Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XI

La sfârşitul acestei prime perioade din viaţa mea în sufletul meu a apărut necesitatea de a mă situa pe o poziţie clară faţă de anumite orientări ale sufletului omenesc. Una dintre aceste orientări era mistica. Aşa cum apărea aceasta ochiului meu sufletesc în diferite epoci din evoluţia spirituală a omenirii, în înţelepciunea orientală, în neoplatonism, în Evul Mediu creştin, în căutările cabalistice, nu puteam să mă apropii decât cu mare greutate de ea, dată fiind predispoziţia mea deosebită.

Misticul îmi părea a fi un om care n-o scoate la capăt cu lumea ideilor, în care, pentru mine, se manifesta spiritualul. Eu simţeam că adevărata spiritualitate este absentă acolo unde, pentru a ajunge la mulţumirea sufletească, omul vrea să se cufunde cu ideile, într-o lume interioară lipsită de idei. Nu puteam să văd aici o cale ce duce spre lumină, ci, mai degrabă, spre întuneric spiritual. Mi se părea că nu poate fi vorba decât de neputinţă în cunoaştere, atunci când sufletul vrea să atingă, fugind de idei, realitatea spirituală, care, deşi nu urmăreşte ideile înseşi, poate fi trăită de om prin idei.

Şi totuşi, în căutările mistice ale omenirii era ceva care mă atrăgea. Acest ceva era natura trăirii interioare a misticului. Acesta vrea să trăiască în interior împreună cu izvoarele originare ale existenţei umane, şi nu doar să le privească, prin observaţie ideatică, drept ceva exterior printr-o examinare pur intelectuală. Dar pentru mine, pe de altă parte, era limpede faptul că se poate ajunge la o trăire interioară asemănătoare prin cufundarea în adâncurile sufletului împreună cu conţinutul deplin, limpede al lumii ideilor, în loc să se elimine acest conţinut de idei în timpul adâncirii. Eu voiam să introduc lumina lumii ideilor în căldura trăirii interioare. Misticul îmi apărea drept un om care nu poate să vadă spiritul din idei, şi care, de aceea, în contact cu ideile îngheaţă lăuntric. Răceala interioară pe care o simte în contact cu ideile îl face să caute căldura de care sufletul lui are nevoie în eliberarea de idei.

În sufletul meu căldura lăuntrică a trăirii sufleteşti apărea tocmai atunci când reuşeam să cuprind în idei precise vieţuirea, la început imprecisă, a lumii spirituale. Îmi spuneam adeseori: cum nu-şi dau seama aceşti mistici de căldura, de intimitatea sufletească pe care o simţi atunci când trăieşti împreună cu nişte idei îmbibate de spirit? Această trăire a fost pentru mine întotdeauna un fel de relaţie personală cu lumea spirituală.

Mie îmi părea că misticul consolida poziţia celui care priveşte natura cu o mentalitate materialistă, în loc s-o slăbească. El respinge ideea cercetării lumii spirituale fie pentru că o neagă cu totul, fie pentru că e de părere că posibilităţile de cunoaştere ale omului sunt limitate la lumea accesibilă simţurilor. El pune limitele cunoaşterii acolo unde sunt limitele percepţiei senzoriale. Misticul obişnuit gândeşte la fel ca materialistul în ceea ce priveşte cunoaşterea ideilor de către om. El afirmă că ideile nu ajung până la lumea spirituală şi că, de aceea, prin cunoaşterea bazată pe idei, noi rămânem întotdeauna în afara lumii spiritului. Dar pentru că vrea să se apropie, totuşi, de spirit, el caută o trăire interioară eliberată de idei. În acest fel el dă dreptate omului de ştiinţă materialist, prin faptul că limitează posibilitatea cunoaşterii pe calea ideilor la cunoaşterea lumii pur naturale.

Dar dacă cineva coboară în adâncul sufletului fără a lua cu sine şi ideile, el ajunge doar în regiunea interioară a sentimentului. Şi va spune atunci că nu ne putem apropia de spirit, pe o cale numită în viaţa obişnuită cale a cunoaşterii. Va spune că pentru a trăi lumea spirituală trebuie să ieşim din sfera cunoaşterii şi să ne cufundăm în aceea a sentimentelor.

Omul de ştiinţă materialist se poate declara de acord cu o astfel de concepţie atunci când, în tot ceea ce se spune despre spirit, nu vede un joc de cuvinte fantastic, magic, care nu exprimă nimic real. Atunci, el vede singura bază îndreptăţită a cunoaşterii în lumea ideilor sale orientate spre ceea ce se oferă simţurilor, iar în raportarea mistică a omului la spirit, ceva pur personal, spre care el poate înclina sau nu, după cum e constituit sufleteşte, dar despre care nu se poate vorbi în nici un caz ca despre conţinutul unei „cunoaşteri sigure”. Trebuie să lăsăm raportarea omului la spirit cu totul în seama „sentimentului subiectiv”.

Pe când puneam toate acestea în faţa ochiului meu sufletesc, forţele din sufletul meu care se opuneau misticii deveneau din ce în ce mai puternice. Pentru mine perceperea spiritului în trăire sufletească interioară era ceva cu mult mai sigur decât aceea a lumii senzoriale, mi se părea imposibilă ideea că această cunoaştere dată de trăirea sufletească ar avea limite. Respingeam cu toată hotărârea simpla cale prin sentiment către spirit.

Şi totuşi – dacă mă gândeam la felul cum vieţuieşte misticul, simţeam aci o înrudire îndepărtată cu propria mea raportare la lumea spirituală. Eu căutam să trăiesc în comuniune cu spiritul prin ideile străluminate de către spirit, în acelaşi fel în care misticul căuta această comuniune prin unirea cu ceva lipsit de idei. Puteam spune şi aşa: concepţia mea are la bază o trăire „mistică” a ideilor.

Nu mi-a fost prea greu să dau conflictului sufletesc din interiorul meu acea claritate care, în cele din urmă, m-a ridicat deasupra lui. Fiindcă perceperea reală, directă a spiritului pune în lumină limitele sferei de manifestare a ideilor, indicând, totodată, limitele elementului personal. Ca observator al lumii spiritului îmi dau seama că elementul personal încetează să mai acţioneze în om atunci când fiinţa sufletească se transformă în organ de percepere a lumii spirituale.

Dar se mai ivea o dificultate: trebuia să găsesc forme prin care să redau în scrierile mele ceea ce percepeam în spiritual. Căci nu poţi să găseşti imediat o formă de exprimare nouă pentru nişte observaţii cu care cititorii nu sunt deprinşi. Mă aflam în faţa alternativei următoare: să caut să exprim ceea ce credeam că trebuie spus, fie în formele folosite în mod curent de ştiinţele naturii, fie în cele folosite de scritorii ce înclină mai mult spre modul de a simţi al misticilor. Mi s-a părut că cea de a doua nu poate înlătura dificultăţile ce se ivesc.

Am ajuns la concluzia că formele de exprimare folosite pe tărâmul ştiinţelor naturii sunt idei pline de miez, chiar dacă în ultimă instanţă, conţinutul lor este unul materialist. Voiam să conturez nişte idei care să exprime spiritualul în acelaşi fel în care ideile ştiinţifice exprimă lucrurile perceptibile prin simţuri. În felul acesta puteam să păstrez caracterul ideatic pentru ceea ce aveam de spus. Îmi părea că acest lucru n-ar fi posibil dacă aş fi apelat la formele de exprimare ale misticilor. Pentru că, de fapt, aceştia nu se referă la realitatea din exteriorul omului, ci descriu numai trăirile subiective din om. Eu nu voiam să descriu nişte trăiri umane, ci să arăt în ce fel se revelează o lume spirituală în om prin organele spirituale.

Din asemenea substraturi s-au conturat ideile din care s-a născut apoi cartea mea Filosofia libertăţii. Nu voiam să mă las influenţat, în timp ce conturam aceste idei, de nici o dispoziţie mistică, deşi îmi era clar că ultima trăire a ceea ce urma să se reveleze în idei, trebuia să fie în interiorul sufletului, de aceeaşi natură ca percepţia interioară a misticului. Cu deosebirea că, în descrierea mea, omul se dăruieşte şi face ca lumea spirituală exterioară să ia în el o formă de manifestare obiectivă, pe când misticul îşi intensifică viaţa interioară proprie şi stinge în felul acesta forma adevărată a spiritualităţii obiective.