Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XXX

Voinţa de a prezenta în mod public cunoştinţele esoterice care trăiau în mine m-a îndemnat să scriu, pentru numărul din 28 august 1899 al „Magazinului”, când se împlineau 150 de ani de la naşterea lui Goethe, un articol referitor la basmul lui Goethe „despre şarpele cel verde şi crinul cel frumos”, articol care a apărut sub titlul „Revelaţia secretă a lui Goethe” [ Nota 222 ]. Oricum, acest articol este încă prea puţin esoteric. Dar nu mă puteam aştepta ca publicul meu să înţeleagă mai mult. În sufletul meu, conţinutul basmului trăia ca ceva esoteric prin excelenţă. Iar ceea ce am scris s-a născut dintr-o dispoziţie esoterică.

Încă din anii '80 mă preocupau imaginaţiile pe care mi le evoca basmul acesta. Eu vedeam că în el e descris drumul parcurs de Goethe de la observarea naturii exterioare spre interiorul sufletului uman, aşa cum şi-l reprezenta el în spirit, sub formă de imagini şi nu de noţiuni. Lui Goethe noţiunile îi păreau prea sărace, prea lipsite de viaţă, pentru a putea reda viaţa şi activitatea forţelor sufleteşti.

În Scrisori despre educaţia estetică de Schiller, Goethe s-a văzut pus în faţa unei încercări de a cuprinde în noţiuni această viaţă şi activitate. Schiller încercase să arate că prin corporalitatea lui omul este supus necesităţii spiritului. Şi el consideră că sufletul trebuie să creeze un echilibru interior între una şi alta. În această stare de echilibru omul trăieşte în libertate, ducând o existenţă într-adevăr demnă de om.

O idee inteligentă; totuşi, pentru viaţa sufletească reală ea este mult prea simplă. Această viaţă sufletească face ca forţele sale, care-şi au rădăcinile în străfunduri, să lumineze în conştienţă; dar, după ce luminând astfel, au influenţat alte forţe la fel de fugare, le fac să dispară din nou. Sunt procese care dispar chiar în momentul în care se nasc; dar noţiunile abstracte pot fi legate numai de ceva mai mult sau mai puţin durabil.

Goethe ştia, sau mai bine zis simţea toate acestea; în basmul său el a opus cunoştinţelor noţionale ale lui Schiller propriile lui cunoştinţe, cărora le-a dat expresie sub formă de imagini artistice.

Cine trăieşte această creaţie a lui Goethe se află deja în anticamera esoterismului.

Aceasta este perioada în care contesa [ Nota 223 ] şi contele Brockdorff [ Nota 224 ] mă invitaseră să ţin o conferinţă la una dintre întâlnirile săptămânale care aveau loc în casa lor. Cu aceste ocazii se întâlneau aici oameni aparţinând celor mai diferite cercuri. Conferinţele prezentate tratau teme din toate domeniile vieţii şi cunoaşterii. Nu ştiam nimic despre toate acestea până în momentul în care am fost invitat să țin conferința, nu-i cunoşteam nici pe soţii Brockdorff, atunci am auzit pentru întâia oară de ei. Ca temă mi-a fost propusă o expunere amplă despre Nietzsche [ Nota 225 ]. Şi am ţinut conferinţa. Cu această ocazie am observat că printre cei ce mă ascultau se aflau mulţi oameni foarte interesaţi de lumea spirituală. De aceea, când am fost invitat să ţin o a doua conferinţă [ Nota 226 ], am propus tema: „Revelaţia secretă a lui Goethe”. Şi în această conferinţă am vorbit în mod cu totul esoteric, vorbind despre basmul goethean. A fost o trăire de mare importanţă pentru mine aceea de a mă putea exprima în cuvinte formulate din lumea spirituală, după ce în perioada petrecută la Berlin fusesem constrâns de împrejurări să las ca spiritualul doar să transpară din expunerile mele.

Soţii Brockdorff erau conducătorii unui cerc al „Societăţii Teosofice” [ Nota 227 ] întemeiate de Blavatsky. Ceea ce am spus despre basmul lui Goethe i-a determinat pe soţii Brockdorff să mă invite să ţin cu regularitate conferinţe pentru membrii „Societăţii Teosofice”, de care erau legaţi. Am declarat, însă, că nu pot vorbi decât despre ceea ce trăieşte în mine ca ştiinţă spirituală.

Şi nici n-aş fi putut vorbi despre altceva. Fiindcă literatura provenită de la „Societatea Teosofică” îmi era prea puţin cunoscută. Cunoşteam câţiva teosofi încă de la Viena şi mai târziu am mai cunoscut alţii. Aceste cunoştinţe m-au determinat să public în „Magazin” o notiţă defavorabilă despre teosofi [ Nota 228 ], la apariţia unei lucrări a lui Franz Hartmann. Şi ceea ce cunoşteam din această literatură îmi era de cele mai multe ori absolut antipatic, atât ca metodă, cât şi ca atitudine; nu aveam cum să-mi încep expunerile pornind de la ea.

Mi-am ţinut conferinţele [ Nota 229 ] pornind de la mistica Evului Mediu. Prin ideile misticilor, de la Meister Eckhard şi până la Jakob Böhme, am găsit mijloacele de a exprima concepţiile spirituale pe care îmi propusesem, de fapt, să le prezint. Am publicat mai târziu aceste conferinţe în cartea intitulată: Mistica în zorii vieţii spirituale moderne [ Nota 230 ].

La aceste conferinţe a apărut într-o bună zi, ca auditoare, Marie von Sivers, pe care destinul a ales-o mai târziu să preia cu mână sigură conducerea „Secţiei Germane a Societăţii Teosofice”, întemeiată la puţin timp după ce am început să ţin conferinţele amintite. De atunci încolo am putut să-mi desfăşor activitatea antroposofică în cadrul acestei secţii, în faţa unui public ce sporea necontenit ca număr.

Nimănui nu i-a rămas ascuns faptul că în cadrul Societăţii Teosofice eu nu voi prezenta altceva decât rezultatele cercetării şi propriile mele trăiri spirituale. Căci am spus acest lucru de câte ori am avut ocazia. Iar când, la Berlin, a fost întemeiată, în prezenţa doamnei Annie Besant [ Nota 231 ], „Secţia Germană a Societăţii Teosofice” când am fost ales secretarul ei general, am fost nevoit să plec de la şedinţa de constituire [ Nota 232 ], pentru că trebuia să ţin în faţa unui public ne-teosofic [ Nota 233 ] una dintre conferinţele în care vorbeam despre evoluţia spirituală a omenirii şi în titlul căreia eu adăugasem intenţionat cuvintele: „O antroposofie”. Şi Annie Besant ştia că, pe atunci, prezentam sub acest titlu, în conferinţe, ceea ce aveam de spus despre lumea spirituală.

Când am mers apoi la Londra, la un congres teosofic, una dintre personalităţile conducătoare de acolo mi-a spus că în cartea mea Mistica ... ar fi cuprinsă adevărata teosofie. Puteam să fiu mulţumit de această afirmaţie. Pentru că prezentasem numai rezultatele cercetării mele spirituale, iar acestea erau acceptate de Societatea Teosofică. De aici înainte nu mai aveam, aşadar, nici un motiv să nu prezint în felul meu aceste cunoştinţe spirituale în faţa publicului teosofic, singurul care se străduia pe atunci fără rezerve să ajungă la cunoaşterea spirituală. Nu m-am angajat faţă de nici o dogmatică sectară; am rămas un om care spune ceea ce a vieţuit el însuşi drept lume spirituală.

Înainte de înfiinţarea secţiei germane am mai ţinut un ciclu de conferinţe în faţa publicului din cercul „Kommenden” („Cei ce vin“), intitulat De la Buddha la Christos [ Nota 234 ]. În aceste expuneri am căutat să arăt ce progres imens reprezintă Misteriul de pe Golgotha faţă de evenimentul Buddha şi în ce fel evoluţia omenirii, mergând spre Evenimentul christic, atinge punctul culminant.

În cadrul aceluiaşi cerc am vorbit şi despre esenţa Misteriilor. Toate acestea au fost acceptate de auditoriul meu. Nimeni n-a găsit că ar fi în contradicţie cu conferinţele mele anterioare. Problemele au apărut numai după ce a fost întemeiată secţia germană şi eu am fost etichetat drept „teosof”. Dar, cu adevărat, nu acesta era esenţialul, ci numele şi legătura cu o societate de care nimeni nu voia să audă.

Dar, pe de altă parte, auditoriul meu ne-teosofic ar fi fost înclinat doar să se lase „stimulat” de expunerile mele, să le ia doar ca ceva „literar”. Dar pentru ceea ce-mi stătea mie la inimă, pentru încercarea de a da vieţii impulsuri din lumea spirituală, pentru aşa ceva el nu avea nici o înţelegere. Această înţelegere am găsit-o însă, treptat, la oamenii care se interesau de teosofie.

 
scrisoare către Johanna Mücke scrisoare către Johanna Mücke scrisoare către Johanna Mücke
Facsimilul unei scrisori către Johanna Mücke, membru în comitetul de conducere al Școlii de educație a muncitorilor, 1903

În faţa cercului din jurul lui Brockdorff, unde vorbisem despre Nietzsche şi apoi despre Revelaţia secretă a lui Goethe, am ţinut în această perioadă o conferinţă despre Faust de Goethe [ Nota 235 ]., din punct de vedere esoteric. (Este aceeaşi conferinţă care a apărut mai târziu, împreună cu expunerile despre basmul lui Goethe, în Editura filosofic-antroposofică [ Nota 236 ]..)

Conferinţele pe tema „Mistica...” i-au determinat pe membrii aceluiaşi cerc teosofic să mă roage să ţin din nou, în perioada de iarnă, conferinţe în faţa publicului lor. Am ţinut, deci, acest ciclu de conferinţe, pe care le-am reunit apoi în cartea Creştinismul ca fapt mistic [ Nota 237 ].

Am făcut să se înţeleagă încă de la început că alegerea titlului „ca fapt mistic” este importantă. Fiindcă eu nu voiam să prezint, pur şi simplu, conţinutul mistic al creştinismului. Scopul meu era să descriu evoluţia parcursă de la vechile misterii până la Misteriul de pe Golgotha în aşa fel încât să arăt cum în această evoluţie nu acţionează numai forţele istorice pământeşti, ci şi nişte impulsuri spirituale extra-terestre. Şi voiam să arăt că în cadrul vechilor misterii erau date prin cult imaginile unor procese cosmice, în timp ce Misteriul de pe Golgotha era un fapt real transpus din cosmos pe pământ, petrecut în plan istoric.

Acest lucru nu fusese spus nicăieri în cadrul Societăţii Teosofice. Prin această concepţie eu eram într-o totală contradicţie cu dogmele teosofice ale vremii, înainte de a fi fost invitat să activez în cadrul Societăţii Teosofice.

Şi acestă invitaţie mi-a fost făcută tocmai după ce ţinusem ciclul de conferinţe despre Christos amintit mai înainte.

În perioada dintre cele două cicluri de conferinţe pe care le-am ţinut pentru Societatea Teosofică, Marie von Sivers se afla în Italia (Bologna), pentru a lucra acolo în cadrul cercului teosofic al Societăţii Teosofice.

Aşa au evoluat lucrurile până când am luat parte pentru prima dată la un congres teosofic, la Londra, în anul 1902. Acest congres, la care a luat parte şi Marie von Sivers, considera ca un lucru deja stabilit faptul că urma să fie întemeiată o secţie germană a societăţii şi că eu, care fusesem invitat de curând să devin membru al ei, urma să-i fiu secreter general.

Vizita la Londra a fost deosebit de interesantă pentru mine. Am făcut cunoştinţă acolo cu unii dintre conducătorii cei mai de seamă ai Societăţii Teosofice. Am locuit în casa d-lui Bertram Keightley [ Nota 238 ]., unul dintre aceşti conducători. Ne-am împrietenit îndeaproape. L-am cunoscut pe dl Mead [ Nota 239 ], scriitorul atât de merituos al mişcării teosofice. Aici, în casa lui Bertram Keightley, au fost purtate discuţiile cele mai interesante, în legătură cu acele probleme ale cunoaşterii spirituale care existau în sânul Societăţii Teosofice.

Discuţiile au devenit mai intime în special cu Bertram Keightley. H. P. Blavatsky se înviora în timpul lor. Întreaga ei personalitate, cu bogatul ei conţinut spiritual, era evocată în imagini sugestive în faţa mea şi a Mariei von Sivers de către amabila mea gazdă, care-i datora d-nei Blavatsky atât de mult.

Pe Annie Besant am cunoscut-o ceva mai fugitiv, şi tot aşa pe Sinnett, autorul cărţii Budismul esoteric. Nu l-am cunoscut pe dl Leadbeater, pe care l-am auzit numai vorbind de pe podium. Nu mi-a făcut o impresie deosebită.

Toate lucrurile interesante pe care le auzeam mă mişcau adânc, dar conţinutul concepţiilor mele n-a fost influenţat de ele cu nimic.

Am încercat să folosesc timpul liber ce-mi mai rămânea între diferitele întruniri ale congresului, pentru a vizita cu zel colecţiile de ştiinţele naturii şi de artă londoneze. Pot spune cu certitudine că în faţa acestor colecţii de ştiinţele naturii şi de istorie mi-au venit multe idei în legătură cu evoluţia naturii şi a omenirii.

Vizita la Londra a fost pentru mine, deci, un eveniment important. M-am înapoiat păstrând în suflet cele mai variate impresii, care mă mişcau adânc.

În primul număr din anul 1899 al „Magazinului” se află un articol scris de mine şi apărut sub titlul „Reflecţiile de Anul Nou ale unui eretic” [ Nota 240 ]. Prin aceasta înţelegeam nu o erezie faţă de vreo confesiune religioasă, ci faţă de orientarea culturală a epocii.

Ne aflam în pragul unui nou secol. Cel care tocmai se încheia adusese cu sine mari cuceriri pe tărâmul vieţii şi cunoaşterii exterioare.

Dar în faţa acestei constatări eu gândeam: „În ciuda acestor cuceriri şi a altora, de exemplu, pe tărâmul artei, în ziua de azi omul care priveşte lucrurile mai în adâncime nu se poate bucura cu adevărat de conţinutul culturii epocii noastre. Nevoile noastre spirituale cele mai înalte cer ceva pe care epoca noastră ni-l dă numai într-o măsură extrem de mică”. Şi privind la cultura acelei epoci mă întorceam în trecut, la scolastică, în care spiritele mai trăiau cu spiritul, măcar prin noţiuni. „Nu trebuie să ne mirăm dacă în faţa unor asemenea fenomene, spiritele cu nevoi spirituale mai adânci găsesc că edificiile mărunte ale gândirii scolastice sunt mai satisfăcătoare decât conţinutul de idei ale propriei lor epoci. Otto Willmann [ Nota 241 ] a scris o carte excepţională, Istoria idealismului, în care laudă concepţia despre lume a secolelor trecute. „Trebuie să recunoaştem: spiritul omului duce dorul după acea luminozitate mândră şi cuprinzătoare a gândirii pe care cunoaşterea umană a avut-o în sistemele filosofice ale scolasticilor”. „Descurajarea este o amprentă caracteristică a vieţii spirituale de la sfârşitul secolului. Ea ne veştejeşte bucuria provocată de cuceririle epocilor recent încheiate.”

Iar faţă de aceia care susţineau că tocmai „adevărata cunoaştere” dovedeşte că este imposibilă cuprinderea întregii existenţe a lumii într-o concepţie despre lume, eu a trebuit să spun: „Dacă ar fi să ne luăm după părerea acelora care fac să se audă asemenea voci, atunci ne-am mulţumi să măsurăm, să cântărim, să comparăm, să cercetăm lucrurile şi fenomenele cu aparatele existente; dar nu s-ar pune niciodată problema sensului mai înalt al lucrurilor şi fenomenelor”.

Aceasta este dispoziţia mea sufletească pe baza căreia trebuie să fie înţelese faptele care m-au făcut să-mi desfăşor activitatea antropsofică în sânul Societăţii Teosofice. Dacă în acea vreme mă adânceam în viaţa culturală a epocii, pentru a-mi crea fundalul spiritual necesar redactării „Magazinului”, simţeam după aceea nevoia să-mi „refac” sufletul printr-o lectură cum este Istoria idealismului a lui Willmann. Chiar dacă între concepţia mea despre spirit şi felul în care Otto Willman îşi concepea ideile exista o prăpastie: mă simţeam, totuşi, apropiat din punct de vedere spiritual de acest fel de a gândi.

De la sfârşitul lui septembrie 1900 am putut să las conducerea „Magazinului” în mâinile altcuiva.

Faptele pe care vi le-am comunicat arată că scopul de a vorbi în public despre conţinutul lumii spirituale devenise o necesitate izvorâtă din structura mea sufletească încă înainte de a renunţa să conduc „Magazinul” şi că nu am luat această hotărâre din cauză că nu aş fi putut să duc mai departe „Magazinul”.

Am trecut la o activitate ale cărei impulsuri îşi aveau originea în cunoaşterea spirituală, elementul predestinat sufletului meu.

Dar mai am încă şi azi sentimentul că, dacă n-ar fi fost piedicile descrise aici, încercarea mea de a duce prin gândirea ştiinţelor naturii la lumea spirituală ar fi avut perspective mult mai bune. Privesc înapoi, la ceea ce am spus din anul 1897 şi până în anul 1900, ca la ceva care trebuia să fie spus odată şi odată, pentru a fi opus felului de a gândi al epocii; şi mă gândesc, totodată, pe de altă parte, la toate acestea, ca la ceva care a constituit cea mai intensă încercare prin care spiritul meu a trecut. Am cunoscut temeinic unde se află forţele care, vrând să îndepărteze omenirea de spirit, distrug cultura epocii, o dizolvă. Şi din cunoaşterea acestui lucru, în mine s-au născut forţe noi care s-au adăugat aceleia de care aveam nevoie pentru a desfăşura o activitate din spirit.


Programul conferinţei
Programul conferinţei „De la Zarathustra la Nietzsche”, 1902

Încă înainte de perioada în care am activat în cadrul „Societăţii Teosofice”, în ultima perioadă a activităţii mele în redacţia .Magazinului” elaborasem cartea mea în două volume, Concepţii despre lume şi viaţă în secolul al XIX-lea, [ Nota 242 ] care ulterior, începând cu ediţia a doua, a fost completată printr-o privire de ansamblu asupra evoluţiei concepţiilor despre lume din antichitatea greacă până în secolul al XIX-lea, devenind Enigmele filosofiei.

Impulsul exterior care a dus la scrierea acestei cărţi trebuie considerat cu totul lipsit de importanţă. El a fost dat de faptul că Cronbach, editorul „Magazinului”, a încercat să adune la un loc nişte scrieri care prezentau diferitele domenii ale vieţii şi cunoaşterii, în evoluţia lor de-a lungul secolului al XIX-lea. El voia ca de aici să nu lipsească o prezentare de ansamblu a concepţiilor despre lume şi viaţă şi mi-a încredinţat mie această sarcină.

Eu purtam în suflet de multă vreme întregul material pentru o asemenea carte. Felul în care înţelegeam eu concepţiile despre lume şi viaţă avea un punct de vedere personal în concepţiile lui Goethe. Faptul că trebuia să opun kantianismului felul de a gândi al lui Goethe, precum şi noile tendinţe filosofice de la întretăierea secolelor XIX şi XX care trăiau în Fichte, Schelling, Hegel, toate acestea erau pentru mine începutul unei epoci de dezvoltare a concepţiilor despre lume. Cărţile deosebit de spirituale scrise de Richard Wahle, care prezentau eşuarea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a tututor încercărilor de a ajunge la o concepţie despre lume, încheiau această epocă. Aşa că eforturile secolului al XIX-lea de a da o concepţie despre lume îmi apăreau drept un tot rotunjit în sine, pe care îl vedeam în spirit şi pe care l-am zugrăvit bucuros atunci când mi s-a ivit ocazia.

Când mă întorc cu gândul la această carte, mi se pare că drumul vieţii mele îşi găseşte chiar în ea o expresie simptomatică. Nu înaintam, aşa cum cred mulţi, pe un drum plin de contradicţii. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, aş recunoaşte-o bucuros. Numai că nu acesta este adevărul în ceea ce priveşte evoluţia mea spirituală. Înaintam în aşa fel încât găseam mereu noi domenii pe lângă ceea ce trăia în sufletul meu. Şi am găsit pe tărâm spiritual ceva de natură să mă stimuleze în mod deosebit, curând după ce am terminat Concepţiile despre lume şi viaţă.

La aceasta s-a adăugat faptul că pe tărâm spiritual eu nu înaintam niciodată pe o cale mistic-sentimentală, ci voiam să merg peste tot numai cu noţiuni limpezi, cristaline. Trăirea noţiunilor, a ideilor, mă ducea din sfera ideilor în aceea a spiritului real.

Evoluţia reală a lumii organice din timpurile cele mai vechi şi până în prezent s-a înfăţişat imaginaţiei mele de-abia după ce am scris Concepţiile despre lume şi viaţă.

În timp ce elaboram această carte, în faţa ochiului meu sufletesc încă se mai afla concepţia naturalist-ştiinţifică, rezultată din gândirea darwinistă. Dar pentru mine aceasta nu era decât un şir de fapte senzoriale existente în natură. Şi în acest şir de fapte eu ştiam că lucrează nişte impulsuri spirituale aşa cum le-a văzut Goethe în ideea metamorfozei.

Aşa că seria evoluţionistă prezentată de Haeckel nu mi s-a înfăţişat niciodată drept ceva în care acţionează nişte legi mecanice sau pur organice, ci drept ceva la care spiritul face ca vieţuitoarele să evolueze de la cele simple prin cele complicate, până la om. Eu vedeam în darwinism o gândire aflată în drum spre cea goetheană, rămânând totuşi, în urma ei.

Toate erau încă numai gândite de mine drept conţinut de idei; târziu аm ajuns să le percep pe cale imaginativă. De-abia atunci am aflat că în vremurile originare exista viaţa ca realitate spirituală sub o cu totul altă formă decât aceea a celor mai simple organisme. Că omul ca fiinţă spirituală este mai vechi decât toate celelalte vieţuitoare şi că el, pentru a lua forma sa fizică actuală, a trebuit să se desprindă dintr-o entitate universală care-l conţinea pe el şi celelalte organisme. Aşa că acestea sunt nişte resturi ale evoluţiei omului; nu sunt ceva din care omul a provenit, ci ceva ce el a lăsat în urmă, ceva ce a desprins din sine, pentru a lua forma sa fizică ca imagine a spiritualului său. Omul ca fiinţă macrocosmică, care a purtat în ea întreaga lume pământească din jur şi a devenit un microcosmos prin faptul că a eliminat din el această lume – iată un adevăr la care am ajuns de-abia în primii ani ai noului secol.

Aşa că această cunoaştere n-a putut da nicicum impulsuri pentru ceea ce am scris în cartea Concepţii despre lume şi viaţă Iar al doilea volum al acestei cărţi l-am conceput în aşa fel încât să constituie, într-o formă spiritualizată a darwinismului şi haeckelismului, văzute în lumina concepţiei lui Goethe, un punct de plecare pentru o adâncire spirituală în tainele lumii.

Când, mai târziu, am pregătit a doua ediţie a cărţii, în sufletul meu exista deja cunoaşterea despre felul în care a avut loc evoluţia, în realitate. Am considerat că este necesar să fac mici schimbări în ceea ce priveşte exprimarea, deşi am menţinut punctul de vedere pe care îl adoptasem cu ocazia primei ediţii, de a arăta ce poate oferi o gândire care nu apelează la văzul spiritual. Aceste mici schimbări erau necesare, în primul rând, pentru că, dând o privire de ansamblu asupra întregii filosofii, cartea avea acum o altă compoziţie, şi, în al doilea rând, pentru că această a doua ediţie a apărut după ce scrisesem câte ceva în legătură cu evoluţia reală a lumii vii pe pământ.

Forma pe care a luat-o cartea mea Enigmele filosofiei nu are numai o îndreptăţire subiectivă, ca punct de vedere păstrat dintr-o anumită etapă a evoluţiei mele, ci şi una absolut obiectivă. Ea constă în faptul că o gândire, chiar dacă este trăită în planul spiritual, poate prezenta, ca gândire, evoluţia lumii vii, numai în felul în care este ea descrisă în cartea mea. Şi că pasul următor trebuie să fie făcut prin percepţie spirituală.

Aşadar, cartea mea prezintă în mod absolut obiectiv punctul de vedere pre-antroposofic în care cercetătorul trebuie să se adâncească, pe care trebuie să-l trăiască în el prin această adâncire, pentru a se înălţa la cunoaşterea superioară. Acest punct de vedere apare ca o etapă a căii de cunoaştere la acei cercetători care nu caută lumea spirituală pe o cale nebulos-mistică, ci pe una spirituală clară. Aşadar, în ideile ce rezultă din acest punct de vedere, există ceva de care cercetătorul are nevoie, întrucât reprezintă o treaptă pregătitoare pentru cucerirea unor adevăruri mai înalte.

În Haeckel eu vedeam pe atunci un om care se situa cu curaj, în domeniul ştiinţelor naturii, pe punctul de vedere al gândirii, în vreme ce toţi ceilalţi cercetători excludeau gândirea şi nu admiteau decât rezultatele observaţiei senzoriale. Faptul ca Haeckel considera că realitatea are la bază gândirea creatoare mă făcea să mă simt mereu atras de el. Şi de aceea i-am dedicat lui cartea mea [ Nota 243 ], deşi conţinutul ei – şi în forma pe care cartea o avea în acea vreme – nu era conceput deloc în sensul ideilor lui. Dar Haeckel, de fapt, nici nu era deloc o natură filosofică. În filosofie el era un diletant. Şi, de aceea, atacurile filosofilor, care tocmai în acea vreme se năpustiseră asupra lui Haeckel, îmi păreau nelalocul lor. În opoziţie cu ei, i-am dedicat cartea mea, după cum mai înainte scrisesem lucrarea Haeckel şi adversarii săi [ Nota 244 ] tot în opoziţie cu ei. În ciuda întregii filosofii, cu toată naivitatea, Haeckel făcuse din gândire un mijloc de a prezenta realitatea biologică; împotriva lui erau îndreptate atacuri filosofice pe un teren spiritual care lui îi era străin. Cred că n-a ştiut niciodată ce aveau filosofii cu el. Mi-am dat seama de acest lucru în cursul unei discuţii pe care am avut-o cu el după apariţia la Leipzig a cărţii Enigmele Universului, când am asistat la un spectacol cu piesa Giordano Bruno de Borngräber. Atunci el a spus: „Oamenii spun că eu neg spiritul. Aş vrea ca ei să vadă cum substanţele îşi dau formă prin propriile lor forţe, atunci ei ar vedea «spirit» în orice proces din eprubetă. Peste tot există spirit”. Căci Haeckel nu ştia absolut nimic despre spiritul real. El vedea „spirit” deja în forţele naturii.

Împotriva unei asemenea orbiri faţă de spirit nu trebuia să vin, criticând, cu nişte noţiuni filosofice moarte, ci trebuia să văd cât de departe este încă epoca noastră de perceperea directă a spiritului şi, pe baza cunoştinţelor existente, să încerc să aprind scânteia spiritului în explicarea biologică a naturii.

Aceasta era pe atunci părerea mea. Din ea s-a născut şi cartea mea Concepţii despre lume şi viaţă în secolul al XIX-lea.


Rudolf Steiner, cca 1905
Rudolf Steiner, cca 1905