Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

IX

În această perioadă (1889) am făcut şi prima călătorie în Germania. Fusesem invitat să colaborez la editarea operelor complete ale lui Goethe, numită „Ediţia de la Weimar”, de care se ocupa Arhiva Goethe, din însărcinarea arhiducesei Sophie de Saxonia. Cu câţiva ani mai înainte, Walther von Goethe, nepotul lui Goethe, murise lăsând ca moştenire arhiducesei manuscrisele lui Goethe. Aceasta întemeiase cu ele Arhiva Goethe şi, în colaborare cu mai mulţi cunoscători ai lui Goethe – în frunte cu Hermann Grimm, Gustav von Loeper şi Wilhelm Scherer – hotărâse să scoată o ediţie completă a operelor lui Goethe, în care aveau să fie cuprinse lucrările cunoscute ale lui Goethe, alături de cele încă nepublicate.

Ceea ce am publicat în legătură cu bibliografia goetheană a făcut să fiu invitat să pregătesc, în vederea acestei ediţii, o parte din lucrările de ştiinţele naturii ale lui Goethe. Şi am fost chemat la Weimar ca să mă orientez în lucrările ştiinţifice lăsate de Goethe şi să fac primii paşi în această muncă.

Cele câteva săptămâni petrecute în oraşul lui Goethe au fost pentru mine o adevărată sărbătoare. Ani întregi trăisem în gândurile lui Goethe; acum aveam prilejul să zăbovesc eu însumi în locurile unde luaseră naştere aceste gânduri. Am petrecut aceste săptămâni sub impresia înălţătoare a acestui sentiment.

Îmi era îngăduit acum să stau zi de zi în faţa hârtiilor pe care se aflau adăugiri la ceea ce prelucrasem mai înainte pentru ediţia Goethe din seria „Literatura naţională” a lui Kürschner.

Lucrând la această ediţie, în sufletul meu s-a conturat o imagine a concepţiei lui Goethe despre lume. Acum problema era să-mi dau seama dacă această imagine poate să rămână în picioare, avându-se în vedere faptul că în moştenirea lui Goethe se găseau unele lucruri referitoare la ştiinţele naturii rămase nepublicate. M-am adâncit cu multă încredere în această parte a moştenirii lui Goethe.

Curând am crezut că-mi dau seama de faptul că lucrările încă nepublicate aduc o contribuţie importantă la pătrunderea exactă a căii de cunoaştere a lui Goethe.

În scrierile pe care le publicasem până la acea dată, eu concepusem natura căii de cunoaştere goetheene astfel: Goethe trăia cu convingerea că în primă instanţă omul, cu conştienţa lui obişnuită, e departe de fiinţa adevărată a lumii din jurul lui. Şi din această cauză se naşte imboldul ca, înainte de a porni la cercetarea lumii, el să dezvolte în sufletul său nişte forţe de cunoaştere care nu există în starea de conştienţă obişnuită.

Din acest punct de vedere, pentru mine a fost important să găsesc printre hârtiile lui Goethe reflecţii de felul:

„Ca să ne orientăm întrucâtva printre aceste feluri diferite [ Nota 84 ] de a avea cunoştinţe (Goethe are în vedere diferitele existenţe în om şi în relaţia lui cu lumea exterioară), le vom împărţi în: utilitare, ştiutoare, contemplative şi sintetizatoare.

1. Cele utilitare, căutătoare de foloase stimulative, sunt cele dintâi care circumscriu, aş zice, câmpul de cercetare al ştiinţei şi se ocupă de aspectele practice ale existenţei. Conştienţa – prin experienţă – le dă siguranţă, iar necesitatea o anumită întindere.

2. Cele însetate de cunoaştere cer o privire liniştită, uitare de sine, o nelinişte plină de curiozitate, o minte clară, mereu în legătură cu acestea; ele nu prelucrează decât tot în sens ştiinţific ceea ce găsesc.

3. Cele „contemplative” sunt deja productive, iar cunoaşterea, intensificându-se tot mai mult, cere, fără s-o observe, contemplarea. Oricât s-ar cruci şi s-ar feri savanţii de imaginaţie, totuşi, înainte de a-şi da seama, ei trebuie să apeleze la fantezia creatoare.

4. Cele sintetizatoare, pe care le-am putea numi, cu mândrie, şi creatoare, sunt în cel mai înalt sens productive; şi anume, atunci când pornesc de la idei, ele exprimă deja unitatea întregului, iar pe urmă rămâne într-un anumit sens în sarcina naturii ca să se conformeze acestei idei.”

Din aceste observaţii reiese cu claritate: Goethe este de părere că omul cu conştienţa lui obişnuită stă în afara esenţei lumii exterioare. El trebuie să treacă la o altă formă de conştienţă, dacă vrea să se unească, prin cunoaştere, cu această esenţă. În timpul şederii mele la Weimar, mi-am pus tot mai hotărât întrebarea: cum aş putea merge mai departe, pe bazele puse de Goethe în cunoaştere, pentru a trece prin gândire de la felul său de a privi lucrurile la una care poate primi în ea experienţa spirituală, aşa cum rezultase ea pentru mine?

Goethe pornise de la ceea ce se poate atinge pe treptele inferioare ale cunoaşterii, pe „cele utilitare” şi pe „cele însetate de cunoaştere”. El făcea ca în sufletul său, acestora să le iasă în întâmpinare lumina ce se poate revărsa, în conţinutul celor ce se revelează pe treapta inferioară a cunoaşterii, prin intermediul forţelor sufleteşti productive: al celor „contemplative” şi al celor „sintetizatoare”. Atunci când – având în suflet ştiinţa inferioară – se situa în lumina contemplaţiei superioare şi a sintezei, el se simţea unit cu esenţa lucrurilor.

În orice caz, aceasta nu este încă trăirea cunoaşterii în spirit; dar drumul spre ea este deja prefigurat într-una din direcţii, şi anume, în aceea care rezultă din relaţia omului cu lumea exterioară. În sufletul meu era clar faptul că omului poate să-i vină mulţumire numai din cealaltă direcţie, care rezultă din relaţia lui cu sine însuşi.

În cazul în care conştienţa devine productivă, adică, dacă adaugă ceva de la ea imaginilor imediate ale realităţii, mai poate ea să rămână în sânul unei realităţi, sau o părăseşte, pentru a se pierde în ireal? Trebuie să aflăm ce stă faţă în faţă cu cele „produse” de conştienţă. Trebuie să se ajungă mai întâi la o înţelegere a conştienţei omului cu ea însăşi; apoi s-ar putea găsi justificarea trăirilor pur spirituale. Pe astfel de căi o luau gândurile mele, reluând mai clar vechile lor forme, în timp ce la Weimar, eram adâncit în hârtiile lui Goethe.

Era vară. Din viaţa artistică de pe atunci a Weimarului nu se putea vedea aproape nimic. Mă puteam dărui cu toată liniştea elementului artistic care exista acolo ca un monument închinat activităţii lui Goethe. Nu trăiam în prezent; eram transpus în epoca lui Goethe. Prezentul era pe atunci, în Weimar, epoca lui Liszt. Dar reprezentanţii ei nu erau acolo.

Orele libere le petreceam cu personalităţile care lucrau în Arhivă. Lor li se alăturau colaboratorii veniţi din afară, care vizitau arhiva pentru mai mult sau mai puţin timp. Eu eram primit cu amabilitatea cea mai mare de Bernard Suphan, directorul Arhivei Goethe, iar în Julius Wahle, un colaborator permanent al arhivei, am găsit un prieten drag. Dar toate aceste relaţii au luat forme mai precise abia după doi ani, când am venit din nou la arhivă, pentru mai mult timp; voi vorbi despre ele când va trebui să descriu această perioadă a vieţii mele.

Dorinţa mea cea mai mare era acum să-l cunosc personal pe Eduard von Hartmann [ Nota 85 ], cu care purtam de mulţi ani o corespondenţă pe teme filosofice. Acest lucru s-a întâmplat în timpul unei scurte şederi la Berlin, în perioada de la Weimar.

Am avut o discuţie lungă cu acest filosof. El era aşezat pe o sofa, cu partea de sus a corpului dreaptă, cu picioarele întinse. De când se declanşase afecţiunea sa de la genunchi, îşi petrecea în această poziţie cea mai mare parte a vieţii. O frunte care era expresia clară a unei minţi limpezi, agere şi nişte ochi ce revelau prin expresia lor o siguranţă simţită în adâncul fiinţei sale despre ceea ce ştia. Faţa îi era încadrată de o barbă impunătoare. Vorbea cu multă hotărâre, care arăta că aşternuse câteva idei fundamentale peste imaginea generală despre lume, luminând-o astfel în felul său. În aceste idei, tot ce se apropia de el dinspre alte concepţii era tratat imediat cu o privire critică neiertătoare. Stăteam, deci, în faţa lui, în timp ce el mă cântărea cu severitate, fără să mă asculte, totuşi, înlăuntrul lui. Pentru el esenţa lucrurilor era în inconştient, iar pentru conştienţa omului ea are să rămână ascunsă acolo în veci; pentru mine inconştientul era ceva care, prin eforturile vieţii sufleteşti, poate fi ridicat din ce în ce mai mult în sfera conştientului. În cursul discuţiei am ajuns să-i spun: n-ar trebui să vedem din capul locului, în reprezentare ceva care, izolat de realitate, este, în conştienţă, doar ceva ireal. O astfel de părere nu poate fi punctul de plecare pentru o teorie a cunoaşterii. Ne-am închide accesul către orice fel de realitate, dacă am crede că trăim numai în reprezentări şi că ne putem apropia de ceva real numai prin ipoteze născute din aceste reprezentări, adică pe cale ireală. Ar trebui să verificăm mai întâi dacă părerea despre caracterul ireal al ideii e întemeiată, este adevărată sau dacă nu cumva izvorăşte dintr-o prejudecată. Eduard von Hartmann mi-a răspuns: asupra acestui punct nu există dubiu; deja explicarea cuvântului „reprezentare” ne spune că în aceasta nu există nimic real. Auzind acest răspuns, am simţit o răceală în suflet. „Explicarea cuvântului”, iată seriosul punct de plecare pentru concepţiile de viaţă! Am simţit cât de departe eram de filosofia contemporană. În timp ce mă aflam în tren, continuându-mi călătoria, mă gândeam la amintirea vizitei care pentru mine fusese totuşi atât de preţioasă, am simţit din nou acea răceală din suflet. Era ceva care a rămas mult timp în mine ca un ecou.

Cu excepţia vizitei la Eduard von Hartmann, scurtele călătorii pe care le-am făcut prin Germania, pornind de la Weimar, erau cu totul dedicate vieţii artistice pe care o ofereau Berlinul şi Münchenul. Lărgirea orizontului meu spiritual în această direcţie am simţit-o în acea vreme ca pe o îmbogăţire deosebită a vieţii mele sufletești. Așa că această primă mare călătorie pe care am făcut-o a avut o importanță imensă și pentru concepțiile mele despre artă.

Când, după această călătorie, m-am găsit deodată iarăşi, pentru câteva săptămâni, la moşia Salzkammer, în sânul familiei de ai cărei băieţi mă ocupam de mulţi ani, în sufletul meu trăia o mulţime de impresii. Eram nevoit şi în continuare să-mi găsesc în lecţiile particulare o ocupaţie exterioară. Şi eu eram înclinat în interiorul meu să continuu aceste ore particulare pentru că voiam să-l ajut să ajungă într-un anumit punct al evoluţiei sale intelectuale, pe acel băiat a cărui educaţie îmi fusese încredinţată cu mulţi ani în urmă şi în care reuşisem să trezesc sufletul dintr-o stare de totală somnolenţă.

În perioada imediat următoare, după ce m-am întors la Viena, am avut prilejul să petrec mult timp într-un cerc de oameni adunaţi în jurul unei femei a cărei constituţie sufletească mistic-teosofică făcea o adâncă impresie asupra tuturor membrilor lui. Pentru mine, orele pe care le-am petrecut în casa acestei femei, Marie Lang [ Nota 86 ], au fost preţioase în cel mai înalt grad. În Marie Lang trăia, într-o formă frumoasă şi nobilă, o atitudine profundă şi serioasă faţă de viaţă. Profundele ei trăiri sufleteşti îşi găseau expresia într-o limbă convingător-melodioasă. O viaţă constând din lupte lăuntrice grele cu mine însămi şi cu lumea îşi putea găsi mulţumirea la ea, chiar dacă nu total, numai prin căutarea mistică. Parcă fusese făcută să fie sufletul unui cerc de căutători spirituali. În acest cerc pătrunsese teosofia, întemeiată la sfârşitul secolului trecut de E. P. Blawatsky [ Nota 87 ]. Franz Hartmann [ Nota 88 ], care a devenit celebru în cercuri largi prin numeroasele sale lucrări teosofice şi prin relaţiile cu E. P. Blawatsky, a adus şi el în acest cerc teosofia sa. Marie Lang îşi însuşise câte ceva din această teosofie. Conţinutul de idei pe care ea îl putea găsi aici părea că vine, într-un anumit sens, în întâmpinarea tendinţei fundamentale a sufletului ei. Totuşi ceea ce ea îşi însuşise din această direcţie o ataşase numai în mod exterior. Dar ea purta în sine un tezaur mistic ce se înălţase în conştienţa ei într-un fel cu totul elementar, dintr-o inimă greu încercată de viaţă.

Arhitecţii, literaţii şi celelalte personalităţi pe care-i întâlneam în casa Mariei Lang, probabil că n-ar fi avut mare înţelegere pentru teosofia care le fusese transmisă de Franz Hartmann, dacă Marie Lang nu ar fi manifestat oarecare simpatie faţă de ea. Eu însumi m-aş fi interesat cel mai puţin de aşa ceva. Pentru că din scrierile lui Franz Hartmann se desprinsese o atitudine faţă de lumile spirituale pe care o simţeam cu totul opusă sensului în care evolua spiritul meu. Nu puteam să recunosc la baza acestui fel de a privi lumea spirituală, o realitate interioară adevărată. Mă preocupa mai puţin conţinutul ei şi mai mult felul cum ea acţiona asupra unor oameni care erau, totuşi, cu adevărat nişte căutători.

Prin Marie Lang am cunoscut-o pe doamna Rosa Mayreder [ Nota 89 ] cu care ea era prietenă. Rose Mayreder este una dintre personalităţile pentru care am avut cea mai înaltă veneraţie în viaţa mea şi a cărei evoluţie am urmărit-o cu cel mai viu interes. Pot să-mi imaginez foarte bine că ea însăşi nu va fi prea mulţumită de cele ce voi spune aici; numai că aşa simt eu ceea ce a intrat prin ea în viaţa mea. Dintre scrierile Rosei Mayreder, care au făcut apoi neîndoios o impresie atât de adâncă asupra multor oameni şi care o situează în literatură pe un loc de frunte, nu apăruse încă nici una. Dar ceea ce se revelează în aceste scrieri trăise în Rosa Mayreder într-o formă spirituală pe care am întâmpinat-o cu cea mai mare simpatie interioară. Această femeie îmi făcea impresia că posedă într-o asemenea măsură fiecare dintre darurile omeneşti, încât ele formau, în interacţiunea lor armonioasă, expresia omenescului adevărat. În ea diferite talente artistice se unesc cu un spirit de observaţie independent, pătrunzător. Pictura ei trăieşte în egală măsură din manifestările vieţii ei individuale, ca şi din adâncirea în lumea obiectivă din jur. Povestirile cu care a debutat în activitatea literară sunt nişte armonii desăvârşite, rezultate din acordul căutărilor ei personale cu cele observate în mod obiectiv. Operele ei ulterioare au din ce în ce mai mult acest caracter. Cel mai limpede apare acest lucru în lucrarea sa în două volume, apărută mai târziu, Critica feminităţii. Sunt de părere că viaţa mea a câştigat mult prin faptul că am petrecut, în epoca la care mă refer, multe ore cu Rose Mayreder, în anii ei de căutări şi de încercări sufleteşti.

Şi aici trebuie să mă gândesc la unele dintre raporturile mele cu anumiţi oameni, raporturi care s-au stabilit şi au dobândit o viaţă puternică dincolo de ceea ce ei gândeau şi, într-un anumit sens, cu totul independent de ideile lor. Căci concepţia mea despre lume şi cu atât mai puţin felul meu de a simţi nu se potriveau cu cele ale Rosei Mayreder. Felul în care eu, pornind de la spiritul ştiinţific recunoscut în epoca prezentă, mă ridic la trăirea lumii spirituale, ei nu-i poate fi nicidecum simpatic. Ea caută să folosească acest spirit ştiinţific pentru a fundamenta nişte idei care au drept scop transformarea radicală a personalităţii umane, fără a lăsa ca această personalitate să fie influenţată de cunoaşterea unei lumi pur spirituale. Ceea ce, în această direcţie, pentru mine este o necesitate, ei nu-i spune aproape nimic. Ea este cu totul dăruită cerinţelor individualităţii omeneşti imediate, şi nu acordă nici o atenţie forţelor spirituale care acţionează în această individualitate. Aşa a scris ea cea mai importantă – până la ora actuală – descriere a esenţei feminităţii şi a cerinţelor ei de viaţă.

Nici eu n-o puteam mulţumi niciodată pe Rose Mayreder cu imaginea pe care ea şi-o făcea despre relaţia mea cu arta. Ea spunea că eu ignor elementul artistic propriu-zis, pe când eu tocmai că mă străduiam să înţeleg specificul artei în lumina concepţiei care rezultă în sufletul meu din trăirea spiritualului. Ea susţinea că eu nu pot pătrunde destul de adânc în revelaţiile lumii senzoriale şi că, de aceea, nu mă puteam apropia de adevărata esenţă a artei, pe când eu tocmai că încercam să pătrund adevărul deplin al formelor senzoriale. Toate acestea n-au făcut să scadă câtuşi de puţin prietenia şi participarea sufletească pe care le-am nutrit faţă de această personalitate în perioada în care îi datorez unele dintre cele mai preţioase ore din viaţa mea, şi care n-au scăzut cu nimic până în ziua de astăzi.

În casa Rosei Mayreder am luat parte foarte des la unele discuţii pentru care se adunau acolo nişte oameni foarte spirituali. Tăcut, părând că priveşte mai mult în sine decât că ascultă ce se spune, acolo stătea Hugo Wolf [ Nota 90 ], de care Rose Mayreder era legată printr-o strânsă prietenie. Dar îl ascultai în suflet, chiar dacă vorbea atât de puţin. Pentru că, pe o cale tainică, ceea ce el trăia ea împărtăşea celor care erau în preajma lui. Cu adâncă dragoste eram legat de soţul doamnei Rosa, Karl Mayreder [ Nota 91 ], artist şi om atât de fin; ca şi de fratele acestuia, Julius Mayreder, entuziasmat de artă. Veneau adeseori Marie Lang cu cercul ei de prieteni, şi Friedrich Eckstein [ Nota 92 ], care pe atunci era cu totul cucerit de concepţia despre lume şi de curentul spiritual al teosofiei.

Era perioada în care, în sufletul meu, se contura în forme tot mai precise cartea mea Filosofia libertăţii. Rose Mayreder este persoana cu care am vorbit cel mai mult despre aceste forme, în perioada de gestaţie a cărţii mele. Ea a îndepărtat de la mine o parte din singurătatea interioară în care trăiam. Ea voia să ajungă la perceperea personalităţii umane nemijlocite; eu la revelarea lumii pe care această personalitate o poate căuta, în adâncul sufletului, prin ochiul spiritual deschis. Între noi doi exista, totuşi, o punte de legătură. Şi nu o dată, mai târziu în viaţă, mi-a revenit în spirit o imagine sau alta a acestor trăiri, cum ar fi, de exemplu, o plimbare prin pădurile minunate din Alpi, în timpul căreia Rose Mayreder şi eu vorbeam despre sensul adevărat al libertăţii umane.