Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CURSUL VIEŢII MELE

GA 28

XXXVII

În timp ce cunoştinţele antroposofice erau comunicate societăţii în felul care reiese – în parte – şi din scrierile pentru uz intern, Marie von Sivers şi cu mine cultivam, printr-o activitate comună, elementul artistic, căruia îi fusese destinat să devină un element dătător de viaţă în mişcarea antroposofică.

Pe de o parte, este vorba de arta declamaţiei, cu orientarea sa către arta dramatică; ea a fost obiectul muncii ce trebuia făcută pentru ca mişcarea antroposofică să dobândească un conţinut just.

Este vorba, pe de altă parte, de posibilitatea care mi s-a oferit în timpul călătoriilor ce trebuiau făcute în serviciul antroposofiei, de a mă adânci în evoluţia arhitecturii, sculpturii, picturii.

În diferite locuri ale acestei autobiografii am vorbit despre importanţa elementului artistic pentru un om care are trăiri în lumea spirituală.

Până în perioada în care mi-am început activitatea antroposofică eu n-am putut studia cele mai multe dintre operele de artă ale omenirii decât după reproduceri. Dintre lucrările originale nu putusem vedea decât ceea ce se afla la Viena, Berlin şi în alte câteva oraşe din Germania.

Dar acum, când împreună cu Marie von Sivers am început să fac călătoriile puse în serviciul antroposofiei, prin faţa ochilor mei au început să treacă multe dintre comorile muzeelor de pe aproape tot continentul european. Aşa că, din primii ani ai secolului, deci în cursul celui de al cincilea deceniu al vieţii mele, am trecut printr-o înaltă şcoală de educaţie artistică şi, legat de aceasta, mi-am format o imagine clară despre evoluţia spirituală a omenirii. Ea înţelegea că toate aceste trăiri se revărsau apoi în curentul care dădea mobilitate ideilor antroposofiei. Pentru că impresiile artistice pe care sufletul meu le primea străbăteau ceea ce trebuia să fac prin conferinţele mele.

Peste tot îmi era alături Marie von Sivers, care trăia împreună cu mine tot ce vedeam, completând ea însăşi în modul cel mai frumos, cu felul ei subtil şi plin de bun-gust de a se adânci în ceea ce aveam prilejul să vieţuiesc în faţa operelor de artă şi cultură.

În timp ce priveam în mod concret marile opere de artă, în faţa sufletelor noastre a apărut lumea din care încă o configuraţie sufletească din vremurile vechi le vorbea celor noi. Am putut să ne adâncim sufletele în spiritualitatea artei, care mai vorbeşte din Cimabue. Dar în faţa operelor de artă am putut să ne adâncim sufletele şi în lupta spirituală grandioasă pe care Toma d'Aquino a dus-o împotriva arabismului în perioada de maximă înflorire a scolasticii.

Pentru mine era deosebit de important faptul că mă puteam adânci în evoluţia arhitecturii. Observând în tăcere felul în care evoluaseră diferitele stiluri, în sufletul meu s-a dezvoltat ceea ce am putut concretiza apoi în formele Goetheanumului.

Pentru faptul că am avut prilejul să stau în faţa „Cinei” lui Leonardo la Milano, în faţa creaţiilor lui Rafael şi ale lui Michelangelo la Roma şi pentru discuţiile pe care le-am avut cu Marie von Sivers după ce văzusem aceste opere de artă, trebuie să-i fiu recunoscător destinului, mai ales pentru că ele mi-au fost date la o vârstă mai matură.

Dar ar trebui să scriu o carte tot atât de cuprinzătoare ca aceasta dacă aş vrea să arăt fie şi numai pe scurt cele trăite în acest sens.

Cine are văzul spiritual pătrunde adânc în tainele evoluţiei omenirii, când privirea se pierde în contemplarea „Şcolii din Atena” sau a „Disputei”.

Iar cine înaintează cu contemplarea de la Cimabue, trecând pe la Giotto până la Rafael, are în faţa ochilor întunecarea treptată a vechii facultăţi a omenirii de a privi în spirit, care devine o observare modernă mai mult naturalistă a lumii. Legea evoluţiei omenirii, care mi s-a revelat prin percepţie spirituală, s-a înfăţişat sufletului meu, dezvăluindu-se cu toată limpezimea, tocmai din formele în care evoluase arta omenirii.

Aveam întotdeauna un sentiment de adâncă mulţumire atunci când puteam să văd că, prin adâncirea necontenită în elementul artistic, mişcarea antroposofică dobândea o viaţă nouă. Pentru a cuprinde în idei fiinţialităţile spiritului şi pentru a le exprima sub formă de idei, este necesară o mare mobilitate a activităţii ideatice. Această mobilitate o dă umplerea sufletului cu trăiri artistice.

Şi era absolut necesar să veghem ca în societatea noastră să nu pătrundă acele neadevăruri interioare care sunt legate de falsul sentimentalism. O mişcare spirituală este întotdeauna expusă acestui pericol. Dacă dăm conferinţelor mai multă viaţă prin ideile mobile pe care le datorăm, la rândul nostru, trăirilor artistice, neadevărurile interioare izvorâte din sentimentalism care zac în ascultător sunt alungate. Elementul artistic, care, ce-i drept, e purtat de simţire şi sentiment, dar care atunci când este creat şi receptat tinde spre o limpezime luminoasă a formei, poate constitui mijlocul cel mai eficient de a combate falsul sentimentalism.

De aceea, consider că destinul a fost deosebit de bun cu mişcarea antroposofică, prin faptul că mi-a dat în Marie von Sivers o colaboratoare care, din înclinaţiile ei interioare cele mai adânci, a ştiut să cultive cu deplină înţelegere elementul artistic bazat pe sentiment, dar lipsit de sentimentalism.

A fost necesar să lucrez necontenit împotriva acestui element sentimental lipsit de adevăr lăuntric. Fiindcă într-o mişcare spirituală el se infiltrează întotdeauna. El nu poate fi, pur şi simplu, respins sau ignorat. Deoarece mulţi dintre oamenii care, la început, se lasă în voia lui, sunt totuşi, în străfundul cel mai adânc al sufletului, căutători adevăraţi. Dar la început le vine greu să-şi găsească o legătură fermă cu conţinutul care le este comunicat din lumea spirituală. În mod inconştient ei caută în sentimente un fel de extaz. Ei vor să afle adevăruri cu totul deosebite, esoterice. Şi au tendinţa de se izola cu aceste adevăruri în grupe sectare.

Esenţialul este să se facă din ceea ce e just singura forţă de orientare a întregii societăţi. Aşa că cei care se rătăcesc, îndreptându-se într-o direcţie sau alta, pot vedea mereu cum lucrează aceia care au dreptul să se considere stâlpii centrali ai mişcării, fiindcă sunt întemeietorii ei. Pentru Marie von Sivers şi pentru mine esenţialul era să lucrăm în mod concret pentru a elabora şi răspândi conţinutul antroposofiei şi nu să luptăm împotriva denaturărilor. Bineînţeles, au fost şi cazuri în care am fost nevoiţi să combatem unele afirmaţii.

Perioada anterioară ciclului de conferinţe pe care le-am ţinut la Paris [ Nota 259 ] este pentru mine o etapă în sine, bine definită în ceea ce priveşte procesele de evoluţie din sufletul meu. Am ţinut aceste conferinţe în anul 1906, în timpul congresului teosofic. Unii dintre participanţii la acest congres îşi exprimaseră dorinţa de a audia aceste conferinţe, pe lângă celelalte activităţi din programul congresului. În acea perioadă făcusem cunoştinţă personal cu Edouard Schuré [ Nota 260 ], împreună cu Marie von Sivers, care coresponda deja de multă vreme cu el şi tradusese unele dintre lucrările sale. S-a aflat şi el printre auditori. Şi am avut bucuria de a-i vedea adesea pe Merejkovski [ Nota 261 ] şi Minsky [ Nota 262 ], ca şi pe alţi poeţi ruşi, printre auditorii mei.

În acest ciclu de conferinţe am dat acele cunoştinţe spirituale călăuzitoare pentru fiinţa umană, pe care le simţeam „mature” în mine.

„Sentimentul de maturizare” a cunoştinţelor este ceva esenţial în cercetarea lumii spirituale. Pentru a avea acest sentiment trebuie să fi avut mai întâi o percepţie spirituală, să fi trăit felul cum ea apare în suflet. La început ea încă nu luminează, apare cu contururi neclare. Trebuie lăsată să coboare iar în adâncurile sufletului ca să se „maturizeze”. Conştienţa nu a ajuns încă atât de departe încât să înţeleagă conţinutul spiritual al percepţiei spirituale. În adâncurile sale spirituale sufletul trebuie să fie împreună cu acest con|inut în lumea spirituală fără a fi deranjat de conştienţă.

În ştiinţele exterioare ale naturii nu se afirmă un nou adevăr până ce nu au fost terminate toate experimentele necesare şi observaţiile senzoriale corespunzătoare, până ce calculele respective nu sunt ireproşabile. În ştiinţa spirituală nu se cere nicidecum mai puţină conştiinciozitate metodică şi mai puţină disciplină a cunoaşterii. Numai că aici se înaintează oarecum pe alte căi. Trebuie examinată conştienţa în raportul ei faţă de adevărul care trebuie cunoscut. Trebuie să ştii să „aştepţi” cu răbdare, perseverenţă şi conştiinciozitate interioară până când conştienţa trece acest examen. Ea trebuie să-şi fi fortificat puterea interioară de pe un anumit tărâm în suficientă măsură pentru ca să-şi poată integra percepţia spirituală avută în facultatea noţională.

În ciclul de conferinţe de la Paris am prezentat o concepţie care a trebuit să treacă în sufletul meu printr-o lungă perioadă de „maturizare”. După ce am explicat, în general, în ce relaţie, în ce interdependenţă se găsesc părţile constitutive ale fiinţei omeneşti: corp fizic, corp eteric – ca mijlocitor al apariţiei vieţii, corp astral – ca mijlocitor al apariţiei simţirii şi voinţei – şi „purtătorul Eului” [ Nota 263 ], am comunicat faptul că corpul eteric al bărbatului este feminin, iar corpul eteric al femeii este masculin. Prin aceasta, în antroposofie îşi găsea explicaţia o problemă fundamentală a existenţei, care tocmai în acea vreme era foarte mult discutată. Amintiţi-vă numai de cartea nefericitului Weininger: Sex şi caracter şi de creaţia poetică din acea vreme.

Dar această problemă fusese dusă în străfundurile fiinţei umane. Prin corpul său fizic omul se încadrează în forţele cosmosului cu totul altfel decât se încadrează prin corpul său eteric. Cu corpul său fizic omul este situat în forţele pământului; cu corpul eteric în forţele cosmice extraterestre. „Masculinul” şi „Femininul” sunt puse astfel în legătură cu enigmele cosmice.

Pentru mine această descoperire s-a numărat printre cele mai zguduitoare trăiri sufleteşti interioare. Fiindcă simţeam mereu, din nou, că trebuie să ne apropiem cu răbdare, aşteptând o percepţie spirituală şi că apoi, când trăim „maturitatea conştienţei”, trebuie să facem apel la idei pentru a transpune percepţia spirituală avută în domeniul cunoaşterii umane.