Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XXVI

S-ar părea că diferite afirmaţii făcute de mine, în conferinţe sau în scris, în această perioadă sunt în contradicţie cu lucrările despre creştinism pe care le-am scris mai târziu. Dar aici trebuie să se ţină seama de următorul lucru. Când scriam în această perioadă cuvântul „creştinism”, eu aveam în minte doctrina transcendentală, aşa cum trăia ea în confesiunile religioase creştine. Întregul conţinut al trăirii religioase vorbea de o lume spirituală la care omul nu poate ajunge prin dezvoltarea forţelor sale spirituale. Ceea ce religia are de spus, poruncile morale pe care ea trebuie să le dea îşi au originea în revelaţiile care vin spre om din exterior. Împotriva ei se îndrepta concepţia mea spirituală, care voia să perceapă lumea spirituală din om şi natură exact ca pe cea senzorială. I se opunea şi individualismul meu etic, care spunea că viaţa morală nu izvorăşte din nişte porunci din afară, ci din dezvoltarea fiinţei spiritual-sufleteşti a omului, în care trăieşte divinul.

Ceea ce avea loc pe atunci în sufletul meu în contrast cu creştinismul a fost o încercare grea pentru mine. Perioada dintre despărţirea de munca mea de la Weimar şi până la definitivarea cărţii Creştinismul ca fapt mistic [ Nota 195 ] a fost dominată de această încercare. Astfel de încercări sunt nişte piedici pe care destinul (Karma) le pune în calea evoluţiei spirituale, pentru ca ea să le învingă.

În gândirea care poate rezulta – dar pe atunci încă nu rezulta – din cunoaşterea naturalist-ştiinţifică, eu vedeam baza pe care oamenii ar putea ajunge la perceperea directă a lumii spirituale. De aceea, am subliniat în mod energic cunoaşterea legilor naturii, care trebuie să ducă la cunoaşterea spiritului. Pentru cel care nu se situează în lumea spirituală prin trăire, ca mine, o astfel de adâncire într-o direcţie a gândirii nu reprezintă decât o simplă activitate intelectuală. Pentru cel care trăieşte, însă, lumea spiritului, ea înseamnă în mod esenţial altceva. El este dus în apropierea unor fiinţe din lumea spirituală care vor să facă din această direcţie de gândire singura dominantă. Aici unilateralitatea în cunoaştere nu este numai cauza unor rătăciri abstracte; ceea ce în lumea oamenilor se manifestă drept eroare, aici este contact spiritual viu cu nişte fiinţe. Mai târziu, când voiam să vorbesc despre aceste fiinţe, le-am numit entităţi ahrimanice. Pentru ele este un adevăr absolut părerea că lumea este o maşină. Ele trăiesc într-o lume imediat învecinată cu cea fizică.

Eu n-am căzut nici o clipă cu propriile mele idei în mrejele întinse de această lume. Nici chiar în inconştient. Pentru că vegheam cu grijă ca întreaga mea activitate de cunoaştere să se desfăşoare exclusiv în conştienţa lucidă. Cu atât mai conştientă era lupta mea interioară împotriva puterilor demonice care nu voiau să lase ca din cunoaşterea naturii să decurgă perceperea spiritului, ci un fel de a gândi mecanicist-materialist.

Cel care caută cunoaşterea spirituală trebuie să trăiască aceste lumi; nu este suficient să reflecteze la ele în mod pur teoretic. În acea vreme a trebuit să-mi salvez trăirea spirituală în furtuni interioare, care aveau loc în spatele trăirilor mele exterioare.

În această perioadă de grele încercări, n-am mai putut înainta decât aducând în faţa ochiului meu sufletesc evoluţia creştinismului. Aşa am ajuns la cunoaşterea lucrurilor pe care le-am exprimat în cartea Creştinismul ca fapt mistic. Înainte m-am referit mereu la un conţinut al creştinismului care trăia în confesiunile existente. La fel făcuse şi Nietzsche.

În cursul acestei autobiografii, am descris o conversaţie despre Christos pe care am avut-o cu eruditul călugăr din Ordinul Cistercienilor şi profesor la Facultatea de Teologie Catolică din Viena. Fusesem confruntat atunci cu o atitudine sceptică. Eu nu găsisem nicăieri, în confesiunile existente, creştinismul pe care-l căutam. După ce această perioadă de încercări m-a supus unor lupte sufleteşti grele, a trebuit să mă adâncesc eu însumi în creştinism, şi anume, în lumea în care spiritualul vorbeşte despre creştinism.

Din poziţia mea faţă de creştinism se poate vedea cu absolută claritate că, în ştiinţa spirituală, n-am mers nicidecum pe drumurile pe care mi le atribuie unii. Ei prezintă lucrurile ca şi cum mi-aş fi adunat cunoştinţele despre spirit din diferite tradiţii vechi. Spun că am prelucrat învăţăturile gnostice sau alte teorii. Dar cunoştinţele spirituale cuprinse în Creştinismul ca fapt mistic le-am găsit eu însumi, în mod nemijlocit, în lumea spirituală. De-abia pe urmă, pentru a le arăta auditorilor de la conferinţe, cititorilor cărţii, acordul dintre ceea ce văzusem în spirit şi tradiţia istorică, am recurs la ea şi am introdus-o în carte. Dar n-am introdus în ea nimic din ceea ce există în aceste documente, fără ca mai întâi să-l fi avut în faţa mea în spirit.

În perioada în care am făcut acele afirmaţii despre creştinism care, după conţinutul cuvintelor, sunt atât de mult în contradicţie cu ceea ce am spus mai târziu, adevăratul conţinut al creştinismului începea să înmugurească în sufletul meu ca fenomen de cunoaştere interioară. La răscrucea dintre secole, mugurele se desfăcuse tot mai mult. Înainte de sfârşitul secolului, sufletul meu a trecut prin încercarea descrisă. Faptul de a fi stat spiritual în faţa Misteriului de pe Golgotha, în cea mai lăuntrică şi mai serioasă sărbătoare a cunoaşterii, a fost evenimentul central al evoluţiei mele sufleteşti.