Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XXVIII

În această perioadă grea pentru mine, direcţia Şcolii de educaţie a muncitorilor din Berlin [ Nota 201 ] mi-a făcut propunerea de a preda în cadrul acestei şcoli istoria şi exerciţiile „de vorbire”. La început m-am simţit prea puţin atras de orientarea socialistă a şcolii. Vedeam numai că îmi stă în faţă frumoasa misiune de a da învăţătură unor bărbaţi şi femei maturi din clasa muncitoare. Pentru că printre „elevi” se aflau puţini tineri. Am declarat direcţiei că dacă preiau această catedră, voi prezenta în orele de istorie drumul evolutiv pe care a mers omenirea numai potrivit cu propriile mele păreri şi nu în stilul folosit în cercurile social-democrate acum, după apariţia marxismului. Ei au insistat să le accept oferta.

După ce pusesem această condiţie, nu mă mai simţeam obligat să ţin seama de faptul că şcoala avea o orientare social-democrată, fiind întemeiată de bătrânul Liebknecht (tatăl) [ Nota 202 ]. Pentru mine şcoala era compusă din bărbaţi şi femei din rândurile proletariatului; nu mă interesa că marea majoritate erau social-democraţi.

Mă interesa, bineînţeles, structura spirituală a „elevilor”.Trebuia sa folosesc aici forme de exprimare cu care nu fusesem deloc obişnuit până atunci. Pentru a fi înţeles trebuia să mă transpun cât de cât în felul de a gândi şi a judeca al acestor oameni.

El a venit din două direcţii. Mai întâi, viaţa. Munca fizică şi rezultatele ei le erau cunoscute acestor oameni. Dar sufletul lor nu vedea puterile spirituale care conduc istoria omenirii făcând-o să progreseze. Iată de ce marxismul cu a sa „concepţie materialistă” istorică îi putuse cuceri atât de uşor. El afirma că forţele care împing înainte devenirea istorică sunt numai cele economic-materiale, produse prin muncă fizică. „Factorii spirituali” – spunea el – sunt numai un fel de produs secundar, care se înalţă din elementul material-economic: ei nu sunt decât o simplă ideologie.

La aceasta s-a adăugat faptul că în muncitorime se născuse mai demult o sete puternică de a-şi forma o cultură ştiinţifică. Dar această sete putea fi potolită numai cu literatura materialist-ştiinţifică de popularizare. Pentru că numai această literatură ajungea la formele de gândire şi judecată ale muncitorilor. Ceea ce nu era materialist era scris în aşa fel încât unui muncitor era imposibil să înţeleagă ceva. Iată de ce s-a ajuns la situaţia nespus de tragică ca, în momentul în care proletariatul în ascensiune a ajuns să se îndrepte cu cel mai mare dor către cunoaştere, acestui dor i se oferea numai materialismul cel mai grosier.

Nu trebuie să uităm că în materialismul economic pe care muncitorii şi-l însuşeau prin intermediul marxismului drept „materialism istoric”, există adevăruri parţiale. Şi că tocmai aceste adevăruri parţiale sunt ceea ce ei pot înţelege cu uşurinţă. Din această cauză, dacă eu aş fi predat un idealism istoric, neţinând seama deloc de aceste adevăruri parţiale, atunci în adevărurile materialiste parţiale ei ar fi simţit cu totul involuntar ceva care i-ar fi îndepărtat de prelegerile mele.

De aceea, am pornit de la un adevăr accesibil şi auditorilor mei. Am arătat că n-ar avea sens să se vorbească, aşa cum face Marx, de un rol dominant al forţelor economice în perioada anterioară secolului al XVI-lea. Că de-abia începând cu secolul al XVI-lea economia ajunge în situaţia pe care o explică materialismul; că acest proces a atins apoi punctul culminant în secolul al XIX-lea.

În acest fel a fost posibil să vorbesc absolut concret desp impulsurile ideal-spirituale din epocile istorice anterioare şi să arăt că în epocile mai noi acestea au devenit forţe slabe în comparaţie cu cele material-economice.

Muncitorii și-au făcut pe această cale reprezentări despre facultăţile de cunoaştere, despre impulsurile religioase, artistice, morale din istorie şi au încetat să mai vadă în ele o simplă „ideologie”. N-ar fi avut nici un sens să mă lansez în discuţii polemice împotriva materialismului; eu a trebuit să fac în aşa fel încât idealismul să răsară chiar din sânul materialismului.

La „exerciţiile de vorbire” puteam face, în orice caz, numai foarte puţin în acest sens. După ce, la începutul unui curs, explicam regulile formale ale oratoriei, „elevii” făceau exerciţiile de oratorie. Ei expuneau, bineînţeles, ideile cu care îi obişnuise gândirea lor materialistă.

„Conducătorii” muncitorimii la început nu se sinchiseau deloc de această şcoală. Aşa că aveam mână liberă.

Lucrurile s-au complicat pentru mine din momentul în care cursului de istorie i s-a adăugat cel de ştiinţele naturii. Aici era deosebit de greu să te înalţi de la ideile materialiste de care era stăpânită ştiinţa şi mai ales cei care o popularizau. Am făcut, totuşi acest lucru, în măsura în care a fost posibil la unele obiective.

Dar tocmai datorită cursului de ştiinţele naturii activitatea mea de predare în faţa muncitorimii a cunoscut o extindere considerabilă. Numeroase sindicate m-au invitat să ţin conferinţe pe teme de ştiinţele naturii. Toţi doreau să fie edificaţi mai ales asupra cărţi lui Haeckel, care făcuse senzaţie pe atunci: Enigme ale lumii. În acea treime a acestei cărţi care prezenta în mod obiectiv fapte biologice, eu vedeam o sinteză precisă a înrudirii dintre fiinţele vii. Consideram că este valabilă şi pentru muncitorime convingerea mea generală, că omenirea poate fi condusă din această direcţie spre spiritual. Mi-am legat expunerile de această treime a părţii şi am spus destul de des că pe celelalte două treimi trebuie să le consider lipsite de valoare şi că, de fapt, ele ar trebui să fie scoase din carte şi distruse.

Când a fost sărbătorit jubileul Gutenberg [ Nota 203 ], mi s-a cerut să ţin cuvântarea festivă într-un circ din Berlin, în faţa unui număr de 7 000 de zeţari şi tipografi. Felul meu de a vorbi muncitorilor era considerat, deci, simpatic.

Prin această activitate destinul mă pusese iar într-un sector al vieţii în care trebuia să mă adâncesc. Am avut imaginea sufletelor individuale ale proletariatului, am văzut că ele dormitau şi visau şi că aceşti oameni fuseseră luaţi în stăpânire de un fel de suflet colectiv care cuprindea ideile, judecăţile, atitudinile lor.

Nu trebuie să ne imaginăm, totuşi, că sufletele individuale erau moarte. În acest sens eu am putut privi adânc în sufletele elevilor mei şi ale proletarilor, în general. Acest lucru m-a ajutat la îndeplinirea misiunii pe care mi-o propusesem cu această întreagă activitate. Atitudinea faţă de marxism a muncitorilor încă nu era, pe atunci, aşa cum a devenit ea două decenii mai târziu. Pe atunci marxismul era pentru ei ca un fel de evanghelie economică pe care o studiau cu toată atenţia. Mai târziu el a devenit ceva de care masele proletare parcă erau posedate.

În acea vreme, conştienţa proletariatului consta din nişte sentimente care păreau a fi efectele unei sugestii în masă. Multe dintre sufletele individuale spuneau iarăşi şi iarăşi: trebuie să vină o vreme în care lumea va avea din nou interese spirituale; dar mai întâi proletariatul trebuie să fie eliberat din punct de vedere pur economic.

Găseam că prelegerile mele aveau în suflete unele efecte îmbucurătoare. Oamenii acceptau şi ideile ce contraziceau materialismul şi concepţia istorică marxistă. Când „conducătorii” au aflat mai târziu cum acţionam asupra muncitorilor, ei au încercat să mă combată. În cadrul unei întruniri a elevilor mei a luat cuvântul unul dintre aceşti „conducători mărunţi”. El spuse: „În sânul mişcării proletare noi nu vrem libertate; vrem o constrângere exercitată în mod raţional”. Era o încercare de a mă scoate din şcoală împotriva voinţei elevilor mei. Treptat mi s-au făcut atâtea greutăţi încât, curând după ce mi-am început activitatea antroposofică, am renunţat la ea [ Nota 204 ].

Am impresia că această mişcare ar fi avut o cu totul altă evoluţie dacă în acea vreme un număr mai mare de oameni lipsiţi de prejudecăţi ar fi urmărit cu interes mişcarea muncitorească şi ar fi tratat proletariatul cu mai multă înţelegere. Dar aceşti oameni au fost lăsaţi în voia sorţii, în sânul clasei lor, pe când ceilalţi trăiau în sânul propriei lor clase. Oamenii uneia dintre clase aveau numai păreri teoretice în legătură cu cealaltă. Se duceau tratative legate de retribuţia muncii, atunci când îi obligau grevele sau alte manifestări de acest fel; erau înfiinţate tot felul de instituţii de binefacere. Acestea din urmă erau, într-adevăr, vrednice de toată lauda.

Dar lipsea orice fel de cufundare a acestor probleme, care mişcau întreaga lume, într-o sferă spirituală. Şi totuşi, numai printr-o asemenea cufundare din mişcare ar fi putut fi eliminate forţele distrugerii. Era epoca în care „clasele de sus” pierduseră simţul solidarităţii, epoca în care egoismul cu concurenţa sălbatică se extindeau tot mai mult. Epoca în care se pregătea deja catastrofa mondială din cel de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea. Pe lângă toate acestea, proletariatul îşi dezvoltase în felul său sentimentul solidarităţii, drept conştienţă de clasă. El participa la „cultura şi civilizaţia” care se formase în „clasele de sus” numai în măsura în care aceasta oferea material care să justifice conştienţa de clasă a proletariatului. Treptat, orice punte de legătură între diferitele clase a încetat să mai existe.

În acest fel „Magazinul” mă obliga să mă adâncesc în natura burgheziei, iar prin activitatea mea în rândurile clasei muncitoare – în aceea a proletariatului. Un bogat câmp de observaţie, pe care puteam trăi, cunoscându-le forţele motrice ale epocii.