Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XXI

Prin politicianul ateu despre care v-am vorbit, l-am cunoscut pe proprietarul unei librării. Această librărie cunoscuse odinioară zile mai bune decât cele din perioada şederii mele la Weimar. Cel puţin aşa fusese încă pe vremea tatălui acelui tânăr care era acum proprietar şi cu care făcusem cunoştinţă. Pentru mine era important faptul că această librărie scotea o gazetă [ Nota 176 ] în care apăreau articole pe înţelesul tuturor despre viaţa spirituală contemporană, ca şi comentarii pe marginea noilor apariţii din domeniul literar, ştiinţific şi artistic. Şi această gazetă era pe cale de dispariţie. Îşi pierduse o mare parte a cititorilor. Dar mie ea mi-a dat posibilitatea să public articole în care să prezint multe lucruri legate de ceea ce exista sau intra pe atunci în orizontul meu spiritual. Deşi numeroasele articole şi recenzii pe care le publicam în ea erau citite numai de puţini oameni, mă bucuram că am posibilitatea de a avea la dispoziţie un ziar care tipărea tot ce voiam. De aici porneşte o direcţie a activităţii mele care a devenit mai apoi deosebit de rodnică, atunci când am scos „Magazin für Literatur” şi când, prin aceasta, am fost obligat să gândesc şi să simt cu intensitate ceea ce gândea şi simţea viaţa spirituală a epocii.

Şi aşa se face că Weimarul a devenit pentru mine oraşul la care m-am întors mereu cu gândul în cursul vieţii. Pentru că orizontul limitat în care fusesem constrâns să trăiesc la Viena, se lărgise; şi aici am avut multe trăiri spirituale şi omeneşti ale căror urmări s-au arătat mai târziu.

Din toate acestea, cele mai importante rămân, totuşi, relaţiile umane pe care le-am avut.

Când, mai târziu, am evocat în sufletul meu Weimarul şi viaţa mea de acolo, privirea mea spirituală s-a îndreptat mereu spre o casă pe care o îndrăgisem în mod deosebit.

Îl cunoscusem pe actorul Neuffer [ Nota 177 ] încă pe vremea când juca la teatrul din Weimar. Am preţuit la el la început seriozitatea şi severitatea felului său de a-şi privi meseria. În concepţia sa referitoare la arta dramatică nu permitea să pătrundă nici un pic de dilentantism. Era un sentiment binefăcător, deoarece oamenii nu-şi dau seama întotdeauna de faptul că arta dramatică trebuie să respecte aceleaşi premise artistice obiective ca, de exemplu, muzica.

Neuffer s-a căsătorit cu sora pianistului şi compozitorului Bernhard Stavenhagen. Am fost introdus în casa lui. Ca urmare, am fost primit cu cea mai mare prietenie şi în casa părinţilor doamnei Neuffer şi a lui Bernhard Stavenhagen. Doamna Neuffer este o femeie ce învăluie într-o atmosferă de spiritualitate tot ceea ce o înconjoară. Părerile ei, care îşi aveau rădăcinile în adâncurile tainice ale sufletului, aruncau în felul cel mai natural şi mai nepretenţios posibil o lumină minunată asupra tuturor discuţiilor care se purtau în acea casă. Ea spunea ceea ce avea de spus într-o formă bine gândită şi, totuşi, graţioasă. Şi în orice clipă, când mă aflam în familia Neuffer, aveam sentimentul: doamnna Neuffer caută adevărul în toate relaţiile de viaţă, într-un mod rar întâlnit.

Mi-am putut da seama că eram primit cu plăcere în această casă, din câteva întâmplări. Aş vrea să amintesc aici numai una dintre ele.

Într-un an, în seara din Ajunul Crăciunului, a venit la mine dl Neuffer şi, pentru că nu eram acasă, mi-a lăsat un bilet cu invitaţia de a veni neapărat la ei de Crăciun. Nu-mi era uşor să răspund acestei invitaţii pentru că de Crăciun eram invitat întotdeauna în mai multe familii din Weimar. Am reuşit, totuşi, să merg. Şi astfel am găsit, alături de cadourile copiilor, şi un cadou de Crăciun deosebit de frumos pentru mine şi de a cărui valoare vă puteţi da seama numai dacă vă voi spune povestea lui.

Într-o zi un cunoscut m-a dus în atelierul unui sculptor. Acesta voia să-mi arate lucrărille lui. Ceea ce am văzut acolo m-a interesat, de fapt, foarte puţin. Un singur bust care zăcea părăsit într-un colţ mi-a atras atenţia. Era bustul lui Hegel [ Nota 178 ]. În atelierul care fusese instalat în apartamentul unei doamne mai în vârstă şi foarte respectate în Weimar, se găseau tot felul de sculpturi. Atelierul era închiriat de către diferiţi sculptori numai pentru perioade mai scurte; şi acolo rămâneau multe dintre lucrările pe care un chiriaş sau altul nu mai voia să le ia cu el. Dar printre acestea se aflau şi obiecte care rămăseeră de mult timp acolo fără a fi luate în seamă, cum era cazul şi cu acel bust al lui Hegel.

Interesul pe care mi l-a stârnit acest bust m-a făcut să vorbesc ici şi colo despre el. Aşa se face că am pomenit odată de el şi în casa Neuffer; şi am dat de înţeles că m-aş bucura dacă aş intra în posesia acelui bust.

Şi în cea dintâi seară de Crăciun care a urmat, l-am primit în dar de la familia Neuffer. A doua zi, la prânz, la care mă invitaseră şi pe mine, Neuffer a povestit cum reuşise să achiziţioneze bustul.

Se dusese mai întâi la doamna căreia îi aparţinea atelierul. I-a spus că cineva a văzut bustul din atelierul ei şi că ar fi nespus de bucuros să-l poată cumpăra. Doamna a spus: da, astfel de lucruri sunt de multă vreme în casa ei, dar ea nu ştie dacă, printre ele se află, într-adevăr şi un „Hegel”. S-a arătat, totuşi, gata să-l conducă pe Neuffer în atelier, ca să-l poată căuta el însuşi. El a „cercetat” tot ce era acolo, n-a uitat nici cel mai ascuns ungher; dar bustul lui Hegel nu era nicăieri. Neuffer era foarte trist, pentru că s-ar fi simţit foarte fericit la gândul că-mi va putea face o bucurie cu bustul lui Hegel. Se afla deja în uşa apartamentului cu doamna despre care este vorba. S-a întâmplat să treacă pe acolo chiar în acel moment servitoarea. Ea a apucat să mai audă cuvintele lui Neuffer: „Da, păcat că n-am găsit bustul lui Hegel”. „Hegel”, strigase fata, „ăsta nu e oare capul cu nasul rupt de sub patul meu, din camera servitorilor?” Imediat s-a pus la cale ultima formalitate a expediţiei. Neuffer a putut într-adevăr să achiziţioneze bustul; până în seara de Crăciun mai rămăsese timp să se repare vârful nasului.

Şi aşa am intrat în posesia bustului lui Hegel, unul dintre puţinele lucruri care m-au însoţit apoi prin multe locuri. Mă uitam întotdeauna cu plăcere reînnoită la acest cap al lui Hegel (lucrat de Wichmann în anul 1826), mai ales atunci când mă adânceam în lumea ideilor lui Hegel. Şi acest lucru se întâmpla cu adevărat foarte des. Trăsăturile feţei, care sunt expresia cea mai umană a celei mai pure gândiri, sunt un tovarăş de viaţă.

Aşa era la familia Neuffer. Ei erau neobosiţi atunci când voiau să facă o bucurie cuiva cu ceva care era strâns legat de sufletul acestuia. Copiii, care au apărut pe rând în familia Neuffer, aveau o mamă exemplară. Doamna Neuffer educa mai puţin prin ceea ce făcea, şi mai mult prin ceea ce era ea, prin întreaga ei fiinţă. Am avut bucuria de a fi naşul unuia dintre fiii ei. Fiecare vizită în casa lor era pentru mine un izvor de adâncă mulţumire. Am avut ocazia să le fac vizite şi mai târziu, după ce plecasem din Weimar şi veneam numai din când în când pentru a ţine conferinţe. Din păcate, acest lucru nu se mai întâmplase de multă vreme. Şi aşa se face că nu i-am mai putut vedea pe cei din familia Neuffer, în anii în care asupra lor s-au abătut încercări dureroase ale destinului. Pentru că această familie este una dintre cele mai greu încercate în timpul războiului mondial.

O persoană încântătoare era tatăl doamnei Neuffer, bătrânul Stavenhagen. Ce-i drept, el avusese înainte o profesiune legată de lucruri practice, dar apoi se retrăsese din afaceri. Acum trăia aproape numai cu ceea ce-i oferea biblioteca pe care o adunase. Iar felul cum trăia el acolo, era considerat foarte simpatic de cei din jur. În bătrânul acesta drag nu se cuibărise deloc autoadulaţia şi nici orgoliul intelectual, ci ceva care te făcea să recunoşti în fiecare cuvânt dorinţa sinceră de a şti.

Atmosfera din Weimar era cu adevărat pe atunci de aşa natură că sufletele care nu se simţeau prea mulţumite în alte oraşe veneau aici. Aşa era cu cei care-şi întemeiau aici un cămin permanent şi aşa era şi cu cei care reveneau uneori în vizită. Simţeai că pentru mulţi vizitele la Weimar erau cu totul altceva decât vizitele în alte oraşe.

Am simţit acest lucru mai ales la poetul danez Rudolf Schmidt [ Nota 179 ]. A venit pentru prima dată la premiera dramei sale Regele transformat. Am făcut cunoştinţă cu el deja în cursul acestei vizite. Apoi, însă, a venit de multe ori la Weimar când acesta era vizitat de oaspeţi străini. Acest om bine făcut, de pe capul căruia se revărsau cârlionţii, se afla de multe ori printre aceşti vizitatori. Pentru sufletul său era ceva deosebit de atrăgător felul în care „sunt” oamenii la Weimar. Era o personalitate bine conturată. În filosofie era adeptul lui Rasmus Nielson. Prin acesta, care pornise de la Hegel, Rudolf Schmidt ajunsese la o frumoasă înţelegere a filosofiei idealiste germane. Şi dacă judecăţile lui Schmidt erau clar conturate în direcţie pozitivă, ele nu erau mai puţin clar orientate în cea negativă. El devenea, de exemplu, satiric, caustic, de-a dreptul nimicitor, când venea vorba de Georg Brades. Era ceva artistic în felul în care un om îşi manifesta aici o antipatie totală, vastă, revărsată asupra unui anumit lucru. Mie aceste manifestări ale sale nu mi-au putut face altă impresie, decât una artistică. Pentru că citisem multe dintre lucrările lui Georg Brades. Mă interesase în mod deosebit ceea ce el scrisese, într-o formă plină de duh, în baza unor observaţii şi cunoştinţe vaste, în orice caz, despre curentele spirituale ale popoarelor europene. Dar ceea ce scria Rudolf Schmidt era cinstit din punct de vedere subiectiv, şi cu adevărat captivant, datorită caracterului său. În cele din urmă, l-am îndrăgit în adâncul inimii pe Rudolf Schmidt: mă bucuram de zilele în care el venea la Weimar. Era interesant să-l auzi vorbind despre patria sa nordică și să vezi ce facultăţi importante se dezvoltaseră în el tocmai din izvorul fundamental al sensibilităţii nordice. Nu mai puţin interesant era să discuţi cu el despre Goethe, Schiller, Byron. Atunci vorbea, într-adevăr, cu totul altfel decât Georg Brades. Acesta era în toate judecăţile sale, cunoscuta personalitate internaţională, în timp ce Rudolf Schmidt vorbea înainte de toate ca danez. Dar tocmai din această cauză el spunea multe lucruri şi în multe privinţe era mai interesant decât Georg Brades.

În ultima parte a şederii mele la Weimar m-am împrietenit cu Conrad Ansorge [ Nota 180 ] şi cu cumnatul său, von Crompton. Mai târziu, Conrad Ansorge şi-a dezvoltat cu strălucire marele său talent artistic. Dar eu trebuie să vorbesc aici numai despre ceea ce a reprezentat pentru mine pe la sfârşitul anilor nouăzeci frumoasa prietenie care ne-a legat şi despre felul cum eu îl vedeam pe atunci.

Soţia lui Ansorge şi cea a lui von Crompton erau surori. Ne întâlneam fie în casa lui von Crompton, fie în hotelul „Curtea rusă”.

Ansorge era o natură artistică energică. Ea pianist şi compozitor. În perioada în care ne-am cunoscut la Weimar el punea pe note versuri de Nietzsche şi de Dehmel. Era totdeauna un eveniment, atunci când prietenii ce se adunaseră cu încetul în jurul lui Ansorge şi al lui von Crompton, aveau ocazia să asculte o nouă compoziţie de-a lui.

Din acest cerc făcea parte şi un redactor din Weimar, Paul Böhler. El conducea ziarul „Deutschland”, care avea o existenţă destul de independentă alături de oficialul „Weimarischen Zeitung”. Şi în acest cerc îşi făceau apariţia unii dintre prietenii mei de la Weimar: Fresenius, Heitmüller, de asemenea Fritz Koegel ş.a. Când Otto Erich Harleben venea la Weimar, el venea întotdeauna şi în mijlocul acestui cerc, după ce acesta se constituise.

Conrad Ansorge provenea din cercul lui Liszt. Sunt sigur că nu spun un neadevăr dacă afirm că el se declara elev al lui Liszt, unul dintre cei care rămăseseră cei mai credincioşi artei maestrului. Dar tocmai prin Conrad Ansorge sufletelor noastre li se înfăţişa în chipul cel mai frumos posibil ceea ce continua să trăiască din Liszt. Pentru că la Ansorge toată muzica venită de la el ţâşnea din izvorul unui omenesc individual, cu totul genuin. Poate că acest omenesc fusese stimulat de Liszt; dar farmecul său consta tocmai în genuinul său. Eu spun aceste lucruri aşa cum le-am simţit atunci; nu interesează aici ce am gândit despre ele mai târziu sau cum mă raportez la ele în prezent.

Odinioară, Ansorge fusese legat de Weimar prin Liszt, dar în epoca despre care vorbesc aici, el se îndepărtase sufleteşte de acest oraş. Şi acesta era lucrul prin care cercul Ansorge-Crompton se deosebea de celelalte, şi anume, faptul că el avea cu totul altă atitudine faţă de Weimar decât marea majoritate a oamenilor despre care am arătat până aici că mi-au fost apropiaţi.

Aceşti oameni trăiau în Weimar în felul pe care l-am descris în capitolul anterior. Interesele acestui cerc tindeau să iasă din Weimar. Şi aşa se face că în perioada în care îmi terminasem munca la Weimar şi când mă gândeam să părăsesc oraşul lui Goethe, întreţineam relaţii de prietenie cu nişte oameni pentru care viaţa la Weimar nu era ceva caracteristc. În mijlocul acestor prieteni m-am îndepărtat, într-un anumit sens, de Weimar.

Ansorge, care simţea că Weimarul era o frână în evoluţia sa artistică, s-a mutat la Berlin aproape în acelaşi timp cu mine. Paul Böhler, deşi era redactor la cel mai citit ziar din Weimar, nu scria din „spiritul weimarez” al epocii, ci critica aspru acest spirit, de pe nişte poziţii mai generale. De altfel, el era acela care-şi ridica glasul întotdeauna când era vorba de a pune în adevărata sa lumină ceea ce venea din direcţia oportunismului şi a îngustimii de spirit. Şi aşa se face că el şi-a pierdut postul, chiar în perioada în care avea legături cu cercul despre care v-am vorbit.

Von Crompton era omul cel mai simpatic ce se poate imagina. În casa lui acest cerc putea petrece ceasuri încântătoare. În centrul acestuia se afla doamnna von Crompton, o femeie spirituală şi graţioasă, care făcea o impresie solară celor din jur.

Întregul cerc stătea sub semnul lui Nietzsche, ca să zic aşa. Toţi considerau concepţia de viaţă a lui Nietzsche demnă de cel mai viu interes; vedeau în structura sufletească de tipul celei ce se manifestase în Nietzsche o floare a omenescului adevărat şi liber.

Pornind de la aceste două aprecieri, mai ales von Crompton era un reprezentant al entuziaştilor susţinători ai lui Nietzsche din perioada anilor nouăzeci. Propria mea atitudine faţă de Nietzsche nu s-a schimbat în cadrul acestui cerc. Dar pentru că eu eram cel întrebat atunci când voiau să ştie ceva în legătură cu Nietzsche, atitudinea lor faţă de Nietzsche s-a proiectat şi asupra poziţiei mele faţă de el.

Dar trebuie să spun că tocmai acest cerc îşi înălţa privirile cu înţelegere spre ceea ce Nietzsche credea că ajunsese să cunoască, că el încerca să trăiască idealurile lui Nietzsche mai bine decât o făceau alţii, care nu trăgeau întotdeauna concluziile cele mai potrivite din ideea „supraomului” sau din aceea referitoare la „dincolo de bine şi de rău”.

Pentru mine, acest cerc era important prin energia debordantă, cuceritoare, care trăia în sânul lui. Pe de altă parte, am găsit aici înţelegerea cea mai binevoitoare faţă de tot ceea ce eu credeam că pot să spun în cadrul acestui cerc.

Serile în care străluceau creaţiile muzicale ale lui Ansorge şi participanţii aveau sufletele pline de discuţiile purtate în jurul personalităţii lui Nietzsche, seri în care dezbăteam probleme despre lume şi viaţă, erau ceva foarte plăcut, la care mă gândesc cu recunoştinţă, pentru că au înfrumuseţat ultimele luni ale şederii mele la Weimar.

Pentru că toate manifestările acestui cerc izvorau dintr-un simţ artistic nemijlocit şi serios, şi pentru că ele voiau să se pătrundă de o concepţie despre lume care să-l aibă în centrul ei pe omul veritabil, nu puteam avea sentimente dezagreabile atunci când ei spuneau ce nu le plăcea în atmosfera de la Weimar. Pe lângă aceasta, tonul de aici era cu totul diferit de cel cu care mă obişnuisem mai demult în cercul lui Olden. Acolo ironia juca un rol important; şi Weimarul era considerat şi el „omenesc – mult prea omenesc”, aşa cum ei ar fi considerat orice alt oraş dacă ar fi trăit în el. În cercul Ansorge-Crompton aş zice că exista o sensibilitate mai serioasă: cum să evolueze mai departe cultura germană dacă un oraş ca Weimarul răspunde într-o atât de mică măsură sarcinilor care-i fuseseră încredinţate?

Pe fundalul acestei vieţi sociale a apărut cartea mea Concepţia despre lume a lui Goethe, cu care mi-am încheiat activitatea de la Weimar. Când, cu câtva timp în urmă m-am îngrijit de o nouă ediţie a acestei cărţi, am simţit în felul în care-mi concepusem ideile pe atunci, la Weimar, ecoul întâlnirilor din acest cerc.

Cartea este ceva mai puţin impersonală decât ar fi fost, dacă scriind-o, în sufletul meu n-ar fi vibrat ecourile a ceea ce se repeta mereu în acest cerc, cu entuziasm, energie şi convingere, despre „esenţa personalităţii”. E singura mea carte despre care trebuie să spun tocmai acest lucru. Pe toate celelalte trebuie să le desemnez drept rod al trăirilor personale, în cel mai adevărat sens al cuvântului; totuşi nu astfel încât propria personalitate participă într-o măsură foarte mare la esenţa personalităţilor din ambianţa sa.

Dar ceea ce am afirmat acum se referă doar la ţinuta generală a cărţii. Concepţia despre lume a lui Goethe, care se revelează pe tărâmul cercetării naturii, este prezentată, totuşi, aşa cum ea se contura pentru mine deja în lucrările despre Goethe pe care le-am scris în anii optzeci. Concepţiile mele s-au extins, s-au adâncit, s-au consolidat numai în ceea ce priveşte un detaliu sau altul, prin faptul că am cercetat manuscrisele lui Goethe, la care numai în arhivă am avut acces.

În tot ceea ce am elaborat în legătură cu Goethe, am căutat să prezint lumii conţinutul şi orientarea „concepţiei sale despre lume”. De aici trebuia să rezulte felul cum investigaţiile şi gândirea vastă, pătrunzând lucrurile în mod spiritual, l-au condus pe Goethe la descoperiri în diferitele ramuri ale ştiinţelor naturii. Nu voiam să atrag atenţia asupra acestor descoperiri ca atare, ci să arăt că ele erau flori pe planta unei concepţii spirituale despre natură.

Am scris prezentarea acestui sector al gândirii şi cercetării lui Goethe cu scopul de a caracteriza concepţia sa despre natură drept parte integrantă a ceea ce Goethe a dat omenirii. Dar am urmărit acelaşi scop şi prin ordinea în care am publicat articolele despre Goethe, în amândouă ediţiile pe care le-am pregătit, cea din seria „Literatura naţională germană”, ediţia Kürschner şi cea din ediţia Sophie de la Weimar. N-am considerat niciodată că ar fi o sarcină care ar putea să rezulte pentru mine din întreaga activitate a lui Goethe, aceea de a arăta ce a realizat Goethe ca botanist, zoolog, geolog, pe tărâmul teoriei culorilor, în felul în care judecă asemenea realizări forumul ştiinţei oficial recunoscute. Mi s-a părut că este neindicat să fac aşa ceva şi când a fost vorba să ordonez articolele în vederea publicării lor în ediţiile amintite.

Aşa că şi acea parte a scrierilor lui Goethe, pe care am pregătit-o pentru ediţia de la Weimar, n-a devenit decât un document referitor la concepţia despre lume a lui Goethe, care se revelase în felul în care el cercetase natura. Eu trebuia să arăt cum această concepţie despre lume aruncă luminile sale deosebite asupra botanicii, geologiei etc. S-a constatat, de exemplu, că ar fi trebuit să aranjez în altă ordine scrierile de geologie-mineralogie, pentru ca din conţinutul lor să reiasă „poziţia lui Goethe faţă de geologie”. Nu era nevoie decât ca cineva să citească ceea ce am scris eu în acest sens, despre ordinea scrierilor lui Goethe, în introducerile la ediţiile îngrijite de mine din seria „Literatura naţională germană” a lui Kürschner, ca să nu se mai îndoiască de faptul că nu am adoptat niciodată punctele de vedere reclamate de criticii mei. La Weimar s-a ştiut acest lucru, atunci când am fost chemat să colaborez la arhivă. Pentru că în ediţia Kürschner apăruse deja tot ceea ce stătea la baza punctelor mele de vedere, înainte ca cineva să se fi gândit să-mi încredinţeze vreo sarcină la Weimar. Această sarcină mi-a fost încredinţată în deplină cunoştinţă de cauză. Nu voi nega niciodată faptul că „specialiştii” pot considera greşite unele detalii din ceea ce eu am făcut, pregătind ediţia de la Weimar. N-au decât să le corecteze. Dar lucrurile n-ar trebui prezentate ca şi cum forma pe care am dat-o ediţiei n-a fost determinată de principiile mele, ci de priceperea sau nepriceperea mea. N-ar trebui să le prezinte mai ales aceia care recunosc că n-au organul necesar pentru a înţelege ceea ce eu am spus despre Goethe. Dacă ar fi vorba, ici şi colo, de unele greşeli obiective, aş putea să le atrag atenţia celor care mă critică asupra unor greşeli şi mai grave, şi anume, cele din compunerile pe care le-am scris pe vremea când eram elev al Şcolii Reale Superioare. În această descriere a vieţii mele am arătat că deja în copilărie am trăit în lumea spirituală ca lumea firească pentru mine, dar că a trebuit să-mi cuceresc cu greu tot ceea ce se referă la cunoaşterea lumii exterioare. Aşa că din acest punct de vedere am fost un retardat. Iar unele detalii ale ediţiei Goethe, de care m-am îngrijit, sunt consecinţe ale acestei particularităţi din dezvoltarea mea.