Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XII

A fost lungă perioada de timp de care am avut nevoie spre a descrie concepţia ştiinţifică a lui Goethe, pentru introducerile la ediţia „Literatura Naţională Germană” a lui Kürschner. Am început să lucrez la ea prin 1880 şi încă nu eram gata când am păşit în cea de-a doua perioadă a vieţii mele, odată cu mutarea de la Viena la Weimar. Cauza au constituit-o greutăţile amintite, legate de forma de exprimare ştiinţifică şi mistică a acestor lucruri.

În timp ce mă străduiam să găsesc forma potrivită de idei în care să descriu poziţia lui Goethe faţă de ştiinţele naturii, trebuia să înaintez şi cu modelarea trăirilor spirituale pe care perceperea proceselor cosmice le adusese în faţa sufletului. Mă simţeam astfel împărţit necontenit între tendinţa de a mă îndepărta de Goethe pentru a mă ocupa de prezentarea propriei mele concepţii despre lume şi tendinţa de a mă apropia de el, pentru ca, prin ideile dobândite, să le interpretez mai bine pe ale sale. Simţeam că esenţial la Goethe era, înainte de toate, refuzul său de a se mulţumi – atunci când era vorba de cunoaşterea bogăţiei infinite a realităţii – cu o înlănţuire de gânduri teoretice oarecare, uşor de urmărit. Goethe devine raţionalist atunci când vrea să descrie variatele forme ale plantelor şi animalelor. El caută nişte idei care să se dovedească a fi active în devenirea naturii, atunci când vrea să înţeleagă structura geologică a Pământului sau fenomenele meteorologice. Dar ideile sale nu sunt gânduri abstracte, ci imagini care trăiesc în suflet sub formă ideatică.

Când am înţeles ce arătase prin astfel de imagini, în lucrările sale ştiinţifice, am avut în faţă ceva care mă satisfăcea în adâncul sufletului. Am văzut un conţinut de idei-imagini despre care trebuia să cred că – dezvoltat în continuare – ar fi o oglindire reală a vieţii naturii în spiritul omului. Îmi devenise limpede faptul că gândirea ştiinţifică dominantă de atunci trebuia să fie ridicată la nivelul felului de a gândi al lui Goethe.

Dar în acest mod de a înţelege cunoaşterea goetheană a naturii era cuprinsă şi cerinţa de a descrie esenţa conţinutului de idei-imagini în raport cu realitatea spirituală însăşi. Ideile-imagini sunt îndreptăţite numai dacă trimit la o realitate spirituală care stă la baza celei senzoriale. Dar Goethe, cu sfânta sa sfială faţă de bogăţia infinită a realităţii, se fereşte să treacă la descrierea lumii spirituale după ce-i dăduse în sufletul său celei senzoriale forma unei imagini spirituale.

Trebuia să arăt acum că Goethe era în stare, ce-i drept, să aibă trăiri sufleteşti când înainta prin cunoaştere, de la natura senzorială la cea spirituală, dar că un altul poate să înţeleagă pe deplin viaţa sufletească a lui Goethe numai dacă, depăşindu-l, duce cunoaşterea până la înţelegerea ideatică a lumii spirituale înseşi.

Când vorbea despre natură, Goethe se afla în sânul lumii spirituale. El se temea că ar deveni abstract dacă, pornind de la această situare vie în lumea spirituală, ar merge mai departe, până la o viaţă de gânduri despre această situare în spirit. El voia să se simtă pe sine însuşi în spirit; nu voia să se gândească pe sine în spirit.

Simţeam adesea că devin infidel gândirii lui Goethe când exprimam, totuşi, idei despre concepţia sa despre lume. Şi pentru aproape fiecare amănunt pe care trebuia să-l interpretez referitor la Goethe, căutam metoda de a vorbi despre Goethe.

Lucrările în care prezint, în felul lui de a vorbi, ideile lui Goethe au fost o căutare de ani de zile, o încercare de a-l înţelege din ce în ce mai bine, cu ajutorul propriilor mele gânduri. Când privesc în trecut la aceste căutări trebuie să-mi spun: îi datorez mult lui Goethe în ceea ce priveşte evoluţia trăirilor mele spirituale din sfera cunoaşterii. Această evoluţie s-a petrecut mai lent decât ar fi fost cazul dacă destinul nu mi-ar fi adus în cale sarcina de a prezenta lucrările ştiinţifice ale lui Goethe. În acest caz eu mi-aş fi urmărit trăirile mele spirituale şi le-aş fi prezentat exact aşa cum mi s-ar fi înfăţişat ele. Ce-i drept, aş fi fost răpit mai repede în lumea spirituală; dar n-aş fi avut prilejul să mă scufund, luptând în interiorul propriei mele fiinţe.

Aşa încât munca mea asupra lui Goethe mi-a îngăduit să simt deosebirea dintre o constituţie sufletească căreia lumea spirituală i se revelează ca printr-un dar de sus, şi una prin care interiorul propriei fiinţe devine, pas cu pas, tot mai asemănător cu spiritul, pentru ca, în cele din urmă, când sufletul se trăieşte pe sine ca spirit adevărat, să stea în sânul spiritualităţii lumii. Dar numai în acest din urmă caz simţi cât de intim se pot uni în sufletul omului, devenind una, spiritul uman şi spiritualitatea lumii.

În perioada în care am lucrat la editarea operelor lui Goethe, îl aveam pe acesta, în spirit, mereu alături, ca pe cineva care mă avertiza întruna: cine înaintează prea repede pe căile spiritului poate ajunge, fireşte, la o trăire spirituală mărginită; dar el iese rătăcit în ceea ce priveşte conţinutul real, din bogăţia vieţii.

În legătură cu munca mea asupra lui Goethe am putut urmări foarte concret „cum lucrează karma în viaţa omului”. Destinul se formează din două feluri de fapte care în viaţa omului se unesc devenind o unitate. Unul dintre ele izvorăşte din tendinţa sufletului de a se manifesta dinlăuntru; celălalt se apropie de om venind dinspre lumea exterioară. Propriile mele porniri sufleteşti se îndreptau spre perceperea spiritualului; viaţa spirituală exterioară a lumii a făcut să se apropie de mine sarcina de a mă ocupa de scrierile ştiinţifice ale lui Goethe. Şi eu trebuia să armonizez aceste două curente care se întâlneau în conştienţa mea. Ultimii ani ai primei perioade din viaţa mea i-am petrecut justificându-mă când faţă de mine însumi, când faţă de Goethe.

Sarcina pe care mi-am trasat-o în lucrarea mea de doctorat a fost una lăuntric trăită: aceea de a realiza „o înţelegere a conştienţei umane cu ea însăşi”. Căci vedeam că omul poate înţelege ce este adevărata realitate din lumea exterioară, numai după ce a perceput în el însuşi această realitate adevărată.

Conştienţa care caută cunoaşterea trebuie să ajungă printr-o activitate spirituală interioară neobosită la această unire a realităţii adevărate din lumea exterioară cu realitatea adevărată din interiorul sufletului; pentru conştienţa care voieşte şi făptuieşte, această unire are loc întotdeauna când omul, făptuind, îşi simte libertatea.

Faptul că, în conştienţa lipsită de prejudecăţi, libertatea trăieşte ca ceva real şi că, totuşi, pentru cunoaştere, ea devine o enigmă, îşi are temeiul în aceea că omului nu-i este dată de la bun început fiinţa sa adevărată, proprie, conştienţa de sine veritabilă; ci el trebuie să şi-o cucerească abia după ce conştienţa sa s-a pus de acord cu ea însăşi. Suprema valoare a omului în libertate poate fi înţeleasă numai după o pregătire corespunzătoare.

Cartea mea Filosofia libertăţii are la bază o trăire care constă în înţelegerea conştienţei umane cu sine însăşi. În voinţă libertatea se exercită, în sentiment ea este vieţuită; în gândire este cunoscută. Numai că, pentru a realiza acest lucru în gândire nu trebuie să se piardă viaţa.

Grija mea permanentă în timp ce lucram la Filosofia libertăţii era ca, atunci când îmi prezentam gândurile să păstrez trăirea interioară pe deplin trează chiar şi în aceste idei. Aşa ceva dă ideilor caracterul mistic al viziunii interioare, dar face ca aceasta să fie, totodată, asemănătoare cu perceperea exterior-senzorială a lumii. Când ajungi la o astfel de trăire interioară, nu mai simţi nici o opoziţie între cunoaşterea naturii şi cunoaşterea spiritului. Îţi devine atunci limpede adevărul că cea de-a doua nu este decât o continuare metamorfozată a celei dintâi.

Pentru că aşa vedeam eu lucrurile, am putut să pun mai târziu, pe prima pagină a Filosofiei libertăţii, acest motto: „Rezultate ale unor observaţii sufleteşti după metoda ştiinţifică”. Căci dacă aplicăm în mod riguros metoda de cercetare ştiinţifică, ne duce şi ea, cunoscând, spre acest tărâm.

O mare importanţă a avut pentru mine, în această perioadă studierea aprofundată a basmului lui Goethe despre Şarpele cel verde şi crinul cel frumos, care constituie partea finală a Convorbirilor unor emigranţi germani. Mulţi au căutat să interpreteze acest „basm-enigmă”. Dar eu nici nu voiam să aud de o „interpretare” a conţinutului. Eu voiam să-l iau pur si simplu, în forma lui poetic-artistică. Mi-a fost întotdeauna antipatică tendinţa de a risipi farmecul fanteziei creatoare prin explicaţii raţionale.

Vedeam că această operă a lui Goethe s-a născut din relaţia sa spirituală cu Schiller. Când a conceput Scrisorile despre educaţia estetică a omului, spiritul lui Schiller a trecut el însuşi prin faza filosofică a evoluţiei sale spirituale. „Înţelegerea conştienţei omeneşti cu ea însăşi” a fost pentru el o sarcină sufletească ce-l preocupa în cel mai înalt grad. Pe de o parte el vedea sufletul omenesc dăruit cu totul activităţii de gândire. El simţea că sufletul, în timp ce desfăşoară o activitate de gândire pur raţională, nu depinde de nimic senzorial-corporal. Şi totuşi, simţea că în acest fel de activitate suprasensibilă este ceva nesatisfăcător. Când se dăruieşte „necesităţii logice” a raţiunii, sufletul este „în spirit”; dar în această stare de dăruire el nu este nici liber şi nici viu din punct de vedere spiritual-lăuntric. El e dăruit unei imagini-umbră abstracte a spiritului; dar nu urzeşte şi trăieşte în viaţa şi existenţa spiritului. Pe de altă parte, Schiller observase că printr-o activitate situată la polul opus, sufletul omenesc este cu totul dăruit corporalului – percepţiilor senzoriale şi impulsurilor instinctuale. Atunci în suflet se pierde activitatea din imaginea-umbră spirituală; dar el este dăruit unei legităţi naturale, care nu constituie esenţa lui.

Schiller ajunge la ideea că la nici una dintre aceste activităţi omul nu este „om adevărat”. Dar că poate să facă din proprie voinţă ceea ce nu-i este dat să facă nici cu ajutorul naturii, nici prin umbrele spirituale-raţionale care apar fără contribuţia lui. El poate să introducă raţiunea în activitatea senzorială; şi poate înălţa senzorialul într-o sferă mai înaltă a conştienţei, astfel încât aceasta să acţioneze ca spiritualul. În acest fel omul ajunge la o stare de spirit mijlocie, situată între constrângerea logică şi cea naturală. Schiller consideră că omul se află într-o astfel de dispoziţie atunci când trăieşte în elementul artistic. Cunoaşterea estetică a realităţii priveşte lumea sensibilă, dar în aşa fel încât găseşte în ea spiritul. Ea trăieşte în umbra spiritului, dar prin creaţia senzorială sau trăirea artistică dă spiritului o formă în aşa fel încât acesta îşi pierde existenţa de umbră.

De mulţi ani în faţa sufletului meu stăteau aceste căutări ale lui Schiller în legătură cu „omul adevărat”; iar când „basmul-enigmă” [ Nota 94 ] al lui Goethe a devenit şi pentru mine o enigmă, toate acestea mi-au apărut din nou. Vedeam că Goethe îşi însuşise descrierea „omului adevărat” făcută de Schiller. Lui nu-i era mai puţin vie decât prietenului său întrebarea: cum găseşte în suflet spiritualul caracterul său de umbră, corporalul-sensibil, şi cum se ridică ceea ce este fizic-natural în corpul fizic la nivelul spiritului?

Schimbul de scrisori dintre cei doi prieteni şi toate câte se mai pot şti despre relaţia lor spirituală arată că soluţia găsită de Schiller îi pare lui Goethe prea abstractă, prea unilateral-filosofică. El a creat fermecătoarele imagini-simbol ale râului care desparte două lumi, ale priculicilor care caută drumul ce duce dintr-o lume în cealaltă, a şarpelui care trebuie să se sacrifice pentru a forma o punte între cele două lumi, a „frumosului crin” care, lucind „de cealaltă parte” a râului, poate fi doar presimţit în spirit de către aceia care trăiesc „de această parte”, şi multe altele. Soluţiei filosofice a lui Schiller el i-a pus în faţă imaginile poetice ale unui basm. Goethe avea sentimentul că omul sărăceşte lăuntric dacă încearcă să se apropie cu noţiunile filosofice de enigma sufletului intuită de Schiller, atunci când îşi caută fiinţa adevărată; el voia să se apropie de această enigmă păstrând întreaga bogăţie a trăirii sufleteşti.

Imaginile basmului goethean ne trimit la imaginaţiuni înfăţişate adesea, înainte de el, de către cei ce căutau trăirea spiritului în suflet. Pe cei trei regi din basm îi găsim destul de asemănători, în Nunta chimică [ Nota 95 ] a lui Christian Rosenkreutz. Celelalte personaje sunt reveniri ale unor lucruri apărute odinioară în imagini ale căii de cunoaştere. Numai că la Goethe fantezia a dat acestor imagini o formă frumoasă, nobilă, artistică, pe când înainte ele aveau un caracter mai mult neartistic.

În acest basm Goethe a dus creaţia fanteziei până aproape de limita la care ea devine procesul lăuntric sufletesc, care este, de fapt, o trăire cunoscătoare a lumii spirituale reale. Eu eram de părere că se poate privi cel mai adânc în felul de a simţi şi gândi al lui Golethe, dacă te adânceşti în această operă a sa.

Pentru mine nu era importantă atât explicarea basmului, erau importante impulsurile date trăirilor mele sufleteşti prin faptul că mă ocupam de el. Aceste impulsuri au continuat să acţioneze în viaţa mea sufletească de mai târziu, până în epoca în care mi-am conceput dramele-misteriu [ Nota 96 ]. Dar pentru lucrările mele legate de Goethe, n-am putut câștiga mult din acest basm. Căci îmi părea că, scriind această operă, Goethe s-a depășit pe sine însuși în concepția sa despre viață, împins parcă de puterea lăuntrică a unei vieți sufleteşti pe jumătate inconştiente. Şi de aici s-a ivit pentru mine o dificultate serioasă. Nu-mi puteam continua munca de interpretare a operelor lui Goethe pentru seria „Literatura Naţională Germană” a lui Kürschner decât în stilul în care o începusem; dar pe mine însumi aceasta nu mă satisfăcea. Fiindcă îmi spuneam că, în timp ce scria acest „basm”, Goethe parcă ar fi privit în lumea spirituală, stând la graniţa care ne desparte de ea. Dar ceea ce el a mai scris despre procesele din natură, nu ţine seama de această privire. De aceea, nici nu puteam să-l interpretăm pornind de la această privire aruncată în lumea spirituală.

Dar chiar dacă prin adâncirea în acest basm n-am câştigat nimic pentru activitatea mea legată de scrierile despre Goethe, el mi-a dat totuşi o mulţime de impulsuri pentru trăirile mele sufleteşti. Conţinutul sufletesc care rezulta din studiul basmului a constituit pentru mine un material de meditaţie important. Mă întorceam mereu la acest basm. Prin aceasta mi-am pregătit dispoziţia sufletească în care mi-am început apoi activitatea la Weimar.