretice”.

Prietenul a dat din cap. Nu mai avea timp să-mi dea replica. M-am întors singur şi m-am gândit doar că acest argument împotriva materialismului în această formă grosolană nu corespunde unei filosofii prea exacte. Dar atunci mă interesa mult mai puţin să dau, cu cinci minute înainte de plecarea trenului, un argument filosofic, cât să exprim experienţa mea interioară sigură despre entitatea „Eului” omenesc. Pentru mine acest „Eu” era o trăire perceptibilă în interior, având o realitate ce exista în el însuşi. Această realitate nu-mi apărea mai puţin sigură decât oricare alta, recunoscută de materialism. Dar în ea nu este nimic material. Această percepere a realităţii şi spiritualităţii „Eului” m-a ajutat să depăşesc în anii următori toate tentaţiile materialismului. Ştiam: „Eul” nu poate fi atins de nimic. Şi îmi era clar că cine-l considera o formă de manifestare, un rezultat al altor procese, dovedeşte că, de fapt, nu ştie încă ce este „Eul”. Ceea e voiam să-i spun prietenului meu era că aceasta exista în mine ca intuiţie spirituală interioară. Ne-am războit încă mult timp pe acest câmp de luptă. Dar în concepţia generală de viaţă aveam atâtea sentimente asemănătoare, încât vehemenţa luptelor noastre teoretice nu a adus nici cel mai mic prejudiciu în relaţia personală.

În acest timp am intrat mai adânc în viaţa studenţească din Viena. Am devenit membru al „Sălii germane de lectură a Şcolii Superioare Tehnice”. În adunările şi întrunirile mai restrânse erau discutate amănunţit evenimentele politice şi culturale ale epocii. Discuţiile făceau să iasă la lumina zilei toate punctele de vedere posibile – şi imposibile – pe care le puteau avea nişte tineri. În special când erau aleşi activiştii, părerile se ciocneau cu duritate. Multe din cele ce se petreceau în rândurile tineretului în legătură cu evenimentele publice din viaţa Austriei erau incitante şi emoţionante. Era timpul în care partidele naţionale căpătau contururi tot mai precise. Putea fi trăit atunci în germene tot ceea ce avea să ducă mai târziu, din ce în ce mai mult, la destrămarea imperiului, care s-a produs la sfârşitul războiului mondial.

La început fusesem ales bibliotecar al „sălii de lectură”. În această calitate am găsit tot felul de autori ale căror cărţi credeam că ar putea să aibă valoare pentru biblioteca studenţească. Le scriam acestor autori cerându-le din cărţile lor pentru bibliotecă. Adesea scriam poate o sută de asemenea scrisori pe săptămână. Prin această „muncă” a mea biblioteca s-a mărit reepede. Dar pentru mine faptul a avut şi o altă însemătate: îmi dădea posibilitatea de a cunoaşte pe o scară mare literatura ştiinţifică, artistică, cultural-istorică, politică a epociii. Eram un cititor zelos al cărţilor primite în dar.

Mai târziu am fost ales preşedinte al „sălii de lectură”. Pentru mine era, însă, o funcţie dificilă. Căci aveam în faţă un mare număr de puncte de vedere ale diverselor partide şi vedeam la fiecare partea ei de dreptate relativă. Totuşi, membrii diferitelor partide veneau la mine. Fiecare voia să mă convingă că numai partidul său avea dreptate. Când am fost ales, toate partidele au votat pentru mine. Căci până atunci doar auziseră cum pledam în adunări pentru ceea ce era drept. După ce fusesem o jumătate de an preşedinte, au votat toţi împotriva mea. Căci între timp descoperiseră că nu puteam, într-o măsură atât de mare cum s-ar fi vrut, să dau dreptate nici unui partid.

Nevoia mea de a duce o viaţă socială îşi găsea destulă mulţumire la „sala de lectură”. Şi mi-a fost trezit şi interesul pentru cercurile mai largi ale vieţii publice prin oglindirea proceselor lor în viaţa Uniunii studenţeşti. Am asistat pe atunci la unele dezbateri parlamentare [ Nota 39 ] interesante stând la balconul Camerei Deputaţilor şi al Senatului din Austria.

În afară de hotărârile parlamentare, care adesea influenţau în profunzime viaţa, mă interesau în mod deosebit personalităţile deputaţilor. În fiecare an stătea pe colţul său de bancă, ca purtător principal de cuvânt al bugetului, subtilul filosof Bartholomäus Carneri [ Nota 40 ]. Cuvintele sale curgeau, fremătau de critici tăioase împotriva ministrului Taaffe, ele reprezentau o apărare a germanismului în Austria. Acolo stătea şi Ernst von Plener [ Nota 41 ], vorbitorul arid, autoritate necontestată în problemele financiare. Te treceau fiori de gheaţă când critica cu răceală matematică cheltuielile ministrului de finanţe Dunajewski. Ruteanul Tomasczuck tuna şi fulgera împotriva politicii naţionalităţilor. Aveai sentimentul că pentru el conta un cuvânt adecvat momentului, ca să alimenteze antipatiile faţă de miniştri. Acolo vorbea, plin de şiretenie ţărănească, mereu inteligent, clericul Lienbacher [ Nota 42 ]. Capul său puţin aplecat te făcea să crezi că spusele lui sunt expresia unei concepţii foarte filtrate. Acolo vorbea, în felul său tăios, Gregor [ Nota 43 ], din partea „tinerilor cehi”. El dădea sentimentul că ai în faţă un semidemagog. Mai era Rieger [ Nota 44 ], din partea „vechilor cehi”, întruchiparea într-un sens profund caracteristic a cehismului, aşa cum se dezvoltase acesta de mult timp şi ajunsese, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la conştienţa de sine. Un om deosebit de închis, foarte puternic sufleteşte, condus de o voinţă sigură. În partea dreaptă, în mijlocul băncilor cu polonezi, vorbea Otto Hausner [ Nota 45 ]. El expunea adesea, într-un mod ingenios, doar roadele lecturilor sale lansând săgeţi ascuţite, justificate, în toate direcţiile Camerei, nu fără o anume plăcere. Un ochi plin de sine, dar inteligent clipea din spatele unui monoclu, pe când celălalt ochi părea să-i spună mereu „da” clipirii. Un vorbitor care găsea, însă, câteodată, încă de pe atunci, nişte cuvinte profetice privind viitorul Austriei. Ar trebui să se citească azi ce a spus el atunci; ne-am minuna de perspicacitatea lui. Atunci se râdea de multe lucruri care, după decenii, au devenit amarnic de reale.