Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

VII

Am pus pe hârtie ideile pentru Teoria cunoaşterii în concepţia despre lume a lui Goethe într-o vreme în care destinul mă condusese spre o familie în sânul căreia am trăit multe ceasuri frumoase şi o perioadă fericită a vieţii mele. Printre prietenii mei se număra de multă vreme unul pe care-l îndrăgisem în mod deosebit pentru natura lui solară, plină de prospeţime, pentru remarcile sale sigure, pătrunzătoare despre viaţă şi oameni şi pentru întregul său fel de a gândi deschis, devotat. Ne-a introdus – pe mine şi pe alţi câţiva prieteni comuni – în casa sa. Acolo am făcut cunoştinţă cu cele două surori ale sale [ Nota 56 ] şi cu un tânăr – logodnicul surorii mai mari.

În culisele acestei familii plutea ceva necunoscut, ceva ce nu vedeam niciodată. Era tatăl celor trei fraţi şi surori. El era acolo şi nu era acolo. Am auzit, dintr-o parte sau alta, câte ceva despre acest om, necunoscut nouă. După cele auzite, trebuie să fi fost o fiinţă cu totul ieşită din comun. La început copiii nu vorbeau deloc despre tatăl lor, deşi acesta trebuie că se afla în camera vecină. Doar cu vremea au început să facă, referitor la el, o remarcă sau alta. Fiecare cuvânt al lor izvora dintr-o veneraţie autentică. Se putea simţi că văd în el un om de excepţie. Dar se mai putea simţi şi că se temeau ca nu cumva din întâmplare să ajungem faţă-n faţă cu el.

Convorbirile purtate de noi în cercul familiei aveau, de obicei, un caracter literar. Când venea vorba de un autor sau altul, trebuia să fie adusă câte o carte din biblioteca tatălui. În felul acesta, am ajuns să aflu, încetul cu încetul, ce citea omul din camera vecină; pe el, însă nu l-am văzut niciodată.

În cele din urmă, am cedat dorinţei de a pune întrebări despre acel necunoscut şi astfel, din spusele, ce-i drept rezervate – dar care totuşi revelau multe – ale copiilor lui, în faţa sufletului meu a apărut o imagine a personalităţii sale ieşite din comun. În cele din urmă am ajuns să venerez în el un om pe care viaţa, prin nişte experienţe dureroase, îl făcuse să se ocupe numai de lumea lui interioară şi să evite orice contact cu ceilalţi oameni.

Într-o zi ni s-a spus că era bolnav şi, după foarte puţin timp, că murise. Am fost rugat să ţin discursul funebru. Am spus ceea ce inima m-a îndemnat despre personalitatea pe care o cunoscusem numai în felul descris. A fost o înmormântare la care au participat numai familia, logodnicul uneia dintre fiice şi prietenii mei. Fiii mi-au spus că, în cuvântul meu funebru făcusem un portret fidel al tatălui lor. Din felul lor de a vorbi, din lacrimile lor, am simţit că aceasta le era, într-adevăr, convingerea. De altminteri, şi eu ştiam că omul acesta îmi era atât de apropiat din punct de vedere spiritual de parcă aş fi fost prieten cu el ani de zile.

Între fiica mai mică şi mine s-a creat cu încetul o frumoasă prietenie. Avea în ea ceva din tipul feminin german cel mai pur. Nici urmă de cultură artificială în sufletul ei; era de o naturaleţe autentică şi plină de graţie, însoţite de o reticenţă nobilă. Mi-a transmis şi mie aceeaşi reticenţă. Ne iubeam, şi o ştiam foarte bine; dar nu ne puteam învinge sfiala de a ne mărturisi unul altuia că ne iubim. Iubirea trăia astfel între cuvintele pe care ni le spuneam, nu în ele. După cum simţeam eu, legătura dintre noi era, din punct de vedere sufletesc, cât se poate de profundă; dar ea n-a găsit posibilitatea de a face nici măcar un pas dincolo de sufletesc.

Eram fericit în această prietenie: prietena era o rază de soare în viaţa mea. Mai târziu, însă, viaţa aceasta ne-a despărţit. Din ceasurile fericite petrecute împreună a rămas un scurt schimb de scrisori, iar după el doar amintirea melancolică a unei perioade frumoase. O amintire care, totuşi, de-a lungul întregii vieţi a ieşit adeseori la suprafaţă din adâncurile sufletului meu.

În aceeaşi perioadă, ducându-mă odată la Schröer, l-am găsit vibrând de o impresie avută recent. Tocmai făcuse cunoştinţă cu poemele lui Marie Eugenie delle Grazie [ Nota 57 ]. Pe atunci fuseseră tipărite din opera ei: un volum de poezii, o epopee – Hermann, o dramă – Saul şi o povestire – Ţiganca. Schröer vorbea cu entuziasm de aceste opere. „Şi toate acestea au fost scrise de o tânără personalitate, înainte de a împlini 16 ani“, mi-a spus. Şi a adăugat: Robert Zimmermann a afirmat că e singurul geniu autentic pe care l-a cunoscut.

Entuziasmul lui Schröer m-a făcut să citesc şi eu, dintr-o suflare, aceste opere. Am scris un foileton despre poetă [ Nota 58 ]. Datorită lui, am avut marea bucurie de a o putea vizita. Cu ocazia acestei vizite am avut cu autoarea o convorbire care, pe parcursul vieţii, a stat adesea în faţa sufletului meu. Începuse pe atunci să lucreze la o operă în stil mare – epopeea Robespierre. Mi-a vorbit despre ideile fundamentale ale acestui poem. Încă de pe atunci în cele ce spunea se făcea simţită o dispoziţie pesimistă. Eu aveam impresia că vrea să întruchipeze într-o personalitate ca Robespierre tragismul oricărui idealism. În pieptul omului iau naştere idealuri; ele n-au, însă, nici o putere asupra activităţii lipsite de idei, crude, distrugătoare a naturii, care strigă spre orice ideal necruţătorul ei „tu eşti doar o iluzie, o ficţiune creată de mine, pe care eu o arunc iar şi iar înapoi, în neant”.

Aceasta era convingerea ei. Poeta mi-a vorbit apoi despre un alt proiect poetic: Satanida. Voia să înfăţişeze aici antipodul Dumnezeirii drept entitatea originară, care este forţa ce se dezvăluie omului în natura brută, lipsită de idei şi strivitoare. Ea a vorbit de-a dreptul genial despre această forţă care se ridică din abisul existenţei şi pe care o are în puterea ei. Am plecat de la poetă adânc zguduit. Măreţia felului ei de a vorbi îmi impusese; conţinutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepţiei despre lume pe care o vedeam în faţa spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admiraţie şi interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conţinutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-şi găsească, totuşi, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înţelegere nişte idei contrare, ca şi cum ele ar fi fost pe direcţia propriului meu suflet.

Curând după aceasta am fost invitat la Delle Grazie. Voia să citească fragmente din Robespierre în faţa câtorva personalităţi, printre care Schröer cu soţia sa, precum şi o prietenă a lor. Am ascultat cu toţii scene de un înalt elan poetic, dar de un profund pesimism şi cu o notă naturalistă: viaţa zugrăvită în aspectele ei cele mai zguduitoare. Mari figuri umane înşelate lăuntric de destin s-au ridicat şi s-au prăbuşit cu un tragism impresionant. Aceasta era impresia mea. Schröer şi-a manifestat, însă, nemulţumirea. După el, arta nu are voie să coboare în asemenea abisuri ale „oribilului”. Doamnele au plecat. Aveau un fel de crampe. Eu n-am putut fi de acord cu Schröer. Căci îmi părea cu totul pătruns de convingerea că nu trebuie să devină niciodată poezie ceea ce este trăire groaznică în sufletul unui om, nici chiar când acest „groaznic” este trăit în mod sincer. După foarte puţin timp a apărut o poezie de Marie Eugenie delle Grazie, în care natura era slăvită ca forţă supremă, dar o forţă care-şi bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viaţă numai pentru a-l înşela pe om, arucându-l din nou în neant, de îndată ce a reuşit să-l amăgească.

În legătură cu această poezie am scris un articol [ Nota 59 ] – „Natura şi idealurile noastre” – pe care nu l-am dat publicităţii, ci doar l-am imprimat într-un număr mic de exemplare. Am vorbit în el despre îndreptăţirea aparentă pe care o are concepţia poetei. Am spus că o concepţie ce nu închide ochii în faţa forţelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un „optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenţei. Dar am vorbit şi despre faptul că fiinţa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens şi conţinut vieţii, şi că această fiinţă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.

Acest articol mi-a pricinuit o mare durere. Când Schröer l-a primit, mi-a scris că, dacă gândesc în felul acesta despre pesimism, înseamnă că nu ne-am înţeles niciodată unul pe celălalt; şi că cine vorbeşte despre natură aşa cum o făceam eu în acest articol, se dovedeşte incapabil să ia cu adevărat în serios cuvintele lui Goethe: „Cunoaşte-te şi trăieşte în pace cu lumea” [ Nota 60 ].

Am fost atins în adâncul sufletului când am citit aceste rânduri, scrise de omul de care mă simţeam legat cu cel mai puternic devotament. Schröer putea fi cuprins de indignarea cea mai pătimaşă când cineva păcătuia împotriva armoniei care acționează ca frumusețe în artă. S-a depărtat, deci, de poetă, când a constatat ceea ce, după părerea lui, era un păcat. Iar admiraţia pe care am avut-o în continuare pentru Marie Eugenie delle Grazie, a intrepretat-o ca o dezicere de el şi, totodată, de Goethe. El nu vedea în articolul meu ce spuneam despre spiritul uman care învinge piedicile naturii prin propria-i forţă interioară; îl rănea ce spusesem despre lumea exterioară naturală, că ea nu poate fi făuritoarea adevăratei mulţumiri lăuntrice a omului. Eu voiam să arăt inconsistenţa pesimismului, cu toate că, între anumite limite, el era îndreptăţit; în orice înclinare spre pesimism Schröer vedea ceea ce el numea „zgura spiritelor arse”.

În casa lui Marie Eugenie delle Grazie am petrecut ceasuri frumoase din viaţa mea. În fiecare sâmbătă seara primea vizite. Se întâlneau acolo personalități de multe orientări spirituale. Punctul central îl constituia poeta. Citea din poemele ei; vorbea în spiritul concepţiei ei despre lume, rostind cuvintele în mod energic, expresiv; încerca să pună în lumină viaţa umană cu ideile acestei concepţii. Nu era lumină solară. De fapt, era întotdeauna o lumină palidă de lună. Cer cu nori ameninţători. Dar din locuinţele oamenilor se ridicau în întuneric flăcări, ca purtătoare ale

pasiunilor şi iluziilor în care se consumă oamenii. Totul era, însă, uman, zguduitor, întotdeauna captivant; amărăciunea era aureolată de farmecul nobil al unei personalităţi profund spiritualizate.

Alături de Marie Eugenie delle Grazie, apărea Laurenz Müllner [ Nota 61 ], preot catolic, profesorul poetei şi mai târziu prietenul ei nobil, care avea grijă de ea. Era, pe atunci, profesor de filosofie creştină la facultatea de teologie a universităţii. Nu numai chipul, ci întreaga înfăţişare purtau amprenta unei evoluţii spirituale desfăşurate sub semnul ascezei sufleteşti. Un sceptic în filosofie, temeinic instruit în toate problemele de filosofie, artă, literatură. Scria pentru ziarul clerical-catolic „Vaterland” nişte articole incitante, pe teme de literatură şi artă. Concepţia despre lume şi viaţă a poetei putea fi mereu auzită şi din gura lui.

Pe amândoi îi unea o puternică aversiune faţă de Goethe. Interesul lor se îndrepta spre Shakespeare şi spre poezia modernă, născută din asprimea dureroasă a vieţii sau din rătăcirile naturii umane. Dostoievski se bucura de toată iubirea lor; pe Leopold von Sacher-Masoch îl priveau ca pe un scriitor strălucit care, nesperiindu-se de nici un adevăr, evocă cele mai respingătoare mizerii umane ce apar în smârcurile vieţii moderne drept preaomenesc ce trebuie nimicit. Aversiunea lui Laurenz Müllner faţă de Goethe avea coloritul teologului catolic. El lăuda monografia despre Goethe a lui Beaumgartner, care-l caracterizează pe Goethe drept adversarul tuturor valorilor spre care merită să năzuieşti. La Marie Eugenie delle Grazie se putea vedea un fel de antipatie personală foarte adâncă faţă de Goethe.

În jurul celor doi se adunau profesorii facultăţii de teologie, preoţi catolici de cea mai rafinată erudiţie. Cel mai captivant dintre aceştia era Wilhelm Neumann [ Nota 62 ], călugăr din Ordinul Cistercienilor. Müllner îl stima pe drept pentru vasta sa cultură. Odată când, în absenţa lui Neumann, vorbeam cu admiraţie entuziastă despre orizonturile largi ale cunştinţelor sale, Müllner a exclamat: „Da, profesorul Neumann cunoaşte întreaga lume şi trei sate pe deasupra”. Mă alăturam cu plăcere acestui mare erudit când plecam din casa Mariei delle Grazie. Am avut numeroase convorbiri cu acest „ideal” de savant care era, totodată, un „fiu fidel al Bisericii sale”. Aş vorbi în treacăt numai despre două dintre ele. Una a fost despre natura lui Christos. Îi expusesem concepţia mea despre faptul că Iisus din Nazareth îl primise în sine pe Christos printr-o influenţă extrapământească, şi că de la Misteriul de pe Golgotha, Christos trăieşte ca entitate spirituală în dezvoltarea omenirii. Această convorbire a rămas adânc întipărită în sufletul meu; ea mi-a revenit de nenumărate ori în amintire. Căci era pentru mine adânc semnificativă. Discutau, de fapt, trei persoane. Profesorul Neumann, eu şi un al treilea – invizibil: personificarea dogmei catolice, care se arăta ochiului spiritual străjuind ameninţător în spatele profesorului Neumann şi trăgându-l dojenitor de mânecă atunci când logica fină a eruditului cădea de acord cu mine mai mult de cât îi era îngăduit. Era ciudat să vezi cum, la el, premisa ajungea, în concluzie, să se transforme în contrariul ei. Am stat atunci faţă în faţă cu modul de viaţă catolic, personificat într-unul dintre cei mai buni reprezentanţi ai săi; prin el am învăţat să respect catolicismul, dar, totodată, şi să-l cunosc temeinic.

Altă dată am vorbit despre vieţile pământeşti repetate. Profesorul m-a ascultat, a vorbit despre literatura în care se găseşte câte ceva despre aceasta; adesea dădea uşor din cap, dar nu avea câtuşi de puţin intenţia de a se cufunda în conţinutul temei ce-i părea bizară. Şi totuşi, şi această convorbire a devenit importantă pentru mine. Stânjeneala cu care Neumann simţea părerile sale, neexprimate, faţă de spusele mele, mi s-a întipărit adânc în memorie.

Sâmbăta mai veneau istoricii Bisericii şi alţi teologi. În afară de ei apăreau, din când în când, filosoful Adolf Stöhr [ Nota 63 ], Goswine von Berlepsch [ Nota 64 ], o povestitoare foarte sensibilă, Emilie Mataja [ Nota 65 ] (care, ca scriitor, purta pseudonimul Emil Marriot), poetul şi scriitorul Fritz Lemmermayer [ Nota 66 ] şi compozitorul Stross [ Nota 67 ]. Pe Fritz Lemmermayer, cu care am legat mai târziu o strânsă prietenie, l-am cunoscut într-o după-amiază la delle Grazie. Un om cu totul remarcabil. Vorbea despre tot ce-l interesa cu o demnitate interior cumpănită. Prin înfăţişarea sa semăna atât cu muzicianul Rubinstein, cât şi cu actorul Lewinsky. Nutrea aproape un cult pentru Hebbel. Avea despre artă şi viaţă nişte concepţii precise, născute dintr-o cunoaştere înţeleaptă a inimii, care erau fixate în el deosebit de bine. A scris un roman interesant, profund, Alchimistul, şi alte câteva lucrări frumoase şi profunde. Ştia să aducă în centrul atenţiei cele mai mărunte aspecte ale vieţii, arătându-le importanţa. Îmi amintesc că l-am vizitat o dată, împreună cu alţi prieteni, în odăiţa sa dragă de pe o străduţă mărginaşă a Vienei. Îşi pregătise singur masa: două ouă moi pe un primus şi pâine. În timp ce apa clocotea ca să fiarbă şi pentru noi câteva ouă, el spuse cu emfază: „Vor fi delicioase”. Voi mai vorbi despre el într-o perioadă mai târzie a vieţii mele.

Alfred Stross, compozitorul, era un om genial, dar profund pesimist. Când, la delle Grazie, se aşeza la pian şi-şi cânta studiile, aveai sentimentul că muzica lui Anton Bruckner se volatilizează în sunete care vor să zboare afară din existenţa pământească. Stross era puţin înţeles; Fritz Lemmermayer îl iubea nespus de mult.

Amândoi erau foarte buni prieteni cu Robert Hamerling. Datorită lor am avut mai târziu un scurt schimb de scrisori cu Hamerling, despre care voi mai vorbi. Stross s-a sfârşit după o boală grea, în întunecare mintală.

Şi sculptorul Hans Brandstetter [ Nota 68 ] venea pe la delle Grazie. Dar, pe deasupra întregii societăţi de acolo plana adesea, în mod minunat şi invocat imnic, istoricul-teolog Werner [ Nota 69 ]. Delle Grazie îl iubea peste măsură. În timpul vizitelor mele de sâmbătă seara el nu a apărut niciodată în persoană. Dar admiratoarea lui ne descria imaginea biografului lui Toma d'Aquino din mereu alte puncte de vedere, imaginea savantului bun, iubitor, rămas naiv până la cea mai înaintată vârstă. Aveai în faţa ta un om atât de altruist, atât de dăruit celor despre care vorbea ca istoric, atât de exact, încât îţi spuneai: o, de-ar exista mai mulţi asemenea istorici!

Asupra acestor întâlniri de sâmbăta plana o adevărată vrajă. Când se întuneca, sus ardea lampa cu abajur roşu, şi noi stăteam într-un spaţiu de lumină care dădea întregii societăţi un aer de sărbătoare. După ce oaspeţii mai puţin apropiaţi plecau, delle Grazie devenea extrem de vorbăreaţă şi puteai auzi câte un cuvânt care părea un suspin în amintirea unor zile de grele încercări ale destinului. Dar puteai auzi şi un umor autentic legat de absurdităţile vieţii, exclamaţii consternate legate de corupţia presei şi alte feluri de corupţie. Müllner îşi mai arunca între ele remarcile sarcastice, adesea înţepătoare referitoare la tot felul de lucruri din filosofie, artă etc.

Casa Mariei delle Grazie era un loc în care pesimismul se revela cu forţă de viaţă nemijlocită, un lăcaş al anti-goetheanismului. Atunci când vorbeam despre Goethe, eram ascultat întotdeauna; dar Laurenz Müllner era de părere că îi atribuiam lucruri care n-aveau prea mult de-a face cu ministrul real al marelui duce Karl August. Cu toate acestea, fiecărei vizite în casa aceasta – şi stima că eram primit cu plăcere – îi datorez nespus de mult; acolo mă simţeam într-o atmosferă spirituală care-mi făcea cu adevărat bine. Pentru aceasta nu-mi era necesar acordul de idei; îmi era necesar un omenesc năzuitor, receptiv la spiritual.

Eram prins între această casă, în care veneam cu atâta plăcere, şi învăţătorul şi prietenul meu părintesc, Karl Julius Schröer, care, după prima vizită, n-a mai apărut niciodată la delle Grazie.

Viaţa mea sufletească era cu adevărat sfâşiată, din cauză că eram legat şi de unul şi de celălalt printr-o iubire sinceră şi prin veneraţie.

Dar tocmai în această perioadă s-au maturizat primele idei din Filosofia libertăţii [ Nota 70 ], apărută mai târziu. În scrisoarea mai sus-menţionată pe care i-o trimisesem lui delle Grazie despre „Natura şi idealurile noastre” este cuprins, în următoarele fraze, germenele acestei cărţi: „Idealurile noastre nu mai sunt îndeajuns de plate pentru a fi satisfăcute de realitatea adesea atât de searbădă, atât de goală. Cu toate acestea nu pot crede că nu există posibilitatea de a ne ridica din adâncul pesimism ce decurge din această cunoaştere. Când privesc lumea din interiorul nostru, când mă apropii de fiinţa lumii noastre ideale, văd această ridicare. Ea este o lume rotunjită în sine, perfectă în sine, care nu poate câştiga şi nu poate pierde nimic prin perisabilitatea lucrurilor exterioare. Oare idealurile noastre dacă sunt cu adevărat nişte individualităţi vii, nu sunt ele nişte entităţi în sine, independente de favoarea sau lipsa de favoare, de bunăvoinţa naturii? Chiar dacă petalele frumosului trandafir sunt smulse de rafalele unui vânt nemilos, el şi-a împlinit menirea, căci a bucurat o sută de ochi omeneşti; natura ucigaşă poate va distruge mâine tot cerul înstelat: de-a lungul mileniilor oamenii şi-au înălţat privirea plină de veneraţie spre el, şi aceasta e de-ajuns. Nu durata, ci fiinţa interioară a lucrurilor le face desăvârşite. Idealurile spiritului nostru constituie o lume în sine, care trebuie să trăiască numai prin ea însăşi şi nu poate dobândi nimic prin contribuţia unei naturi mărinimoase. Ce creatură jalnică ar fi omul, dacă n-ar putea dobândi mulţumire în interiorul propriei lumi ideale, şi ar avea nevoie întâi de concursul naturii? Unde ar rămâne libertatea divină dacă natura ar avea grijă de noi ducându-ne de mână, ca pe nişte copii mici? Nu, ea trebuie să ne refuze totul, pentru ca, atunci când dobândim fericirea, aceasta să fie produsul Sinei noastre libere. Fie ca natura să distrugă în fiecare zi ceea ce noi creăm, pentru ca noi să ne putem bucura iar, în fiecare zi, de activitatea noastră creatoare! Noi nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul nouă înşine!

Această libertate – s-ar putea spune – e doar un vis! În timp ce ne credem liberi, noi ne supunem necesităţii de fier a naturii. Cele mai nobile gânduri pe care le nutrim sunt numai produsul naturii oarbe ce domneşte în noi. O, ar trebui să recunoaştem, în sfârşit, că o fiinţă care se cunoaşte pe sine nu poate fi neliberă... Vedem domnind asupra lucrurilor urzeala legilor, şi aceasta determină necesitatea. În cunoaşterea noastră noi avem puterea de a desprinde din obiectele naturii legitatea lor, şi să fim totuşi sclavii fără voie ai acestor legi?”

Mi-am expus aceste gânduri nu din spirit de contradicţie, ci pentru că simţeam nevoia de a spune ceea ce ştiam prin perceperea lumii spirituale, în faţa concepţiei pe care trebuia să o văd ca pol opus concepţiei mele, dar pe care o veneram nespus, pentru adânca ei autenticitate sufletească.

În aceeaşi perioadă în care am primit, în casa Mariei delle Grazie, atâtea impulsuri, am intrat şi în cercul unor tineri poeţi austrieci. Ei se întâlneau în fiecare săptămână pentru a discuta în mod liber şi pentru a-şi comunica unii altora ceea ce crease fiecare. Se întâlneau aici cele mai diferite caractere. Erau prezente toate concepţiile despre viaţă şi toate stările sufleteşti, de la cel ce descrie viaţa într-un mod optimist, naiv, până la cel mai sumbru pesimist. Sufletul acestui cerc era Fritz Lemmermayer. Aici trăia ceva din asaltul împotriva „celor vechi” în viaţa spirituală a vremii, dezlănţuit „afară”, în Imperiul German, de fraţii Hart, de Karl Henckel şi de alţii. Dar totul era scăldat în „drăgălăşenia” austriacă. Se vorbea mult despre faptul că a venit vremea ca pe toate tărâmurile să se audă sunete noi ale vieţii; dar acest lucru era făcut cu teama de radicalism proprie austriacului.

În acest cerc unul dintre cei mai tineri era Joseph Kitir [ Nota 71 ]. El căuta să creeze un fel de poezie, pornind de la Martin Greif. El nu voia să exprime sentimente obiective; voia să redea un proces, o situaţie în mod „obiectiv”, dar ca şi cum acestea n-ar fi observate de simţuri, ci de sentimente. Nu voia să spună că e încântat, ci să descrie încântarea în aşa fel încât ea să apară în cititor sau în ascultător fără ca poetul s-o fi exprimat-o. În această privinţă Kitir a creat lucruri cu adevărat frumoase. Era o natură naivă. Un timp s-a apropiat de mine mai mult.

În acest cerc am auzit vorbindu-se cu mare entuziasm despre un poet german-austriac şi am şi cunoscut câteva din poeziile sale.

Ele m-au impresionat puternic. Şi acum doream să-l cunosc. L-am întrebat pe Fritz Lemmemayer, care-l cunoştea bine, şi pe alţi câţiva dacă nu s-ar putea să-l invităm pe acest poet la întrunirile noastre. Dar mi s-a spus că n-ar putea fi adus nici cu patru cai la trăsură.

E un om singuratic şi nu-i place viaţa de societate. Dar eu voiam neapărat să-l cunosc. Aşa că, într-o seară, tot grupul nostru s-a pus în mişcare, înspre locul unde „ştiutorii” îl puteau găsi. Era un birt mic, într-o stradă paralelă cu strada Kärtner. Era aşezat într-un colţ, cu un pahar de vin roşu deloc mic în faţă. Stătea de parcă ar fi stat acolo dintotdeauna şi avea de gând să rămână pentru totdeauna. Un domn deja în vârstă, cu nişte ochi strălucind tinereşte, şi cu un chip care dezvăluia, în liniile sale foarte fine, foarte expresive, un poet şi un idealist. La început nu ne-a văzut. Căci prin capul său nobil modelat trecea în mod vădit o poezie pe cale de a se naşte. Fritz Lemmermayer a trebuit să-l apuce de braţ; atunci şi-a întors faţa spre noi şi ne-a privit. Îl deranjasem. Privirea sa consternată nu ne-a putut ascunde acest lucru: dar ni l-a arătat în modul cel mai drăguţ cu putinţă. Ne-am aşezat în jurul său. În încăperea strâmtă nu erau scaune pentru toţi. Era remarcabil faptul că după foarte puţin timp, omul zugrăvit drept „singuratic” s-a dovedit a fi foarte vorbăreţ şi spiritual. Simţeam cu toţii, prin ceea ce se petrecea între suflete în cadrul discuţiei, că nu puteam rămâne în atmosfera înăbuşitoare a acestei odăiţe strâmte. Şi n-a fost nevoie de multă osteneală ca să-l luăm pe „singuratic” cu noi într-un alt „local”. Cu excepţia lui şi a unui cunoscut de-al lui care venea de mult timp în cercul nostru, noi, toţi ceilalţi, eram tineri; dar în curând s-a dovedit că niciodată nu fusesem la fel de tineri ca în seara aceasta, când bătrânul domn se afla printre noi, căci el era, de fapt, cel mai tânăr.

Am fost cuprins până în adâncul sufletului de farmecul acestei personalităţi. Îmi era clar, fără discuţie, că el crease lucruri mult mai însemnate decât ceea ce dăduse tiparului, şi odată l-am întrebat fără sfială dacă este aşa. Mi-a răspuns aproape timid: „Da, mai am acasă unele lucruri cosmice”. Şi eu l-am putut determina să promită că le va aduce cu el data viitoare, când ne vom mai întâlni.

Aşa l-am cunoscut pe Fercher von Steinwand [ Nota 72 ]. Un poet plin de miez, plin de idei, idealist în simţire, din ţinutul Kärnten. Era copil de oameni săraci şi îşi petrecuse tinereţea în lipsuri mari. Cunoscutul anatom Hyrtl ajunsese să-l preţuiască şi-i crease posibilitatea unei existenţe trăite numai în poezie, în gândirea şi simţirea sa. Mult timp lumea n-a ştiut aproape nimic despre el. De la apariţia primei sale creaţii, Contesa Seelanbrand, Robert Hamerling i-a dat o înaltă apreciere.

Acum nu mai trebuia să-l aducem pe „singuratic”. Venea cu regularitate la serile noastre. M-am bucurat mult când la una dintre ele, şi-a adus „lucrurile cosmice”. Erau „Corul impulsurilor primordiale” şi „Corul viselor primordiale”, creaţii în care, în ritmuri pline de elan, trăiau nişte sentimente ce păreau să se apropie de forţele creatoare ale lumii. Trăiau, în esenţă, idei ce sunau minunat, care acţionau ca imagini ale forţelor cosmice embrionare. Faptul că l-am cunoscut pe Fercher von Steinwand a fost, după câte cred, unul dintre cele mai importante evenimente din anii tinereţii mele. Căci personalitatea sa acţiona ca aceea a unui înţelept, care-şi revelează înţelepciunea într-o poezie autentică.

Mă luptasem cu enigma vieţilor pământeşti repetate ale omului. Aveam în această privinţă, unele percepţii spirituale, atunci când mă apropiam de nişte oameni care, în modul lor de viaţă, în amprenta personalităţii lor, revelau cu uşurinţă urmele unei realităţi fiinţiale care nu putea fi găsită în ceea ce moşteniseră prin naştere şi trăiseră după aceea. În mimica lui Fercher, în fiecare gest al lui, mi se arăta o entitate sufletească ce putea să se fi format numai la începutul evoluţiei creştine, când în ea mai acţionau încă ecourile păgânismului grecesc. Nu ajungi să ai asemenea percepţii doar reflectând la manifestările imediat frapante ale unei personalități; simți că ele sunt determinate de acele trăsături ale individualităţii, care, aparent, însoţesc asemenea manifestări, dar care în realitate, le adâncesc la nesfârşit, intrând în intuiţie. Nu le avem nici căutându-le în timp ce suntem împreună cu personalitatea respectivă, ci de-abia când impresia puternică acţionează ca ecou şi devine ca o amintire vie, în care ceea ce este esenţial în viaţa exterioară se stinge, şi ceea ce, de obicei, e considerat „neesenţial” începe să ne vorbească limpede. Cel care „observă” oamenii, pentru a dezlega enigma vieţii lor pămâneşti trecute, sigur nu-şi atinge scopul. Trebuie să simţim o asemenea observaţie ca o jignire pe care o aducem celor pe care-i observăm; abia atunci putem spera ca, printr-un fel de voie a destinului ce vine de la lumea spirituală, nişte lucruri din trecutul îndepărtat al omului să se dezvăluie în cele prezente.

Tocmai în perioada pe care am descris-o aici am ajuns să am percepţia clară a vieţilor pământeşti repetate ale omului. Ce-i drept, nici înainte nu eram departe de ele; dar din trăsăturile imprecise nu se rotunjeau nişte contururi clare. N-am formulat teorii despre asemenea lucruri în propriile mele gânduri; le primeam cu intelectul din cărţi sau din alte comunicări, ca pe ceva evident, dar nu teoretizam eu însumi asupra lor. Şi am putut avea discuţia amintită mai înainte, cu profesorul Neumann, fiindcă eram conştient că aveam percepţii reale în acest domeniu. Nu e, fireşte, nimic de criticat la oamenii care ajung la convingerea vieţilor pământeşti repetate şi a celorlalte cunoştinţe care se pot dobândi numai pe cale suprasensibilă; căci şi minţii umane sănătoase şi imparţiale îi e accesibilă înţelegerea deplină în această privinţă, chiar dacă omul nu a ajuns să aibă percepţii spirituale. Doar că drumul teoretizării în acest domeniu nu era drumul meu.

În perioada în care în mine se formau din ce în ce mai mult nişte percepţii concrete ale vieţilor pământeşti repetate, am cunoscut mişcarea teosofică întemeiată de H. P. Blavatsky [ Nota 73 ]. Printr-un prieten căruia i-am vorbit despre aceste lucruri, mi-a ajuns în mâini Budismul esoteric al lui Sinnett. Această carte, prima din cadrul mişcării teosofice pe care am citit-o, nu mi-a făcut nicio impresie. M-am bucurat că nu citisem această carte înainte de a avea percepţii izvorâte din propria mea viaţă sufletească. Căci conţinutul său îmi era dezagreabil; şi antipatia faţă de acest mod de a prezenta suprasensibilul m-ar fi împiedicat să păşesc mai departe pe drumul ce-mi fusese menit.