Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XXXV

Începutul activităţii mele antroposofice se situează într-o epocă în care în mulţi trăia o nemulţumire faţă de direcţiile de cunoaştere din epoca imediat premergătoare. Se căuta o cale de ieşire din acea sferă existenţială în care omul se închisese prin faptul că nu mai avea voie să considere adevăr „sigur” decât ceea ce poate fi cuprins în idei mecaniciste. Îmi părea că aceste căutări ale unor contemporani tind spre un fel de cunoaştere spirituală. Biologi ca Oskar Hertwig, care îşi începuse activitatea ca elev al lui Haeckel, dar părăsise mai apoi darwinismul, pentru că, după părerea lui, impulsurile ce trăiesc în el nu pot explica evoluţia lumii organice, erau pentru mine oameni în care mi se revela dorul de cunoaştere al epocii.

Dar eu simţeam că tot acest dor era apăsat de o povară. Ea era dată de credinţa că nu avem voie să considerăm cunoaştere decât ceea ce poate fi măsurat, numărat şi cântărit în sfera simţurilor. Nimeni nu îndrăznea să dezvolte o gândire interioară activă pentru ca prin ea să trăiască realitatea mai direct decât o făcea cu ajutorul simţurilor. Se ajunsese la o astfel de părere: cu mijloacele care au fost folosite până acum pentru a explica formele superioare ale calităţii şi cele organice, nu se poate merge mai departe. Dar dacă era vorba să ajungă la un rezultat pozitiv, când trebuie să spună ce anume lucrează în procesele vieţii, ei se mişcau pe terenul unor idei foarte vagi.

Celor ce căutau să iasă din limitele explicaţiilor mecaniciste despre lume le lipsea, în majoritatea cazurilor, curajul de a mărturisi: cine vrea să depăşească stadiul mecanicist, acela trebuie să depăşească şi modalităţile de gândire care au dus la el. Nu venea parcă deloc mărturisirea unui lucru de care epoca avea mare nevoie. Şi anume: dacă ne orientăm întreaga cercetare numai spre ceea ce dau simţurile, pătrundem în sfera a ceea ce este dominat de legile mecanice. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea lumea se obişnuise cu această orientare. Dar, pentru că acum explicaţiile mecaniciste erau nesatisfăcătoare, n-ar fi trebuit ca oamenii să vrea să pătrundă în sfere mai înalte cu aceeaşi orientare. Simţurile omului se dezvoltă singure. Dar prin ceea ce ele îşi dau astfel, omul nu va ajunge niciodată să vadă altceva decât acea parte a lumii care este guvernată de legile mecanice. Dacă vrei să cunoşti mai mult trebuie să dai prin efort propriu o formă forţelor de cunoaştere care zac mai adânc, după cum natura dă o formă forţelor superioare. Forţele prin care cunoaştem aspectele mecanice ale lumii sunt treze de la sine; cele care duc la cunoaşterea formelor superioare ale realităţii trebuie trezite.

Această automărturisire a căutătorilor cunoaşterii îmi părea a fi o necesitate a epocii.

Mă simţeam fericit când găseam la unii asemenea tendinţe. Astfel, în mine trăieşte ca o amintire dintre cele mai frumoase o vizită pe care am făcut-o la Jena. Trebuia să ţin la Weimar câteva conferinţe pe teme antroposofice. Pentru un cerc mai restrâns, fusese organizată o conferinţă şi la Jena [ Nota 256 ]. După această conferinţă am mai rămas împreună cu un grup foarte mic. Voiam să discutăm despre ce avea de spus teosofia. În acest cerc se afla şi Max Scheler [ Nota 257 ] care pe atunci preda filosofia la Jena. Discuţia s-a transformat în curând într-un monolog prin care el explica ce simţise auzindu-mi expunerea. Iar eu am simţit de îndată profunzimea intereselor ce trăiau în căutările sale pe tărâmul cunoaşterii. El primise concepția mea cu cea mai mare toleranţă interioară. Cu acea toleranţă care este necesară celui ce vrea cu adevărat să ajungă la cunoaştere.

Am discutat despre îndreptăţirea gnoseologică a cunoaşterii spirituale. Am vorbit despre faptul că, pe de o parte, pătrunderea în realitatea spirituală trebuie să poată fi întemeiată din punct de vedere gnoseologic exact în acelaşi fel în care este întemeiată pătrunderea în realitatea sensibilă, pe de altă parte.

Felul de a gândi al lui Scheler îmi dădea impresia de genialitate. Şi până în ziua de azi eu urmăresc cu cel mai adânc interes calea sa de cunoaştere. Simţeam o mulţumire interioară ori de câte ori – din păcate extrem de rar – aveam ocazia să-l întâlnesc pe acest bărbat care-mi devenise atunci atât de simpatic.

Pentru mine asemenea experienţe erau foarte importante. Ori de câte ori veneau, simţeam necesitatea interioară de a verifica din nou siguranţa propriului meu drum de cunoaştere. Şi prin aceste repetate verificări se dezvoltă forţele care deschid apoi omului sfere din ce în ce mai largi ale existenţei spirituale.

Din activitatea mea antroposofică au rezultat două lucruri: în primul rând, cărţile pe care le-am publicat pentru a fi citite de oricine doreşte, în al doilea rând un foarte mare număr de cursuri care iniţial au fost destinate să apară în ediţii restrânse şi să fie vândute numai membrilor Societăţii Teosofice (mai târziu acelora ai Societăţii Antroposofice). Acestea erau stenograme luate mai mult sau mai puţin fidel la conferinţele mele şi pe care – din lipsă de timp – nu le-am putut revizui eu însumi. Aş fi preferat ca ceea ce a fost cuvânt rostit, să rămână cuvânt rostit. Dar membrii voiau cursurile ca tipărituri. Şi de aceea cursurile au fost tipărite. Dacă aş fi avut timp pentru a le revizui, restricţia „numai pentru membri” de la bun început n-ar mai fi fost necesară. Acum am renunţat la ea de mai bine de un an de zile.

Aici, în această „Autobiografie” este necesar să spun, înainte de toate, cum se încadrează acestea două: cărţile pe care le-am publicat și cursurile tipărite, în ceea ce eu am elaborat ca antroposofie.

Cel ce vrea să urmărească munca şi căutările mele pentru a pune antroposofia în faţa conştienţei epocii contemporane, trebuie să facă acest lucru pe baza scrierilor generale pe care le-am publicat. În ele mă ocup şi de căutările din domeniul cunoaşterii ale epocii. Arn prezentat acolo ceea ce prin „percepţie spirituală” a luat în mine o formă din ce în ce mai clară drept antroposofie – în orice caz, în mod imperfect din multe puncte de vedere.

La necesitatea aceasta de a clădi „antroposofia” şi de a transmite lumii cultivate de azi comunicări din lumea spirituală, s-a adăugat aceea de a satisface pe deplin nevoile sufleteşti, dorurile care veneau de la membrii societăţii.

Aici exista, înainte de toate, dorinţa intensă de a auzi conţinutul Evangheliilor şi al Bibliei, în general, prezentat în lumina antroposofiei. Ei doreau să audieze cursuri legate de aceste revelaţii date omenirii.

Pe lângă aceste cursuri interne, ţinute în spiritul cerinţelor caracterizate, a mai venit altceva. La cursuri participau numai membri, şi ei erau familiarizaţi cu noţiunile elementare ale antroposofiei. Puteam să le vorbesc, deci, ca unor avansaţi în antroposofie. Ca urmare, cursurile interne aveau un aspect pe care nu-l puteau avea scrierile destinate publicului larg.

În cadrul acestor cercuri interne am putut vorbi despre unele lucruri într-o manieră pe care ar fi trebuit s-o schimb cu totul, dacă aş fi intenţionat de la bun început să le dau tiparului.

Aşadar, caracterul diferit al celor două feluri de scrieri, cele publice şi cele pentru uz intern, are două substraturi diferite. Scrierile destinate de la bun început publicului sunt rezultatul căutărilor şi luptelor din propriul meu suflet; în scrierile pentru uz intern societatea caută şi luptă, şi munceşte împreună cu mine. Eu ascult vibraţiile din viaţa sufletească a membrilor şi aspectul conferinţelor se naşte din trăirile vii pe care mi le dă transpunere, în ceea ce aud.

N-am spus nicăieri, nici în cea mai mică măsură, ceva care sa nu fi fost produsul cel mai pur al antroposofiei în dezvoltare. Nu poate fi vorba de nici o concesie făcută prejudecăţilor sau presimţirilor membrilor. Cine citeşte scrierile pentru uz intern poate să le ia în cel mai deplin înţeles al cuvântului drept ceea ce antroposofia are de spus. De altfel, când cererile în acest sens au devenit prea insistente, am putut să renunţ fără a mai sta pe gânduri la restricţia de a răspândi aceste scrieri numai în rândul membrilor societăţii. Numai că trebuie să se ţină seama de faptul că în scrierile tipărite şi nerevizuite de mine există erori.

Dreptul de a emite judecăţi despre conţinutul acestor scrieri de uz intern va fi acordat, în orice caz, numai celui care cunoaşte ceea ce noi presupunem drept premisă a unei asemenea judecăţi. Şi aceasta este, pentru majoritatea acestor scrieri, cunoaşterea antroposofică a omului, a cosmosului, în măsura în care fiinţa sa e descrisă în antroposofie, precum şi comunicările date din lumea spirituală drept „istorie antroposofică”.