Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XIII

Tocmai în această perioadă am dus o viaţă socială dintre cele mai intense. Mă întâlneam adeseori cu vechii mei prieteni. Deşi am avut foarte puţin posibilitatea de a vorbi cu cineva despre lucrurile la care m-am referit aici, legăturile spirituale şi sufleteşti care mă legau de aceşti prieteni erau foarte strânse. Mă întorc adesea în trecut şi mă gândesc la discuţiile, uneori interminabile, pe care le purtam pe atunci într-o cafenea cunoscută din Piaţa Sf. Mihai din Viena. Mi-am amintit aceste discuţii mai ales în vremea de după războiul mondial, când Austria se destrăma. Căci încă de pe atunci condiţiile care au dus la destrămarea ei existau deja. Dar nimeni nu voia să-şi mărturisească acest lucru. Fiecare avea idei salvatoare, după cum erau înclinaţiile sale naţionale sau culturale personale. Şi dacă idealurile care trăiesc în perioadele de avânt sunt înălţătoare, nici cele care se nasc în perioadele de declin şi vor să-l oprească nu sunt mai puţin înălţătoare prin tragismul lor. Asemenea idealuri tragice trăiau pe atunci în inimile celor mai buni vienezi şi austrieci.

Îi indispuneam adeseori pe aceşti idealişti atunci când îmi exprimam o convingere care mi se impusese prin adâncirea în epoca lui Goethe. Eu afirmam că în această epocă fusese atinsă culmea evoluţiei culturii europene. Mai târziu, însă, nu s-a rămas pe această culme. Era ştiinţelor naturii, cu consecinţele ei asupra vieţii oamenilor şi a popoarelor, e un declin. Pentru a se putea progresa mai departe e necesar un impuls cu totul nou, din direcţia spiritului. Pe căile pe care s-a mers până acum în domeniul spiritualului nu se poate merge mai departe, fără a da înapoi. Goethe este o culme; numai că pe această culme el nu este un început, ci un sfârşit. El trage concluziile unei evoluţii care se încheia cu el şi îşi găseşte în el expresia cea mai deplină, dar care nu mai poate fi continuată fără să se caute nişte izvoare mult mai genuine ale trăirii spirituale decât cele cuprinse în această evoluţie. În această dispoziţie sufletească am scris ultima parte a lucrărilor mele despre Goethe.

Şi în această dispoziţie sufletesacă am făcut cunoştinţă cu scrierile lui Nietzsche. Dincolo de bine şi de rău a fost prima sa carte pe care am citit-o. De felul său de privi lucrurile mă simţeam captivat şi respins în acelaşi timp. Am scos-o greu la capăt cu Nietszche. Îmi plăceau stilul, îndrăzneala lui, dar îmi displăcea profund felul în care Nietzsche vorbea despre cele mai adânci probleme, fără a se cufunda în ele în mod conştient cu sufletul, în trăire spirituală. Pe de altă parte, mi se părea şi că el spune multe lucruri extraordinar de înrudite cu cele care mie îmi erau nespus de aproape prin trăire spirituală. Mă simţeam astfel aproape de luptele sale şi simţeam că trebuie să exprim cumva această apropiere. Nietzsche îmi apărea ca una dintre figurile cele mai tragice ale acelei epoci. Şi gândeam că acest tragism se naşte într-un suflet uman mai profund din cauza dispoziţiei spirituale a epocii materialismului. Ultimii ani petrecuţi la Viena au fost plini de asemenea sentimente.

Înainte ca prima perioadă a vieţii mele să fi luat sfârşit, am avut ocazia să vizitez Budapesta şi Transilvania. Prietenul amintit mai înainte, originar din Transilvania, care a rămas alături de mine în toţi anii ce s-au scurs de atunci, cu o fidelitate rar întâlnită, îmi făcuse cunoştinţă cu mai mulţi dintre compatrioţii săi, aflaţi la Viena. Aveam astfel, pe lângă celelalte relaţii sociale foarte intense, şi relaţii cu transilvăneni. Printre aceştia se numărau domnul şi doamna Breitenstein [ Nota 97 ], cu care mă împrietenisem pe atunci şi care mi-au rămas prieteni dintre cei mai dragi. Ei au de multă vreme sarcini de răspundere în cadrul Societăţii Antroposofice din Viena. Contactul cu aceşti transilvăneni mi-a oferit prilejul de a face o călătorie la Budapesta. Capitala Ungariei, cu caracterul ei atât de diferit de acela al Vienei, a făcut asupra mea o impresie profundă. De la Viena ajungi la Budapesta trecând prin nişte peisaje fermecătoare şi întâlnind oamenii cei mai plini de temperament şi mai muzicali. Dacă te uiţi pe fereastra vagonului ai impresia că natura însăşi devine poetică într-un fel cu totul deosebit şi că oamenii, neluând prea mult în seamă natura poetică cu care sunt deprinşi, se mişcă în acest cadru după o muzică a inimii, adeseori adânc interiorizată. Când pui piciorul în Budapesta, îţi vorbeşte o lume care, chiar dacă este privită de către reprezentanţii celorlalte popoare europene cu cea mai mare simpatie, nu poate fi niciodată înţeleasă cu totul. Un fond întunecat, pe care străluceşte o lumină ce irizează în diferite culori. Mie această fiinţă mi-a apărut când am stat în faţa monumentului lui Franz Deak, concentrată într-o singură imagine. În mintea acestui om care a creat Ungaria dintre 1867 şi 1918 a trăit o voinţă îndrăzneaţă şi mândră, care lucrează cu îndrăzneală, care se impune fără viclenie, dar cu o lipsă totală de scrupule. Simţeam cât de adevărată era, din punct de vedere subiectiv, pentru orice maghiar autentic, vorba pe care am auzit-o atât de des: „în afara Ungariei nu este viaţă; şi chiar dacă există, nu e ca la noi“.

Văzusem în copilărie, la frontiera de vest a Ungariei, cum germanii simţeau adeseori pe propria lor piele această voinţă îndrăzneaţă şi mândră; acum, în mijlocul Ungariei am aflat că această voinţă îl face pe maghiar să trăiască într-o anumită izolare umană, care se înveşmântează cu o anumită naivitate într-o strălucire de la sine înţeleasă pentru ea şi pentru care este foarte important să se arate ochilor ascunşi ai naturii, dar nu celor deschişi ai omului.

La o jumătate de an după această vizită prietenii din Transilvania m-au invitat să ţin o conferinţă la Sibiu [ Nota 98 ]. Era perioada Crăciunului. Am călătorit străbătând câmpiile întinse în mijlocul cărora este situat oraşul Arad. Când ochii mei au văzut aceste câmpii întinse în care totul este orizont larg deschis, ce nu pune nici o limită privirii, în inima mea au prins să răsune poeziile pline de dor ale lui Lenau. A trebuit să înnoptez într-un sătuc de graniţă dintre Ungaria şi Transilvania. Am petrecut jumătate din noapte într-un han. În afară de mine se mai aflau acolo la o masă doar nişte jucători de cărţi. Erau adunate acolo toate naţionalităţile ce puteau fi găsite pe atunci în Ungaria şi Transilvania. Oamenii jucau cu o patimă care izbucnea mereu din jumătate în jumătate de oră, astfel încât ea se concretiza parcă în norii sufleteşti ce se ridicau deasupra mesei, luptându-se între ei ca nişte demoni şi înghiţindu-i pe oameni cu totul. Ce diversitate în exteriorizarea pasiunii mi se înfăţişa aici, la aceste diferite naţionalităţi!

În ziua de Crăciun am ajuns la Sibiu. Am fost introdus în lumea saşilor transilvăneni. Aceştia trăiau în mijlocul românilor şi al maghiarilor. O populaţie nobilă, care voia să se menţină cu fruntea sus în declinul ei, pe care nu voia să-l vadă. O populaţie germană care, rătăcită prin Est ca o amintire vie a vieţii sale din secolele trecute, ar vrea să rămână credincioasă originii sale, dar în a cărei dispoziţie sufletească trăieşte o detaşare de lume, ce se manifestă pretutindeni în viaţă printr-o voioşie dobândită prin educaţie. Am trăit zile frumoase printre pastorii germani ai Bisericii evanghelice, printre profesorii de la şcolile germane şi printre alţi germani transilvăneni. Mi se încălzea inima printre aceşti oameni care, având specificul naţional, manifestau grijă să-şi păstreze o cultură a inimii care vorbea la rândul ei, înainte de toate, inimii.

Această căldură îmi trăia în suflet atunci când, împreună cu vechii şi cu noii prieteni, înfăşuraţi în blănuri groase, am făcut o plimbare cu sania spre sud, către Carpaţi (Alpii Transilvaniei), pe un ger straşnic şi cu o zăpadă ce scârţâia sub tălpi. Un versant de munte negru, împădurit, care-ţi apare din depărtare când mergi într-acolo, devine un peisaj muntos cu creste sălbatice, care te înfioară când te afli chiar lângă el.

În centrul a tot ce am trăit acolo era vechiul meu prieten [ Nota 99 ]. El găsea situaţii mereu noi prin care am putut să cunosc în profunzime felul de a fi al saşilor transilvăneni. El încă mai petrecea pe atunci o perioadă la Viena şi una la Sibiu. Întemeiase la Sibiu o gazetă săptămânală, cu scopul de a cultiva tradiţiile saşilor transilvăneni. O iniţiativă bazată în întregime pe idealism şi pe nici un dram de experienţă practică, dar la care colaborau, totuşi, aproape toţi apărătorii tradiţiilor săseşti din Transilvania. După câteva săptămâni revista a încetat să mai apară.

Evenimente ca aceste călătorii mi-au fost aduse de destin; prin ele mi-am putut educa ochiul pentru observarea lumii exterioare, lucru deloc uşor pentru mine, care, în schimb, în elementul spiritual trăiam în mod oarecum firesc.

În călătoria de înapoiere la Viena m-au năpădit amintiri nostalgice. Aici mi-a căzut în curând în mână o carte despre a cărei „bogăţie spirituală” se vorbea pe atunci în cele mai largi cercuri: Rembrandt ca educator [ Nota 100 ]. În discuţiile stârnite pretutindeni de această carte puteai auzi spunându-se că apărea un spirit cu totul nou. A trebuit să-mi dau seama, tocmai cu acest prilej, cât de singur eram, cu constituţia mea sufletească, în mijlocul vieţii spirituale a epocii.

Faţă de o carte ridicată în slăvi de toată lumea eu simţeam următoarele: mi se părea că cineva s-ar fi aşezat în fiecare seară, timp de câteva luni, la o masă dintr-un local mai răsărit şi ar fi ascultat afirmaţiile „spirituale” pe care personalităţile „de seamă” le-ar fi făcut la mesele lor obişnuite; ar fi notat sub o formă aforistică cele auzite. După ce ar fi terminat cu această „muncă pregătitoare” neîntreruptă, el ar fi aruncat într-un vas fişele cu aceste aforisme, le-ar fi scuturat bine şi le-ar fi scos iarăşi afară. După aceasta el ar fi pus fişele una lângă alta, obţinând astfel cartea cu pricina. Această critică este exgerată, bineînţeles. Dar tocmai concepţia mea despre viaţă mă obliga să resping astfel ceea ce „spiritul vremii” de atunci lăuda drept realizare de prim rang. Eu simțeam în Rembrandt ca educator o carte care se menținea cu totul la suprafața unor idei pretins subtile, dar care nu avea nimic comun, prin niciuna dintre frazele sale, cu adevăratele profunzimi ale sufletului uman. Mă durea faptul că toți contemporanii mei socoteau această carte drept expresia unei personalităţi profunde, în vreme ce eu trebuia să constat că prin asemenea bălăceală de idei în ape spirituale stătute din suflete este izgonit tot ce este profund uman.

De la vârsta de 14 ani a trebuit să dau ore particulare; şi vreme de cincisprezece ani, până la începutul celei de a doua epoci din viaţa mea, cea petrecută la Weimar, destinul m-a ţinut legat de această ocupaţie. Dezvoltarea sufletească a multor oameni aflaţi la vârsta copilăriei sau a primei tinereţi s-a împletit astfel cu propria mea evoluţie. Am putut observa cât de diferit evoluează pe parcursul vieţii cele două sexe: masculin şi feminin. Căci alături de băieţi şi tineri s-a întâmplat să dau ore şi unui număr destul de mare de fete. Ba chiar mama băiatului a cărui educaţie îmi fusese încredinţată din cauza stării lui patologice, mi-a devenit un timp elevă într-ale geometriei; altă dată am fost rugat să vorbesc acestei femei şi surorii ei pe teme de estetică.

În familia acestui băiat [ Nota 101 ] îmi găsisem, pentru mai mulţi ani, un fel de cămin, de unde mergeam apoi în alte familii, pentru a le educa şi instrui copiii. Datorită raporturilor de prietenie apropiate pe care le-am avut cu mama acestui băiat, am participat pe deplin la bucuriile și suferințele familiei. În ea am cunoscut un suflet omenesc de o rară frumusețe. Se dăruise cu trup și suflet dezvoltării celor patru fii ai ei. La ea puteai studia tocmai iubirea maternă în forma ei cea mai nobilă. Colaborarea cu ea în probleme de educație a fost o experiență de viață foarte frumoasă. Era înzestrată și plină de entuziasm pentru acel domeniu al artei pe care-l reprezenta muzica. Se ocupa în parte ea însăși de educația muzicală a fiilor ei, cât timp mai erau mici. Cu mine discuta cele mai diferite probleme de viață, dovedind multă înțelegere și un interes profund pentru tot ceea ce o înconjoară. Față de lucrările mele științifice sau de alt gen a manifestat un viu interes. Un timp simţeam imperios nevoia de a discuta cu ea toate lucrurile ce-mi stăteau la inimă. Dacă-i vorbeam despre trăirile mele spirituale, ea asculta, manifestând o atitudine cel puţin ciudată: minţii ei aceste lucruri îi erau plăcute, deşi se menţinea într-o uşoară rezervă; sufletul ei primea, însă, totul. Privitor la fiinţa omenească a rămas la o concepţie oarecum naturalistă. Ea credea că structura sufletească, morală este cu totul dependentă de constituţia corporală sănătoasă ori bolnavă. Aş zice că, instinctiv, ea concepea omul de pe poziţia unui medic, ceea ce dădea ideilor ei o orientare naturalistă. Convorbirile cu ea în acest sens mă stimulau în cel mai înalt grad. Cu toate acestea, în viaţa exterioară, ea se achita de toate sarcinile ce-i reveneau cu un puternic sentiment al datoriei, considerând totuşi în interiorul ei că cele mai multe dintre aceste sarcini nu făceau parte din sfera ei de viaţă. În multe privinţe ea îşi simţea destinul ca o povară. Dar nici nu aştepta nimic de la viaţă; o accepta aşa cum era, în măsura în care nu era vorba de fiii ei. Tot ce era legat de aceştia era vieţuit de ea cu sentimentele cele mai puternice.

Am participat la toate acestea, la viaţa sufletească a acestei femei, la frumoasa dăruire cu care îşi creştea fiii, la viaţa acestei familii, în sânul unui cerc larg de rude şi prieteni. Dar n-a fost deloc uşor. Fiindcă erau evrei. În concepţiile sale, această femeie era cu totul liberă de orice limitări confesionale sau rasiale. Dar stăpânul casei, pe care îl respectam foarte mult, era foarte sensibil la tot ce spunea un arian despre evrei. Asta din cauza antisemitismului care pe atunci începea să ia proporţii.

Am participat cu entuziasm la lupta dusă de germanii din Austria pentru menţinerea fiinţei lor naţionale. Am ajuns să studiez şi problema poziţiei istorice şi sociale a evreilor. Această preocupare a devenit deosebit de intensă după ce apăruse Humunculus de Hamerling. Din cauza acestei lucrări, eminentul scriitor german a fost declarat antisemit de o mare parte dintre ziariştii vremii, ba antisemiţii naţionalişti-germani au început chiar să-l socoată unul de-ai lor. Toate acestea pe mine mă atingeau prea puţin; am scris, însă, un articol despre Homunculus [ Nota 102 ], în care îmi spuneam părerea despre locul iudaismului, într-un mod cu totul obiectiv, după câte cred. Omul în casa căruia locuiam şi cu care eram în relaţii de prietenie, l-a luat, însă, drept un fel deosebit de manifestare a antisemitismului [ Nota 103 ]. Sentimentele de prietenie ce le nutrea pentru mine n-au suferit nici cea mai mică schimbare, dar el a căzut pradă unei adânci dureri. După ce a citit articolul a stat în faţa mea răscolit de o vie durere şi mi-a spus: „Ceea ce scrieţi aici despre evrei nu poate fi înţeles deloc ca izvorând din simpatie; dar nu aceasta mă îndurerează, ci faptul că n-aţi putut ajunge la constatările care v-au făcut să scrieţi aceste lucruri decât prin legăturile strânse pe care le aveţi cu noi şi cu prietenii noştri”. Omul acesta se înşela; eu judecasem lucrurile numai şi numai prin prisma viziunii mele spiritual-istorice generale asupra lumii; în aprecierile mele nu se strecurase nici un element personal. Dar el nu putea vedea lucrurile aşa. La explicaţiile mele el răspunse cu această observaţie: „Nu, cel care-mi educă băieţii nu este, după acest articol, un «apropiat al evreilor»”. N-am reuşit să-l conving că se înşela. El nu s-a gândit nici o clipă că din această cauză legăturile mele cu familia sa ar trebui să se schimbe. El considera aceste legături absolut necesare. Cu atât mai puţin puteam eu considera că cele întâmplate ar trebui să ducă la o schimbare. Căci eu consideram că educaţia fiului său era o misiune pe care mi-o încredinţase soarta. Dar fiecare gândea că în raporturile noastre intervenise ceva tragic.

La toate acestea se adaugă faptul că în concepţia multora dintre prietenii mei se strecurase, sub influenţa luptei lor naţionale, o nuanţă antisemită. Ei nu vedeau cu ochi buni poziţia pe care o aveam în casa unor evrei; iar stăpânul casei vedea în legăturile mele de prietenie cu astfel de oameni confirmarea impresiei pe care i-o făcuse articolul meu.

Printre prietenii familiei în sânul căreia trăiam, se număra şi Ignaz Brüll [ Nota 104 ], care compusese „Crucea de Aur”. O personalitate de o mare fineţe a spiritului, pe care o îndrăgisem în mod deosebit. Ignaz Brüll avea aerul unui om detaşat de lume, cufundat în sine. Interesele sale nu se limitau la domeniul strict muzical, ci îmbrăţişau multe aspecte ale vieţii spirituale. Putea să se dedice acestor interese ca un „copil răsfăţat de soartă”, căci situaţia familiei lui îl scutea de orice grijă a traiului zilnic, permiţând creaţiei sale să se nască în condiţiile unei anumite bunăstări materiale. Aşa încât el nu s-a unit cu viaţa, ci doar cu muzica. Nu e locul să vorbesc aici despre valoarea creaţiei lui muzicale. Era însă de-a dreptul încântător să te întâlneşti cu acest om pe stradă şi să-l vezi cum se trezeşte din lumea sunetelor sale când îi vorbeai. De altfel, nasturii vestei sale nu erau încheiaţi niciodată aşa cum trebuie. Ochii săi vorbeau cu o inteligenţă blândă; mersul său, deloc apăsat, era foarte expresiv. Puteai vorbi cu el despre cele mai variate lucruri, căci avea pentru toate o înţelegere fină; dar vedeai că la el conţinutul discuţiei o lua de îndată spre domeniul muzicii.

Prin familia la care locuiam l-am cunoscut şi pe distinsul medic dr. Breuer [ Nota 105 ], care, împreună cu dr. Freud, contribuia la naşterea psihanalizei. El a fost, însă, de partea acestei concepţii doar la început; apoi n-a mai fost de acord cu forma pe care i-o dăduse Freud. Dr. Breuer era pentru mine o personalitate atrăgătoare. Admiram felul în care îşi exercita profesiunea de medic. În plus, era un spirit care avea preocupări multiple şi în alte domenii ale vieţii spirituale. Vorbea despre Shakespeare în aşa fel încât îţi stârnea în cel mai înalt grad interesul pentru acesta. Era interesant să-l auzi vorbind, cu felul lui de a gândi, pe care profesiunea de medic îşi pusese amprenta, despre Ibsen sau chiar despre „Sonata Kreutzer” a lui Tolstoi. Când stătea de vorbă despre asemenea lucruri cu prietena de care am vorbit, mama băieţilor pe care-i educam, participam şi eu cu cel mai viu interes la discuţie. Psihanaliza nu se născuse încă; dar problemele pe care le viza, fuseseră deja puse. Fenomenele de hipnoză adăugaseră gândirii de factură medicală o nuanţă deosebită. Prietena mea întreţinea cu dr. Breuer relaţii de prietenie încă din tinereţe. Mă aflam în faţa unui fapt care mi-a dat mult de gândit. Într-un anumit sens, gândirea acestei femei era şi mai apropiată de gândirea medicală decât aceea a vestitului medic. Discutam cu ea odată despre un morfinoman, pe care-l trata dr. Breuer. Prietena mea îmi zise: „Imaginaţi-vă ce-a făcut dr. Breuer. El s-a lăsat înşelat de un morfinoman care şi-a dat cuvântul de onoare că nu va mai lua morfină. Credea că realizează ceva cu asta; şi a fost dezolat atunci când pacientul nu s-a ţinut de cuvânt. Ba chiar a spus: Cum să tratez pe cineva care nu-şi ţine cuvântul dat? Cum e cu putinţă – spuse ea – ca un medic excelent să fie aşa de naiv? Cum să vrei să vindeci printr-o promisiune ceva atât de adânc înrădăcinat «în natură»?” Nu este important dacă ea avea sau nu pe de-a-ntregul dreptate; s-ar putea ca ideile medicului despre terapia prin sugestie să fi jucat un rol în încercarea sa de a-şi vindeca bolnavul; dar nu se poate pune la îndoială faptul că remarca prietenei mele dovedeşte energia extraordinară cu care ea vorbea în spiritul ce domnea pe atunci în şcoala de medicină din Viena, aflată în plină dezvoltare.

Această femeie era în felul ei o personalitate remarcabilă; şi ea rămâne o figură remarcabilă între cele pe care le-am întâlnit în decursul vieţii mele. A murit demult; unul dintre motivele pentru care mi-a venit atât de greu să plec din Viena, a fost şi faptul că mă despărţeam de ea.

Dacă mă întorc cu gândul la conţinutul primei perioade din viaţa mea, încercând s-o caracterizez din exterior, mi se impune acest sentiment: destinul a făcut în aşa fel încât, până la vârsta de 30 de ani să nu fiu legat de nici o „profesiune” exterioară. Nici în Arhiva Goethe-Schiller nu am intrat pentru a ocupa acolo un post pentru toată viaţa, ci ca simplu colaborator independent la editarea operelor lui Goethe, de care arhiva se ocupa din însărcinarea arhiducesei Sophia. În prezentarea făcută de directorul arhivei în volumul XII al Anuarului Goethe, el scria: „Colaboratorilor permanenţi li s-a alăturat – începând cu toamna anului 1890 – Rudolf Steiner din Viena. Lui îi este încredinţat (cu excepţia părţii de osteologie) întregul domeniu al „morfologiei”: cinci sau şase volume ale «secţiunii a doua», cu nişte materiale de o excepţională importanţă aflate în manuscrise”.