Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

X

Când mă întorc cu privirea în trecut, pe firul vieţii mele, primele trei decenii îmi apar drept o perioadă unitară. La sfârşitul acesteia m-am mutat la Weimar, spre a lucra acolo aproape şapte ani în Arhiva Goethe-Schiller. La perioada pe care am mai petrecut-o încă la Viena după călătoria, deja descrisă, la Weimar şi până la mutarea mea în oraşul lui Goethe, mă gândesc ca la o perioadă în care s-a finalizat, într-un anumit sens, ceea ce sufletul meu căuta până atunci. Această finalizare şi-a găsit expresia în munca la cartea mea, Filosofia libertăţii.

Un loc esenţial printre ideile prin care îmi exprimam pe atunci concepţiile îl ocupa aceea că pentru mine lumea senzorială era cu adevărat reală. În scrierile şi articolele pe care le-am publicat în acea vreme am spus de nenumărate ori că sufletul uman apare ca realitate adevărată când pune în mişcare o gândire pe care nu o ia din lumea senzorială, ci o desfăşoară ca activitate liberă, dincolo de percepţia senzorială. Şi am arătat că prin această gândire „liberă de senzorial” sufletul se situează în fiinţa spirituală a lumii.

Dar eu am atras atenţia în mod energic asupra faptului că, trăind în această gândire liberă de senzorial, omul e cu adevărat conştient de temeiurile spirituale originare ale existenţei. A vorbi despre limitele cunoaşterii nu avea nici un sens pentru mine. A cunoaşte, pentru mine însemna a regăsi în lumea percepută senzorial, conţinutul spiritual trăit de către suflet. Când un om vorbea de limitele cunoaşterii, vedeam în această afirmaţie o mărturisire a faptului că el nu poate să trăiască în sine, în mod spiritual, realitatea adevărată şi că, de aceea, nu o poate regăsi nici în lumea din afară pe care o percepe.


Rudolf Steiner la Weimar, 1896
Rudolf Steiner la Weimar, 1896

Expunându-mi propriile idei, căutam în primul rând să infirm concepţia care susţine că exista limite ale cunoaşterii. Voiam să resping acea cale a cunoaşterii care se ocupă de lumea senzorială şi vrea apoi să ajungă la o realitate adevărată străpungând înspre exterior lumea senzorială. Eu voiam să arăt că realitatea adevărată nu trebuie căutată printr-o astfel de străpungere înspre exterior, ci prin adâncirea în fiinţa interioară a omului. Cel care urmăreşte o asemenea străpungere înspre exterior şi constată că acest lucru este imposibil, vorbeşte apoi de limitele cunoaşterii. Dar el nu este imposibil din cauză că facultatea umană de cunoaştere e limitată, ci pentru că omul caută ceva despre care, dacă reflectează temeinic la propria lui fiinţă, nu poate vorbi deloc. S-ar putea spune că, vrând să intre şi mai mult în lumea senzorială, el caută în spatele a ceea ce percepe o continuare a lumii senzoriale. Vrând să pătrundă mai departe în lumea sensibilă oamenii caută în spatele percepţiilor lor continuarea sensibilului. Este ca şi cum cineva care trăieşte într-o lume de iluzii ar căuta cauza iluziilor sale în alte iluzii.

Pe atunci sensul expunerilor mele era acesta: dezvoltându-se mai departe, după naştere, în cadrul existenţei pământeşti, omul păşeşte în faţa lumii căutând să o cunoască. Ajunge mai întâi la perceperea ei senzorială. Aceasta este însă doar un avanpost al cunoaşterii. Prin ea nu i se revelează încă tot ce există în lume. Lumea este reală; dar la început omul nu ajunge la această esenţă reală a ei. Încă i se închide. Deoarece încă nu opune lumii propria sa fiinţă, el îşi formează despre ea o imagine din care lipseşte esenţa. Această imagine despre lume este, de fapt, o iluzie. Când percepe senzorial, omul stă în faţa lumii ca iluzie. Dar dacă, din interiorul său, gândirea liberă de sensibil vine pe urmele percepţiei senzoriale, atunci iluzia se îmbibă cu realitatea; atunci ea încetează să mai fie o iluzie. Atunci spiritul uman care se trăieşte pe sine în interiorul său dă de lumea spiritului lumii, care nu este ascunsa pentru om în spatele lumii senzoriale, ci urzeşte şi fiinţează în lumea senzorială.

Eu consideram pe atunci că a găsi spiritul în lume nu este o problemă de deducţie logică sau de continuare a percepţiei senzoriale, ci ceva care rezultă dacă omul evoluează de la percepţie la trăirea în gândirea liberă de senzorial.

De asemenea concepţii este impregnat ceea ce am scris în 1888, în volumul al doilea din ediţia mea a scrierilor de ştiinţele naturii ale lui Goethe [ Nota 93 ], de care m-am ocupat: „Cine recunoaşte gândirii capacitatea sa de a percepe dincolo de realitatea senzorială, acela trebuie să-şi recunoască în mod necesar şi nişte obiecte care se află dincolo de simpla realitate senzorială. Aceste obiecte ale gândirii sunt ideile. Când gândirea intră în posesia ideii, ea se contopeşte cu temelia originară a existenţei universale; ceea ce lucrează în exterior, pătrunde în spiritul omului: el devine una cu realitatea obiectivă, la puterea ei maximă. Perceperea ideii în realitate este adevărata comuniune a omului. Faţă de idei gândirea are aceeaşi importanţă pe care o are ochiul faţă de lumină, urechea faţă de sunet. Ea este organ de percepţie. (Comp.: „Introducerea la lucrările de ştiinţele naturii ale lui Goethe”, în seria „Literatura Naţională Germană” a lui Kürschner, vol. 2, p. IV.)

Pe atunci voiam mai puţin să descriu lumea spiritului, aşa cum apare ea când gândirea liberă de senzorial, trăindu-se pe sine, evoluează spre percepţia spirituală, ci mai mult să arăt că esenţa naturii care ni se dă prin percepţia senzorială este spiritualul. Voiam să arăt că în realitate natura este spirituală.

Aceasta pentru că destinul m-a dus la o confruntare cu cei care se ocupau de teoria cunoaşterii. Luându-şi ca premisă existenţa unei naturi lipsite de spirit, ei căutau să arate –, potrivit acestei premise – în ce măsură este omul îndreptăţit să-şi formeze în spiritul său o imagine spirituală despre natură. Acestei concepţii eu voiam să-i opun o cu totul altă teorie a cunoaşterii. Voiam să arăt că gândind omul nu-şi formează imagini despre natură, ca şi cum el s-ar afla în afara ei, ci că, de fapt, cunoaşterea este trăire, astfel încât, cunoscând, omul se situează în însăşi esenţa lucrurilor.

Destinul meu a mai vrut să-mi leg propriile mele concepţii de Goethe. Stabilind această legătură aveam ocazia să arăt că natura este spirituală, fiindcă Goethe însuși a căutat să ajungă la un mod spiritual de a privi natura, dar nu și să vorbească despre lumea pur spirituală ca atare, întrucât el n-a dus perceperea spirituală a naturii până la perceperea directă a spiritului.

În al doilea rând, eu voiam să exprim ideea de libertate. Când acţionează din instinctele, pornirile şi pasiunile sale etc., omul nu este liber. Atunci faptele sale sunt determinate de nişte impulsuri de care el devine la fel de conştient ca şi de impresiile lumii senzoriale. Dar, în acest caz, nu făptuieşte fiinţa sa adevărată. Omul acţionează pe o treaptă pe care fiinţa sa adevărată nu se revelează încă deloc. În acest caz el se dezvăluie ca om tot atât de puţin pe cât de puţin lumea spirituală îşi dezvăluie esenţa simplei observaţii senzoriale. Dar, de fapt, lumea senzorială nu este o iluzie; numai omul face din ea o iluzie. Prin faptele sale, omul poate face ca pornirile, poftele legate de sensibil, ca iluzii, să devină reale; atunci lasă să acţioneze în el ceva iluzoriu; nu el însuşi este cel care făptuieşte. El lasă să lucreze ceva nespiritual. Spiritualul din el acţionează doar atunci când el găseşte impulsurile faptelor sale, pe tărâmul unei gândiri libere de senzorial, drept intuiţii morale. Atunci făptuieşte el însuşi, nimic altceva. Atunci el este o fiinţă liberă, care făptuieşte din ea însăşi.

Voiam să arăt că cel care respinge gândirea liberă de senzorial, ca element pur spiritual din om, nu poate să ajungă niciodată la înţelegerea libertăţii; şi să arăt că înţelegerea vine imediat, dacă sesizezi realitatea gândirii libere de senzorial.

Nici pe acest tărâm n-am căutat să descriu lumea pur spirituală în care omul îşi trăieşte intuiţiile morale, ci am vrut mai degrabă să subliniez caracterul spiritual al acestor intuiţii. Dacă m-ar fi preocupat primul dintre aceste lucruri, ar fi trebuit să încep capitolul „Fantezia morală” din Filosofia libertăţii în felul următor: „Spiritul liber acţionează conform cu impulsurile sale; aceste impulsuri sunt nişte intuiţii pe care el le are în lumea pur spirituală, în afara existenţei naturii, fără ca el să devină conştient de această lume spirituală în starea de conştienţă obişnuită”. Dar pe atunci eu voiam doar să descriu caracterul pur spiritual al intuiţiilor morale. De aceea am atras atenţia asupra existenţei acestor intuiţii în totalitatea lumii de idei a oamenilor, spunând: „Spiritul liber făptuieşte conform cu impulsurile sale; acestea sunt intuiţiile pe care gândirea le alege din totalitatea lumii ideilor sale”. Cel care nu are în vedere o lume pur spirituală, adică cel care n-ar putea subscrie şi la prima propoziţie, acela n-ar putea să recunoască pe deplin nici a doua propoziţie. Referiri la prima propoziţie se pot găsi în număr destul de mare în cartea mea Filosofia libertăţii; de exemplu: „Treapta cea mai înaltă a vieţii individului este gândirea noţională fără nici o raportare la un anumit conţinut dobândit prin percepţie. Noi determinăm conţinutul unei noţiuni prin intuiţie pură, din sfera ideilor. O asemenea noţiune nu conţine, în primă instanţă, nici o raportare la nişte percepţii anume”. Este vorba de „percepţii senzoriale”. Dacă aş fi vrut atunci să scriu şi despre lumea spirituală, nu numai despre caracterul spiritual al intuiţiilor morale, ar fi trebuit să ţin seama de opoziţia dintre percepţia senzorială şi cea spirituală. Dar pe atunci voiam doar să subliniez caracterul nesenzorial al intuiţiilor morale.

În această direcţie se mişca lumea ideilor mele, când s-a încheiat prima perioadă a vieţii mele, odată cu al treilea deceniu de viaţă, la începutul perioadei petrecute de mine în Weimar.