În legătură cu viaţa publică a Austriei nu am putut ajunge pe atunci la nişte idei care să acţioneze mai profund asupra sufletului meu. Am rămas doar la observarea situaţiilor extrem de complicate. Numai convorbirile cu Julius Schröer îmi trezeau un interes mai atânc. Tocmai în această perioadă mi-a dat voie să-l vizitez mai des. Destinul său era strâns legat de cel al germanilor din Austro-Ungaria. Era fiul lui Tobias Gottfried Schröer [Nota 46], care conducea în Bratislava un liceu german şi scria drame, precum şi cărţi de istorie şi estetică. Acestea din urmă apăreau sub numele Chr. Ossen şi erau manuale şcolare îndrăgite. Deşi sunt, fără îndoială, importante, şi s-au bucurat în cercuri mai restrânse de o mare preţuire, operele poetice ale lui Tobias Gottfried Schröer nu au devenit cunoscute. Modul lui de a gândi şi simţi era opus curentului politic dominant din Ungaria. Parţial ele au apărut, fără numele autorului, în ţările străine de limbă germană. Dacă orientarea spirituală a autorului lor ar fi devenit cunoscută în Ungaria, acesta s-ar fi putut aştepta nu numai să fie dat afară din slujbă, ci şi la o pedeapsă severă.
În acest fel, Karl Julius Schröer a trăit deja în tinereţe, în propria sa casă, presiunile făcute asupra naţiunii germane. Sub această presiune el şi-a dezvoltat devotamentul intim faţă de spiritul german şi de literatura germană, precum şi o mare dragoste faţă de tot ce era în legătură cu Goethe. Istoria literaturii germane a lui Gervinus l-a influenţat profund.
În anii 40 ai secolului al XIX-lea el a plecat în Germania, pentru a studia limba şi literatura germană la universităţile din Leipzig, Halle şi Berlin. Întors acasă, şi-a desfăşurat activitatea, pentru început, în liceul tatălui său, ca profesor de limbă germană şi conducător de seminar. Acum el a cunoscut obiceiurile populare de Crăciun [Nota 47], practicate în fiecare an de coloniştii germani din împrejurimile Bratislavei. Spiritul popular german i s-a înfăţişat într-un fel care-i era profund simpatic. Germanii, veniţi de secole din ţinuturile mai vestice în Ungaria, aduseseră cu ei aceste datini din vechea lor patrie şi le cultivau mai departe, aşa cum le reprezentaseră odinioară, în perioada Crăciunului, în ţinuturile din apropierea Rinului. În aceste reprezentaţii trăiau, într-o formă populară, povestea despre grădina raiului, despre naşterea lui Iisus, despre venirea celor trei crai. După ce le ascultase sau după ce le cercetase în vechile manuscrise pe care le-a găsit la ţărani, Schröer le-a publiat cu titlul Cântece germane de Crăciun din Ungaria.
Transpunerea plină de iubire în spiritualitatea populară a ajuns să-l preocupe tot mai mult pe Schröer. El a făcut călătorii pentru a studia graiurile germane din cele mai diferite ţinuturi ale Austriei. Pretutindeni unde erau răspândite elemente etnice germane – în regiunile slave, maghiare, italiene ale monarhiei dunărene – el a căutat să le cunoască în specificul lor. Aşa au luat naştere dicţionarele şi gramaticile dialectului Zips, care era vorbit în sudul Carpaţilor, ale dialectului Gottschee, care se vorbea de un mic grup german din Krein, ale limbii Heanzilor, vorbit în vestul Ungariei.
Pentru Schröer aceste studii nu erau niciodată o sarcină pur ştiinţifică. El trăia cu tot sufletul în manifestările spiritului poporului şi voia să-i aducă fiinţa, prin vorbă şi scris, în conştienţa acelor oameni pe care viaţa îi rupsese de el. Apoi el a devenit profesor universitar la Budapesta. Dar aici nu s-a putut simţi bine cu orientarea dominantă de atunci, aşa încât s-a mutat la Viena, unde i-a fost încredinţată mai întâi conducerea şcolilor evanghelice şi unde, mai târziu a devenit profesor de limbă şi literatură germană la Universitate. Aceasta era funcţia pe care o deţinea când l-am cunoscut şi m-am apropiat de el. În timpul când s-au întâmplat acestea, întreaga sa gândire şi viaţă erau îndreptate spre Goethe. Lucra la editarea şi prefaţarea părţii a doua a lui Faust [Nota 48] şi deja dăduse la tipar prima parte.
Când mă duceam în vizită şi intram în mica bibliotecă a lui Schröer, care era şi camera sa de lucru, mă simţeam într-o atmosferă spirituală binefăcătoare în cel mai înalt grad pentru viaţa mea sufletească. Ştiam de pe atunci că Schröer era duşmănit de adepţii metodelor literare dominante, din cauza scrierilor sale, mai ales a cărţii sale Istoria poeziei germane din secolul al XIX-lea. El nu scria ca, de exemplu, membrii şcolii lui Scherer, care tratau fenomenele literare ca nişte naturalişti. El purta în suflet anumite sentimente şi idei despre fenomenele literare şi le exprima într-un mod pur uman, fără ca, în timpul scrisului, să tragă cu ochiul la aşa-zisele „izvoare”. S-a spus chiar că şi-a scris expunerea „dintr-o trăsătură de condei”.
Acest lucru mă interesa prea puţin. Când eram cu el, mă încălzeam spiritual. Mă lăsa să stau lângă el ore în şir. Inima sa entuziastă făcea să învie, în descrierea orală, obiceiurile de Crăciun, spiritul graiurilor germane, evoluţia vieţii literare. Raportul dintre graiul popular şi limba literară mi-a devenit perceptibil în mod practic. Am simţit o bucurie adevărată atunci când mi-a vorbit – ceea ce mai făcuse şi în prelegeri – despre poetul Joseph Misson, care scrisese în graiul Austriei de Jos minunata operă Naat, un băiat de ţăran austriac pleacă în lume. Schröer îmi împrumuta apoi întotdeauna cărţi din biblioteca sa, prin care puteam să aprofundez conţinutul celor discutate. Când stăteam singur cu Schröer aveam întotdeauna sentimentul real că mai era prezent un al treiela; spiritul lui Goethe. Căci Schröer trăia atât de mult în fiinţa şi în operele lui Goethe, încât la fiecare sentiment sau idee care se iveau în sufletul său îşi punea următoarea întrebarte: Goethe ar fi simţit sau gândit aşa?
Din punct de vedere spiritual ascultam cu cea mai mare simpatie tot ce venea de la Schröer. Dar nici în relaţia cu el nu puteam face altfel decât să construiesc în mod cu totul independent, în sufletul meu, ceea ce îmi cerea năzuinţa mea spirituală intimă. Schröer era idealist; şi pentru el lumea ideilor ca atare era cea care lucrează ca forţă motrice în activitatea creatoare a naturii şi a omului. Pentru mine, ideea era umbra unei lumi spirituale pline de viaţă. Pe atunci îmi era greu să exprim în cuvinte, în sinea mea, deosebirea dintre felul de a gândi al lui Schröer şi felul meu de a gândi. El vorbea despre idei ca fiind forţele motrice ale istoriei. Simţea viaţă în idei. Pentru mine viaţa spiritului se afla dincolo de idei, iar aceastea erau numai forma sub care el apărea în sufletul uman. Pe atunci n-am putut găsi alt termen pentru a denumi felul meu de a gândi, decât pe acela de „idealism obiectiv”. Prin aceasta voiam să spun că, pentru mine, esenţialul la idee nu este faptul că ea apare în subiectul uman, ci acela că ea apare la obiectul spiritual şi că sufletul uman – subiectul – o percepe acolo la fel cum ochiul percepe culoarea la o fiinţă vie.
Schröer venea, însă în mare măsură, cu forma sa de a se exprima, în întâmpinarea punctului meu de vedere, atunci când vorbeam despre ceea ce se revelează ca „suflet al poporului”. El vorbea despre acesta ca despre o fiinţă spirituală reală, care se exprimă prin totalitatea oamenilor ce aparţin unui popor. Atunci cuvintele sale luau un caracter care nu mergea doar până la desemnarea unei idei abstracte. Şi aşa cercetam amândoi structura vechii Austrii şi individualităţile sufletelor popoarelor care îşi desfăşurau activitatea acolo. Din această direcţie mi-am putut forma despre situaţia pe tărâm public nişte gânduri care mi-au influenţat mai adânc viaţa sufletească.
Astfel viaţa mea interioară din acel timp era strâns legată de relaţia cu Karl Julius Schröer. El rămânea, însă, străin de ştiinţele naturii, cu care eu voiam să am o confruntare interioară. Căci voiam să ştiu „idealismul meu obiectiv” în acord cu cunoaşterea naturii.
În timpul celor mai vii relaţii cu Schröer, în faţa sufletului meu s-a ivit în mod nou problema relaţiei dintre lumea spirituală şi cea naturală. La început, acest lucru s-a produs încă în mod cu totul independent de felul de a gândi al lui Goethe pe tărâmul ştiinţelor naturii, deoarece nici Schröer nu îmi putea spune nimic important despre acest domeniu al activităţii lui Goethe. El se bucura când găsea la un naturalist sau altul o recunoaştere favorabilă a cercetării lui Goethe asupra fiinţei vegetale şi animale. Faţă de teoria culorilor a lui Goethe întâmpina peste tot, la cei educaţi în spirit naturalist-ştiinţific, o respingere categorică. Aşa că Schröer nu-şi formase o părere precisă.
Relaţia mea cu ştiinţele naturii, în această perioadă a vieţii mele, nu a fost influenţată de Goethe, deşi relaţia cu Schröer mă făcuse să mă apropii de viaţa sa spirituală. Ea s-a format mai degrabă prin greutăţile pe care le întâmpinam când trebuia să reflectez la fenomenele opticii aşa cum le concepeau fizicienii.
Eu găseam că cercetarea naturalist-ştiinţifică gândea lumina şi sunetul într-o analogie neîntemeiată. Se vorbea de „sunet în general” şi „lumină în general”. Analogia consta în următorul lucru: diferitele sunete şi acorduri sunt considerate nişte vibraţii modificate în mod deosebit ale aerului, iar partea obiectivă a sunetului, din afara senzaţiei umane de sunet, drept o stare vibratorie a aerului. Şi cam la fel era concepută lumina. Ceea ce se petrece în afara omului, când el percepe un fenomen provocat de lumină, era definit drept vibraţie în eter de o formă deosebită. Pe atunci această analogie a devenit o adevărată tortură pentru viaţa mea sufletească. Căci mie îmi părea că ştiu foarte clar că noţiunea de „sunet” este numai o sinteză abstractă a diverselor fenomene din lumea sonoră, în timp ce „lumina” în sine este faţă de fenomenele din lumea luminoasă ceva concret. Pentru mine, „sunet” era o noţiune rezumativă abstractă, „lumina”o realitate concretă. Îmi spuneam că lumina nu e deloc percepută senzorial; sunt percepute „culori” prin lumină, care se revelează peste tot când sunt percepute culori, dar ea însăşi nu poate fi percepută prin simţuri. Lumina „albă” nu e lumină, ci deja o culoare.
Aşa că lumina a devenit pentru mine o fiinţă reală în lumea senzorială, dar care este ea însăşi extrasenzorială. Acum s-a ivit în faţa sufletului meu antiteza dintre nominalism şi realism, aşa cum se formase ea în scolastică. Realiştii afirmau că noţiunile sunt ceva real care trăiesc în lucruri şi doar sunt extrase din ele de către cunoaşterea omenească. Dimpotrivă, nominaliştii concepeau noţiunile doar ca nume formate de om, ele reunind diferitele însuşiri ale lucrurilor, dar neavând existenţă proprie în ele. Acum eu simţeam că senzaţiile sonore trebuiau privite în mod nominalist, iar cele care există prin lumină, – în mod realist.
Cu această orientare m-am apropiat de optica fizicienilor. A trebuit să resping multe dintre afirmaţiile lor. Atunci am ajuns la nişte idei care mi-au deschis drumul spre teoria goetheană a culorilor şi, prin ea, spre scrierile ştiinţifice ale lui Goethe. Îi duceam lui Schröer la început mici studii, pe care le scriam pornind de la ideile mele ştiinţifice. Nu putea să facă mare lucru cu ele, căci nu erau încă bazate pe modul de a gândi al lui Goethe; doar la sfârșit adăugasem mica observaţie: numai când se va ajunge să se gândească despre natură aşa cum am arătat eu, știința va face dreptate cercetării goetheene a naturii. Schröer se bucura când spunem asemenea lucruri: dar deocamdată nu vedea ce se ascunde în spatele lor. Situaţia în care mă găseam poate fi caracterizată prin următoarea întâmplare. Într-o zi, Schröer îmi povesti că stătuse de vorbă cu un coleg care era fizician. Da, spusese acesta, Goethe s-a ridicat împotriva lui Newton, dar Newton „a fost, totuşi, un geniu”; la care Schröer replicase: dar Goethe „a fost şi el un geniu”. Mă simţeam iarăşi singur în faţa unei întrebări enigmatice, pe care mă luptam s-o dezleg.
În concepţiile pe care mi le formasem în privinţa opticii din fizică îmi părea că se clădeşte puntea de trecere de la percepţiile în lumea spirituală spre cele care vin din cercetarea ştiinţelor naturii.
Pe atunci simţeam nevoia de a verifica, făcând eu însumi anumite experimente de optică, gândurile pe care mi le formasem despre natura luminii şi a culorilor. Nu mi-a fost uşor să-mi cumpăr lucrurile necesare pentru asemenea experimente. Căci banii câştigaţi din meditaţii erau destul de puţini. Am făcut tot ce mi-a fost posibil pentru a face, în teoria luminii, nişte experimente care puteau să ducă într-adevăr la o înţelegere lipsită de prejudecăţi a fenomenelor naturii din acest domeniu.
Cu metodele experimentale obişnuite ale fizicienilor mă familiarizasem prin lucrările din laboratorul de fizică al lui Reitlinger. Tratarea matematică a opticii îmi erea cunoscută, căci tocmai acest domeniu îl studiasem amănunţit. Cu toate obiecţiile pe care fizicienii le ridicau împotriva teoriei goetheene a culorilor, propriile mele experimente mă duceau din ce în ce mai mult de la punctul de vedere obişnuit al fizicii către Goethe. Mi-am dat seama că toate experimentele de acest fel erau doar producerea unor fapte „asupra luminii” – ca să folosim o expresie a lui Goethe – şi nu o experimentare „cu lumina” însăşi. Mi-am spus: culoarea nu este extrasă din lumină, conform punctului de vedere newtonian; aceasta iese la iveală atunci când îi sunt puse piedici în calea desfăşurării ei libere. Îmi părea că aceasta se putea citi direct din experimente.
Cu aceasta, însă, lumina ieşea, pentru mine, din rândul realităţilor fizice propriu-zise. Ea reprezenta o treaptă intermediară între realităţile sesizabile prin simţuri şi cele perceptibile prin spirit.
Nu voiam să mă aplec asupra acestor lucruri doar prin nişte procese de gândire filosofică. Consideram, însă, că e foarte important să citesc corect realităţile naturii. Şi atunci mi-a devenit din ce în ce mai clar faptul că lumina însăşi nu intră în sfera a ceea ce poate fi privit prin simţuri, ci rămâne dincolo de ea, pe când culorile apar atunci când cele perceptibile prin simţuri sunt aduse în sfera luminii.
Şi acuma simţeam că trebuie să pătrund, din cele mai diferite direcţii, în cunoaşterea ştiinţifică. M-am îndreptat din nou spre studiul anatomiei şi fiziologiei. Am cercetat părţile organismului omenesc, animal, vegetal în formele lor. Prin ele am ajuns, în felul meu, la teoria goetheeană a metamorfozei. Îmi devenea din ce în ce mai clar faptul că imaginea perceptibilă prin simţuri a naturii duce la ceea ce eu puteam vedea în mod spiritual.
Dacă priveam în acest fel activitatea sufletească a omului, gândirea, simţirea şi voinţa, „omul spiritual” mi se contura până la o imagine concretă. Nu mă puteam opri la abstacţiunile la care ne gândim în mod obişnuit atunci când vorbim despre gândire, simţire şi voinţă. Eu vedeam în aceste manifestări interioare ale vieţii nişte forţe creatoare care puneau în faţa mea, în spirit, „omul ca spirit”. Când priveam apoi aparenţa senzorială a omului, aceasta se întregea pentru privirea mea atentă prin forma spirituală care lucrează în lumea vizibilă pe cale senzorială.
Am descoperit forma senzorial-suprasenzorială despre care vorbeşte Goethe [Nota 49] şi care se aşază atât pentru o percepţie cu adevărat conformă naturii, cât şi pentru una conformă cu spiritul, între ceea ce poate fi perceput în mod fizic şi ceea ce poate fi contemplat spiritual.
Anatomia şi fiziologia te îmingeau pas cu pas spre această formă senzorial-suprasenzorială. Şi astfel privirea mi-a căzut, deocamdată într-un mod imperfect, asupra tripartiţiei fiinţei umane, despre care am început să vorbesc în mod public de-abia după ce o studiasem în tăcere timp de treizeci de ani, şi anume, în cartea mea Despre enigmele sufletului [Nota 50]. Întâi mi-a devenit clar faptul că forma senzorial-suprasenzorială se exprima cu maximă intensitate pe planul senzorial vizibil, în acea parte a corpului a cărei alcătuire e orientată, în cea mai mare parte a ei, spre nervi şi simţuri. Organizarea capului mi-a apărut drept aceea în care senzorial-suprasenzorialul se exprimă cel mai vizibil în formă senzorială. În schimb, vedeam în organizarea membrelor partea în care senzorial-suprasenzorialul se ascunde cel mai mult, aşa încât, în ea, forţele active în natura extra-umană se prelungesc în structura fiinţei umane. Îmi părea că între aceşti doi poli ai organizării fiinţei omeneşti stă tot ce trăieşte în mod ritmic, organizarea respiraţiei şi a circulaţiei etc.
Atunci n-am găsit pe nimeni cu care să pot vorbi despre aceste percepţii. Dacă, ici şi colo, dădeam de înţeles ceva ele erau luate drept rezultatul unei idei filosofice, pe când eu eram conştient că mi se revelaseră dintr-o cunoaştere anatomică şi fiziologică lipsită de prejudecăţi, bazată pe experienţă proprie.
În dispoziţia de apărare provocată de singurătatea în care eram cu aceste percepţii, găseam eliberare interioară numai recitind mereu discuţia pe care o avusese Goethe cu Schiller, când ei plecaseră împreună de la şedinţa Societăţii de Ştiinţe Naturale din Jena. Amândoi erau de acord că nu aveam voie să privim natura într-un mod atât de îmbucătăţit, cum o făcuse botanistul Batach în conferinţa pe care o ascultaseră. Şi din câteva linii Goethe a desenat sub ochii lui Schiller [Nota 51] „planta sa originară”. Printr-o formă senzorial-suprasenzorială, ea reprezintă planta ca întreg, din care se formaseră frunza, floarea ş.a.m.d., fiecare dintre aceste părţi copiind întregul. Din cauza punctului său de vedere kantian, pe care nu-l depăşise încă, Schiller n-a putut vedea în acest „întreg” decât o „idee”, pe care raţiunea umană şi-o formează studiind părţile. Goethe nu voia să accepte acest lucru. El „vedea” în mod spiritual întregul, aşa cum în mod senzorial vedea părţile. Şi el nu admitea nici o deosebire de principiu între percepţia spirituală şi cea fizică, ci doar o trecere de la una la cealaltă. Îi era clar că amândouă au pretenţia de a aparţine realităţii accesibile percepţiei. Schiller n-a putut să nu afirme, totuşi: planta originară nu este o percepţie, ci o idee. La care Goethe a răspuns că atunci el îşi vede ideile cu ochii.
Ceea ce mi-a adus înţelegerea acestor cuvinte ale lui Goethe, până la care credeam că reuşisem să ajung, a fost purtarea unei lupte îndelungi pe care o dădeam în sufletul meu. Concepţia despre natură a lui Goethe mi-a apărut drept una conformă cu spiritul.
Mânat de o nevoie interioară, am studiat acum lucrările de ştiinţele naturii ale lui Goethe în toate amănuntele. La început nu mă gândeam să încerc să dau o explicare a acestor scrieri, aşa cum am făcut-o apoi în curând în studiile introductive publicate în seria „Litertura naţională germană” a lui Kürschner. Mă gândeam mai degrabă să tratez în mod independent un domeniu oarecare al ştiinţelor naturii, în sensul în care îmi părea atunci că trebuie să fie această ştiinţă, „în conformitate cu spiritualul”.
Viaţa mea exterioară nu era organizată pe atunci în aşa fel încât să pot ajunge cu adevărat la asemenea lucurri. Trebuia să dau ore particulare în cele mai diferite domenii. Situaţiile „pedagogice” în care trebuia să mă transpun erau destul de variate. Astfel, odată în Viena a apărut un ofiţer prusac care, dintr-un motiv oarecare, fusese nevoit să iasă din armata germană. El voia să se pregătească pentru intrarea în armata austriacă, ca ofiţer de geniu. Printr-o situaţie de destin deosebită a făcut să devin profesorul său la matematică şi ştiinţele naturii. În orele petrecute cu el găseam cea mai adâncă mulţumire. Căci „elevul” meu era un om extraordinar de drăguţ, care dorea să stea de vorbă cu mine de la om la om, după ce terminam cu problemele de matematică şi mecanică de care avea nevoie pentru pregătirea sa. Şi în alte cazuri, de exemplu, al unor studenţi care absolviseră facultatea şi se pregăteau pentru examenul de doctorat, a trebuit să dau ore de matematică şi de ştiinţele naturii.
Prin această obligaţie de a studia mereu ştiinţele naturii, aveam destul ocazia de a mă transpune în concepţiile epocii din aceste domenii. La ore nu puteam transmite, fireşte, decât aceste concepţii; dar trebuia să ţin închis în mine, în tăcere, tot ce, după părerea mea, era important în cunoaşterea naturii.
Activitatea mea de profesor particular, care constituia în acea vreme singura mea sursă de venit, mă ferea de unilateralitate. Trebuia să învăţ mai întâi multe eu însumi, pentru a le putea preda. Am putut pătrunde astfel în „tainele” contabilităţii, pentru că mi s-a ivit prilejul să dau ore şi în acest domeniu.
Tot de la Schröer mi-a venit cel mai rodnic imbold şi în domeniul gândirii pedagogice. El fusese ani de-a rândul directorul şcolilor evanghelice din Viena şi-şi descrisese experienţa în frumoasa cărticică Probleme ale predării. Am discutat apoi cu el cele citite. În privinţa educaţiei şi învăţământului, el se ridica adesea împotriva simplei transmiteri de cunoştinţe şi pleda pentru dezvoltarea fiinţei umane întregi, depline.
