Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XXXIV

În Societatea Teosofică interesul pentru cultivarea elementului artistic era aproape inexistent. Dintr-un anumit punct de vedere, pe atunci acest lucru era de înţeles, dar nu trebuia să rămână aşa, dacă voiam să se creeze dispoziţia justă. Membrii unei asemenea societăţi îşi îndreaptă tot interesul, în primul rând, spre realitatea vieţii spirituale. Pentru ei în lumea sensibilă omul se înfăţişează numai cu viaţa sa trecătoare, despărţită de spirit. Şi lor li se pare că arta lucrează numai pe tărâmul acestei vieţi despărţite de spirit. De aceea, ea pare a fi situată în afara realităţii spirituale căutate de ei.

Din cauză că aceasta era concepţia despre artă a celor din Societatea Teosofică, artiştii nu se simţeau aici la ei acasă.

Marie von Sivers şi cu mine ne străduiam să dăm viaţă în societate şi elementului artistic. Cunoaşterea spirituală trăită prinde viaţă în întreaga fiinţă a omului. Sunt puse în mişcare toate forţele sufleteşti. În fantezia creatoare pătrunde lumina trăirii spiritului, dacă această trăire există.

Dar aici intervine ceva care creează piedici. Artistul are o anumită teamă nelămurită în faţa acestei pătrunderi a luminii lumii spirituale în sfera fanteziei. El vrea ca lumea spirituală să lucreze în suflet pe căi tainice, în mod inconştient. El are perfectă dreptate când e vorba de „stimularea” fanteziei prin acel element conştient lucid care a devenit dominant în sfera vieţii culturale odată cu începutul erei conştienţei. Această „stimulare” pe cale intelectuală este ucigătoare pentru artă.

Dar se întâmplă chiar contrariul, când un conţinut spiritual perceput în spirit, străluminează fantezia. În acest caz renaşte întreaga forţă creatoare de imagini artistice care a dat viaţă artei în cursul istoriei omenirii. Marie von Sivers era dăruită cu totul artei cuvântului şi avea cea mai frumoasă relaţie cu arta dramatică. Aşa că activitatea antroposofică avea deja un domeniu al artei în care putea fi încercată rodnicia percepţiei spirituale.

„Cuvântul” este expus din două direcţii primejdiei care poate veni de la dezvoltarea sufletului conştienţei. El e folosit ca mijloc de comunicare în viaţa socială şi de transmitere a cunoştinţelor dobândite pe cale logic-intelectuală. În ambele cazuri cuvântul îşi pierde valoarea lui proprie. El trebuie să se adapteze „sensului” pe care îl are de exprimat. Trebuie să uite că în ton, în sunet, şi în însăşi articularea sunetelor trăieşte o realitate. Frumuseţea, luminozitatea vocalelor, caracteristicile consoanelor se pierd din vorbire. Vocala pierde sufletul, consoana spiritul. Şi în acest fel vorbirea iese cu totul din sfera din care ea este originară, din sfera spiritualului. Ea devine servitoarea vieţii de cunoaştere intelectuală şi a vieţii sociale, care fug de spiritual. Ea este smulsă cu totul din sfera artei.

O percepţie spirituală adevărată coincide aproape instinctiv cu „trăirea cuvântului”. Ea ajunge să trăiască sunetul vocalei, purtat de suflet şi impresia picturală dată de consoana fortificată de spirit.

Ea ajunge să înţeleagă taina evoluţiei vorbirii. Această taină constă în faptul că odinioară fiinţele divin-spirituale au putut folosi cuvântul pentru a vorbi sufletului uman, pe când astăzi el nu mai e folosit decât ca mijloc de comunicare în lumea fizică.

Este nevoie de un entuziasm aprins la flacăra acestei înţelegeri spirituale, pentru a readuce cuvântul în sfera sa originară. Marie von Sivers avea acest entuziasm. Aşa că prin personalitatea ei mişcarea antroposofică a avut posibilitatea de a cultiva artistic cuvântul şi arta vorbirii. Activităţii de comunicare a cunoştinţelor din lumea spirituală i s-a alăturat aceea de cultivare a artei recitării şi declamaţiei, care au ajuns să ocupe un loc din ce în ce mai important în cadrul întâlnirilor antroposofice.

Recitările Mariei von Sivers în cadrul acestor întâlniri au fost punctul de plecare al impulsului artistic în mişcarea antroposofică. Pentru că aceste „recitări oferite ca supliment” au dus în linie dreaptă la spectacolele care la München urmau după cursurile antroposofice.

Prin faptul că puteam cultiva o artă fecundată de cunoaşterea spirituală, noi am prins tot mai mult rădăcini în adevărul cunoașterii spirituale moderne. Fiindcă arta s-a născut din trăirea spirituală originară, care, în vechime, le era dată oamenilor pe calea imaginilor din starea de vis, ea a trebuit să își caute un drum al ei, în epoca în care trăirea spirituală a început să se retragă din evoluția omenirii; ea va trebui, însă, să găsească din nou posibilitatea de a se uni cu acastă trăire, când ea își va face iarăți apariția, într-o formă nouă, în evoluția culturii.