Celui care-și propune să arate cum se raportează viața spirituală modernă la concepția teosofică despre viață, nu-i e îngăduit să treacă cu vederea un fenomen, și anume fenomenul Friedrich Nietzsche. Friedrich Nietzsche stă ca o mare enigmă pe firmamentul evoluției culturale a epocii contemporane. El a făcut, fără îndoială, o profundă impresie asupra tuturor gânditorilor contemporani cu noi. Pentru unii, el a fost un fel de idol, pentru alții, o personalitate care trebuie combătută cu cea mai mare energie. Dar de zguduit, i-a zguduit pe mulți, și el a lăsat în urmă multe rezultate ale activității sale care exercită și astăzi influențe foarte puternice. În legătură cu Nietzsche a fost scrisă o vastă literatură, și în zilele noastre aproape că nu poți deschide un ziar – fără să dai undeva de numele Nietzsche, ori fără să găsești o referire la gândirea lui, prin citate, prin idei luate direct din opera sa, sau prin alte ecouri ale operei sale. Friedrich Nietzsche și-a înfipt adânc rădăcinile în întreaga structură a epocii noastre. Chiar și pentru cineva care studiază numai viața sa, el se prezintă ca un fenomen.
El provine din familia unui pastor protestant. Născut în anul 1844, el manifestă încă din gimnaziu, în modul cel mai liber și lipsit de prejudecăți, un mare interes pentru toate problemele religioase. Unele însemnări ce datează din vremea când frecventa gimnaziul trădează nu numai un tânăr mult mai matur decât alții de aceeași vârstă, ci și un om care, prin străfulgerări geniale ale spiritului său, aduce oarecare lumină în mai multe dintre problemele religioase. Iar când ajunge la Universitate, el manifestă interes nu numai pentru studiul său de specialitate, și asta într-un asemenea grad, încât se numără printre studenții cei mai distinși, ci și pentru problemele generale ale evoluției omenirii. Încă din tinerețe, el realizează foarte mult în domeniul filologiei, mai mult decât pot realiza alții într-o viață întreagă. Înainte de a-și fi luat examenul de doctorat, a fost chemat să ocupe o catedră la Universitatea din Basel. Profesorul său, Ritschl, a fost întrebat dacă-l poate recomanda pe Friedrich Nietzsche pentru ocuparea unei catedre la Basel, la care vestitul filolog a răspuns că nu poate decât să-l recomande pe Nietzsche, fiindcă Nietzsche știe tot ceea ce știe el însuși. După ce ajunsese deja profesor și-și pregătea examenul de doctorat, i s-a spus: „De fapt, noi nu vă putem examina!” Lui Nietzsche, profesorul extraordinar, i s-a conferit titlul de doctor; așa stă scris pe diploma sa! Asta ne arată, drept unul dintre multe alte semne de acest fel, cât de profund era respectat spiritul său. Apoi a făcut o cunoștință care a fost hotărâtoare pentru întreaga sa viață. A ajuns să cunoască filosofia lui Schopenhauer, cu care se identifică în asemenea măsură, încât a făcut o călăuză și un conducător nu atât din filosofia, cât mai degrabă din personalitatea lui Schopenhauer: el îl consideră pe Schopenhauer „educatorul” său.
O a doua cunoștință importantă a fost aceea cu Richard Wagner. Din aceste două întâlniri se dezvoltă prima epocă din viața spirituală a lui Friedrich Nietzsche. Acest lucru s-a întâmplat într-un mod cu totul personal. Pe când Nietzsche era tânăr profesor la Basel, el călătorea, cât de des își putea permite – uneori în fiecare duminică – la Triebschen, lângă Lucerna. Acolo erau discutate cu tânărul Nietzsche, în spiritul filosofiei schopenhaueriene, cele mai multe dintre lucrările lui Richard Wagner și cele mai adânci probleme ale vieții spirituale. Wagner a spus în repetate rânduri că nu și-ar fi putut găsi un exeget mai bun decât pe Friedrich Nietzsche. Dacă studiem scrierea «Nașterea tragediei din spiritul muzicii» vom constata că în ea arta lui Richard Wagner e pusă sub o asemenea lumină, încât ne apare în mod nemijlocit drept un act ce ține de istoria culturii, un act care-și răsfrânge lumina asupra secolelor, ba chiar a câtorva milenii. Rareori a existat o legătură atât de intimă ca aceea dintre tânărul și maestrul lui mai în vârstă, care ajungea astfel să-și cunoască din nou, aș zice, în modul cel mai inteligent, propriile idei, care țâșneau ca dintr-un bogat izvor aflat în lăuntrul lui, în timp ce ele îi veneau în întâmpinare, cu întreaga lor viață, ca din exterior, din persoana unui prieten, în așa fel încât el reușea să le vadă în adevărata lor lumină. Era un fenomen nemaiîntâlnit până atunci. Cât de fericit era Wagner, care putea spune că a găsit pe cineva care să-l înțeleagă ca puțini alții în lume; și nu mai puțin fericit era Nietzsche, care-și îndrepta privirile în trecut, spre străvechea epocă a antichității grecești, despre care credea că pe atunci oamenii mai desfășurau o activitate creatoare divină, alta decât aceea din epoca pe care el o numește decadentă. În Richard Wagner el a văzut o încarnare dintre cele mai rar întâlnite a unui spirit, un om care purta în el un conținut atât de pur spiritual, cum rareori întâlnim în viața umană.
De-abia începând cu anul 1889 s-a scris mult despre Nietzsche. Cei care-i repetă cuvintele s-au ocupat de opera lui numai după această dată. Aceia însă care s-au ocupat de Nietzsche încă de prin anul 1889, știau că pe atunci, în epoca wagneriană, adică pe la 1876, el apăruse asemeni unei comete, începuse să strălucească alături de Richard Wagner, dar că apoi fusese aproape dat uitării. Nu se mai vorbea despre el decât în cercurile cele mai restrânse. El a scris apoi lucrarea «Așa grăit-a Zarathtustra» (1883), care l-a făcut iarăși cunoscut. Apoi (în 1888) a mai apărut o lucrare a sa, prin care părea că desființează tot ceea ce înainte considerase că-i este propriu. E vorba de «Cazul Wagner». Prin aceasta, el a devenit iarăși mai cunoscut. Cei care se ocupau de Nietzsche s-au despărțit în două tabere. Brandes a ținut prelegeri despre Nietzsche. Prin urmare, nu numai că la o vârstă tânără Nietzsche a fost numit profesor universitar, post la care, din motive de sănătate, a trebuit, de altfel, să renunțe curând, ci el a avut și cinstea de a constitui obiectul unor prelegeri universitare. A venit apoi însă știrea că Nietzsche s-a îmbolnăvit și că nu mai există nici o speranță de vindecare. Cam acesta a fost scheletul vieții sale exterioare.
După cum am mai amintit, prima operă a fost «Nașterea tragediei din spiritul muzicii». Ea s-a născut ca rod al unei adânciri deosebit de intense în filosofia lui Schopenhauer și al aprofundării artei așa cum i se înfățișa ea în opera lui Richard Wagner. Cine vrea să înțeleagă ce reprezintă această scriere, în calitatea ei de auroră a activității lui Nietzsche, și vrea să înțeleagă, totodată, felul cum a decurs viața sa, trebuie să ajungă la înțelegerea acestor lucruri pe baza unei triple cercetări. În primul rând, el trebuie să le explice pornind de la epoca lui, cu care Nietzsche a trăit într-o intimă comuniune; eu însumi am făcut o încercare de a-l prezenta în mod obiectiv pe Nietzsche în acest fel. Îl poți prezenta, în al doilea rând, ca pe o ființă pe care o lăsăm să apară și să se dezvolte din personalitatea sa. Văzut din această perspectivă, el constituie una dintre cele mai interesante probleme de psihologie, ba chiar și de psihiatrie. Și acest aspect am încercat să-l prezint într-un articol despre Friedrich Nietzsche, publicat într-o revistă medicală. În al treilea rând, el poate fi prezentat din perspectiva concepției despre lume a spiritului. Din această a treia perspectivă ni se dezvăluie raportul său față de teosofie. Acest aspect ne-am propus să-l înțelegem astăzi.
Deja prima lui scriere, «Nașterea tragediei din spiritul muzicii», ne oferă importante repere din punct de vedere teosofic, din punctul de vedere al unei studieri spirituale a lumii. Epoca noastră este epoca celei de-a cincea rase a omenirii, care a fost precedată de alte două, care au dezvoltat cu totul alte forțe decât cele pe care trebuie să le dezvolte rasa noastră. Rasa noastră, a cincea, a dezvoltat în special rațiunea și viața de gândire umană. Rasa precedentă e cea atlanteană, care a trăit pe continentul aflat astăzi pe fundul Oceanului Atlantic. Acești oameni nu posedau încă rațiunea, nu aveau încă o viață intelectuală, la ei era dezvoltată în special memoria. Iar una dintre rasele anterioare acesteia a fost cea lemuriană. Ea mai era încă situată pe pozițiile vieții imaginative. Misiunea noastră este să dezvolte viața intelectuală. De fapt, de mai multe secole, omenirea Europei lucrează la dezvoltarea forței intelectuale, la dezvoltarea acestei forțe a rațiunii. Marii noștri filosofi, până la Kant și Schopenhauer, sunt cei în care a avut loc în modul cel mai intens acest proces de evoluție a rasei noastre. Pentru ei, marea problemă a devenit întrebarea: Ce reprezintă gândirea umană, cum e posibil ca omul să cunoască ceva? Aceste întrebări au fost pentru ei marile întrebări-enigmă ale existenței. Dar în cazul rasei noastre s-a petrecut ceva ciudat. Gândirea, pe care filosofii o aduseseră la cea mai mare înflorire, a fost separată în epoca noastră, ca să zicem așa, de tot restul. În știință, în ceea ce privește viața tehnică exterioară, epoca noastră a dezvoltat gândirea în forma cea mai pură și mai splendidă. Dar aceste gânduri sau, propriu-zis, aceste reprezentări, au fost despărțite de natură. Gândul uman nu e decât o imagine a unei realități mult superioare, la care ne-am referit în conferințele anterioare, el e doar o umbră, o imagine a lumii spirituale. Gândul este o entitate spirituală. Epoca modernă a dat vieții de gândire o dezvoltare măreață și puternică; dar ea a uitat că gândul nu e altceva decât o imagine-umbră a vieții spirituale. Viața își trimite, ca să zicem așa, forțele spirituale în noi, și atunci în noi apare reprezentarea. Iată de ce originea gândului, a reprezentării, era o enigmă, mai ales pentru filosofia secolului al XIX-lea. Pentru aceasta, gândul, reprezentarea însăși, ajunseseră să fie o aparență. Se uitase faptul că gândul își are originea în spirit, cum spune Jakob Böhme. Când, în epoca modernă, rațiunea umană a încercat să caute, totuși, izvoarele primordiale ale existenței, să ajungă până la acel izvor primordial pe care-l pierduserăm și despre care nu se mai știa că își are originea în spirit, ea nu l-a mai putut găsi, așa cum consideră filosofia schopenhaueriană, decât în voința oarbă, irațională; gândul, pe de altă parte, nu e decât o plăsmuire iluzorie, pe care ne-o oferă lumea noastră de reprezentare. Astfel, ei considerau că lumea este reprezentare, pe de-o parte, voință, pe de altă parte. Dar nici una dintre ele nu-și are originea în spirit, ci numai în simpla aparență. Cum se putea altfel, decât ca această filosofie, care umblă pe făgașe materialiste, să caute cel puțin pe unul din purtătorii spiritului, într-un element pe care orice căutător lipsit de prejudecată îl poate găsi în mod nemijlocit în lume, în care spiritul ca atare să nu fie prezent numai sub forma unei voințe oarbe, a unei creații spontane a naturii? Și aceasta e tocmai personalitatea. Se uitase, ce-i drept, că în personalitate există ceva de esență spirituală; dar personalitatea ca atare nu putea fi negată. În filosofia schopenhaueriană, cel puțin, era recunoscut ca supremă realitate un lucru, personalitatea umană; personalitatea care se distinge prin genialitatea, evlavia sau sfințenia ei, constituie un fel de nouă treaptă de evoluție în sânul restului omenirii. Astfel, Schopenhauer a devenit dur și a spus că omul mediocru e o marfă de serie a naturii; dar că din impulsul întunecat al naturii se cristalizează mari personalități izolate. Această concepție a acționat asupra lui Nietzsche.
Dar asupra lui a mai acționat și altceva. Cu ajutorul gândurilor și reprezentărilor, noi nu putem niciodată afla nimic despre ceea ce pulsează în voința irațională. Schopenhauer găsește în muzică adevărata esență și lucrare a haosului impulsurilor primordiale. Schopenhauer a ajuns astfel la concluzia că nu e posibil să pătrundem cu această lume iluzorie a reprezentării în esența care se exprimă în voință, așa că muzica a devenit pentru el dezlegarea enigmei lumii. Oricare dintre cei familiarizați cu problemele misticii știe cum poți ajunge la concepția că muzica ne oferă dezlegarea enigmei lumii. Căci muzică nu există numai pe acel plan pe care-l numim plan fizic sau lume sensibilă, ci și în lumile spirituale superioare auzim ceva din acordurile unei muzici superioare. Nu e muzica pe care o percepem în planul fizic; fiindcă acest lucru nu trebuie înțeles ca alegorie, ci ca realitate: Mișcarea stelelor în spațiul cosmic, creșterea fiecărei plante, simțirea oamenilor și animalelor ne apar sub formă de cuvânt ce răsună! De aceea, ocultistul spune: Omul află tainele lumii numai atunci când îi vorbește cuvântul mistic, care există în lucruri. Ceea ce a găsit Schopenhauer este expresia unei realități mai înalte, ceva cu o semnificație mult superioară celei pe care i-a atribuit-o el; fiindcă la el e vorba tot numai de ceva care răsună pentru auzul fizic. Noi dăm principiului care dăinuie peste timp și atinge veșnicul numele de manas. Acest manas își găsește expresia fizică în sunetele muzicii, care se apropie de noi din lumea exterioară. Schopenhauer a afirmat un lucru perfect adevărat, și această idee a adoptat-o Nietzsche. El a simțit cu întreaga bogăție a spiritului său că acela care vrea să vorbească despre tainele lumii prin intermediul limbajului obișnuit nu poate face asta la fel de bine cum poate spune muzicianul ce gândește și simte el în legătură cu aceste taine. Și astfel, întocmai ca Schopenhauer, Friedrich Nietzsche consideră că expresia muzicală e o formă de exprimare a tainelor lumii. Și așa se face că ei s-au simțit îndemnați să ia calea vremurilor străvechi ale antichității grecești, când arta, religia și știința mai erau încă un tot unitar, când preoții misteriilor, care erau totodată oameni de știință și artiști, prezentau în fața sufletului, în imagini grandioase, destinul omului și al întregii lumi. Dacă privim în interiorul templului, găsim reprezentată soarta zeului Dionysos. Aceasta era dezlegarea tainei lumilor. Dionysos coborâse însă în materie și fusese îmbucătățit, iar spiritul uman e chemat să-l elibereze pe cel îngropat în materie și să-l înalțe în noua glorie. Atunci când omul caută în interiorul lui natura sa divină, el trezește zeul din sine însuși, și această trezire este trezirea zeului care și-a aflat în natura inferioară un fel de mormânt. Acest mare destin cosmic era prezentat sub o formă grandioasă nu numai în mod concret-sensibil, ci și în mod spiritual. E drama originară a vechii Grecii. Ajungem astfel la niște epoci foarte vechi, și din acest sâmbure se va naște drama greacă târzie. Drama lui Eschyl, a lui Sofocle, erau numai artă; ele se născuseră însă din arta templelor. Din arta templelor s-au ramificat, devenind independente, arta, știința și religia. Cine privește înapoi, spre aceste vremuri străvechi, vede în adâncuri ceva mai profund, din care s-a născut concepția umană despre viață și forma umană de viață. Zeul viu, Dionysos, a fost marele personaj al misteriilor grecești. Nietzsche n-a aflat în mod limpede acest lucru în cercul wagnerienilor, dar l-a presimțit.
A fost o mare presimțire nelămurită, și din ea s-a născut concepția sa despre esența spiritului grec presocratic. Pe atunci, omul nu era unilateral, ci omul dionisiac își trăgea seva din realitatea plenară. Și din cauză că totul e nedesăvârșit, grecul și-a creat religia și înțelepciunea eliberatoare, și mai târziu și arta eliberatoare. Așa crede Nietzsche că s-a născut ceea ce mai târziu și-a făcut apariția sub forma artei, doar ca o copie a artei străvechi, pe care el o numește artă dionisiacă. Aceasta îl mai lua încă în stăpânire pe omul întreg, nu numai, în mod unilateral, fantezia, ci toate puterile spirituale. Mai târziu, arta n-a mai fost decât o copie.
Așa că în scrierile sale întâlnim aceste două noțiuni, dionisiac și apolinic. Prin ele, Nietzsche presimte care e originea oricărei forme de viață artistică și a limbajului prin intermediul căruia se exprimau vechii greci. Era un limbaj care era în același timp muzică. La mijloc era reprezentată drama, de jur împrejur se afla corul, care prezenta, în acorduri grandioase, viața și moartea.
În mod și mai profund au prezentat acest destin alții, intimi ai cercului wagnerian. Îl găsiți descris, în special, pornind de la spiritul misteriilor eleusine, în cartea «Sanctuarele Orientului» de Schuré. Ceea ce Nietzsche doar a presimțit, nu pe baza fanteziei, ci pe cale spirituală, a fost descris de Edouard Schuré. E ceea ce a vrut să facă și Nietzsche, dar n-a reușit. Pe această bază, întreaga gândire materialistă a epocii noastre a devenit pentru el o mare enigmă: Cum a ajuns omul, de la acea vreme în care el se rostea pe sine însuși ca enigmă a lumii, la arida epocă materialistă? Poate că pentru alții aceasta e o problemă intelectuală rece; pentru Nietzsche însă ea a devenit o problemă a inimii sale. Nietzsche era unit cu epoca sa la fel de intim cum sunt părinții cu copiii lor. El nu era însă în stare să se bucure, ci numai să sufere. De aceasta era în stare Nietzsche: să sufere, nu însă și să se bucure. Aici avem dezlegarea problemei Nietzsche.
În Wagner, el a văzut pe înnoitorul vechii arte grecești, artă care rostește prin sunete cele mai înalte taine. Omul voia să se înalțe pe treapta de supraom, de om divin. Pentru aceasta era nevoie de acel om care depășise nivelul mediu atins de omenire. Și în acest punct, Schopenhauer venea exact cu ideea de care era nevoie. După Schopenhauer, așa cum am spus, omul mediu nu era decât o marfă de serie. Pentru a se ajunge la omul spiritual-sufletesc, la omul care nu se află pe Pământ, ci plutește pe deasupra Pământului, și ca mijloc de a depăși condiția de om, a fost folosită muzica dramatică. Nimeni nu a scris rânduri atât de pline de venerație față de Richard Wagner ca Friedrich Nietzsche, în anul 1876 [Nota 28]. Viața cotidiană devenise însă pentru el ceva detestabil în cel mai înalt grad. De aceea, el a combătut și ceea ce a afirmat David Friedrich Strauß în lucrarea sa: «Vechea și noua credință» [Nota 29].
Mai există o scriere [Nota 30], datând de pe la începutul anilor ’70, o scriere fără cunoașterea căreia nu-l poți înțelege nicidecum pe Nietzsche. Din ea reiese că Nietzsche a presimțit acea problemă a epocii noastre pe care noi am numit-o pe scurt problema tolstoiană, așa cum a presimțit și marea problemă a antichității grecești. El bănuiește că epocii noastre îi lipsește ceva. După cum bine știm, formele exterioare sunt acelea în care domnesc în permanență nașterea și moartea. Am văzut că fiecare plantă trăiește între naștere și moarte în forma ei, că întregi popoare se află între naștere și moarte, că cele mai minunate opere sunt supuse nașterii și morții. Am mai văzut însă și că există ceva care rămâne, ceva care depășește nașterea și moartea, care plăsmuiește noi și noi forme, care face ca vechiul să reînvie în noi și noi încarnări. Acel ceva pe care germenul unei plante îl ia cu el și-l transmite unei noi plante și care reapare în aceasta, această viață a descris-o Lev Tolstoi.
Noi ne îndreptăm cu pași repezi spre o epocă în care va fi cunoscută viața însăși. Nietzsche își dăduse seama că epoca noastră e bolnavă din cauză că studiază formele, că studiază formele nu numai în domeniul științelor naturii, ci și în acela al istoriei. Intuind acest fapt, el a scris importanta sa lucrare despre foloasele și pagubele istoriei, despre boala istoriei. Oamenii își întorc privirile spre epocile originare cele mai îndepărtate și vor să studieze începuturile culturii de la popor la popor, de la națiune la națiune, de la stat la stat. Dar în toate acestea pulsează nașterea și moartea. Când ne îmbibăm până la refuz cu cunoștințe de istorie, ucidem viața pe care o avem în noi. Ucidem ceea ce trăiește în noi ca prezență veșnică. Cu cât ne umplem mai mult cu materialul istoric de memorizat, cu atâta ucidem mai mult în noi voința de a trăi. Dacă privim în trecut și măsurăm în gând ce înseamnă acest lucru, ne dăm seama că noi putem găsi ceva numai cercetând în mod nemijlocit viața umană, numai căutând să ne cunoaștem pe noi înșine. Prin aceasta, ne apropiem ceva mai mult de un nou viitor.
Nietzsche atrage atenția asupra acestei noi epoci de cultură a viitorului, pe care trebuie s-o privim drept epoca formei și a înfățișării exterioare. Iată, deci, ce urzește și trăiește în Nietzsche. El crede în arta lui Richard Wagner, crede că vede în ea o înnoire a vieții, o nouă Renaștere. Wagner era mult mai realist decât Nietzsche. El era cu totul prezent în epoca sa; el își spunea că artistul nu poate face al treilea pas înainte de a-l fi făcut pe cel dintâi. Și când Nietzsche a venit, în anul 1876, la Bayreuth, el a văzut ceva ciudat. A văzut că idealul pe care și-l făcuse despre Wagner fusese prea măreț față de ceea ce putuse realiza Wagner. După cum el avea o intuiție nelămurită că tragedia greacă se născuse din epoca misteriilor și întreaga noastră epocă, din epoca originară, el mai presimțea și că din puterile spirituale care azi mai dormitează încă în om trebuie să se nască o cultură viitoare, care să nu se întemeieze numai pe rațiune. Acesta era lucrul pe care el îl presimțea și pe care-l confunda cu ceea ce era deja prezent. El credea că marea enigmă a viitorului poate fi dezlegată deja în epoca actuală lui. Ceea ce avea el să-i reproșeze lui Socrate e faptul că sub influența acestuia cultura noastră a devenit unilaterală, că s-a divizat într-o cultură a intelectului, pe de-o parte, și o cultură a sentimentului, pe de altă parte. Din această cauză, el îl batjocorește pe Socrate și combate cultura socratică, cultura bazată pe rațiune.
Când, la Bayreuth, se află în fața operelor artistice ale lui Wagner, el îl trădează pe acesta – de fapt, nu-l trădează, pentru că el nu-l văzuse niciodată pe Wagner așa cum era, ci transpusese în Wagner și văzuse în acesta propriul său ideal de viitor; dar Nietzsche își spune: Eu am văzut ceva în mod greșit. Nietzsche – omul matur, l-a trădat pe tânărul Nietzsche, și asprele lui cuvinte nu sunt îndreptate atâta asupra lui Wagner, cât mai degrabă împotriva a ceea ce fusese el însuși în tinerețe, când îl venerase pe Wagner. Propriu-zis, omul nici nu poate fi un adversar al altcuiva, ci numai propriul său adversar. „Simt că toate idealurile mele din tinerețe sunt compromise”, așa simțea el. Se afla pe ruinele unei concepții despre lume. Trebuia să se uite în jur, pentru a găsi ceva. Și așa a apărut apoi „noua iluminare”. Acum el voia să însuflețească și să reînvie ceea ce respinsese odinioară. Acum a trecut el însuși în rândurile celor ce studiau forma, înfățișarea exterioară, care trece mereu pe lângă noi, prin nașteri și morți repetate.
Și acum încercați să sesizați profundul adevăr teosofic, că în lume trăiesc trei feluri de realități: înfățișarea exterioară, care e supusă nașterii și morții, care se naște și piere, reapare iarăși, trece în viață de la o formă la alta. Apoi viața, care e expresia sufletului. Sufletul sfărâmă forma, pentru a se naște într-o nouă formă. Și încercați să înțelegeți un al treilea lucru: conștiența, cu diferitele ei grade. Orice piatră, orice plantă și, pe treptele mai înalte, orice om, are conștiență. Iată, deci, că în lume avem trei feluri de realități: formă, viață și conștiență. Această întreită realitate este expresia unei lumi a corporalului, a sufletescului și a spiritualului.
Acesta este tezaurul de înțelepciune care va fi din nou deschis lumii, treptat. Aceasta, de asemenea, este străvechea înțelepciune a misteriilor, pe care Nietzsche o purta ca presimțire nelămurită în inimă, dar pentru care n-a reușit să găsească o expresie clară, din cauza căreia a suferit și pe care a năzuit s-o readucă în actualitate ca viață nouă, care trebuie să se nască din sânul culturii noastre. Dar era el însuși încurcat între ițele științei materialiste. El nu era în stare să vadă că, de fapt, conștiența e aceea care trăiește în adâncul vieții și care evoluează, luând forme din ce în ce mai înalte. Acesta e drumul parcurs de lume în evoluția ei. Conștiența preia din formă ceea ce merită să fie extras din ea, pentru a-l plăsmui într-o formă mai înaltă. Avem, datorită acestui fapt, o evoluție a lucrurilor de la o formă la alta, de la o treaptă de viață la alta, viața rămânând mereu aceeași, pe când formele și înfățișările prezintă o alcătuire mereu mai evoluată. El nu mai înțelege conștiența care evoluează și intră în forme din ce în ce mai înalte.
Așadar, Nietzsche și-a dat seama că lucrurile și ființele se reîntorc mereu, fără să înțeleagă că ele se reîntrupează în forme din ce în ce mai evoluate și mai evoluate. De aceea, el a răspândit teoria „veșnicei reîntoarceri”. El nu știa că o conștiență se reîntoarce pe trepte din ce în ce mai înalte. Iată ideea la care ajunge, sub influența științei materialiste: Așa cum suntem acum, așa cum ne prezentăm acum și aici, așa am mai existat deja de nenumărate ori și vom exista iarăși în aceeași formă. Aceasta e ideea la care ajunge în mod necesar gânditorul care nu știe că o conștiență nu se întoarce sub aceeași înfățișare, în aceeași formă, ci sub o înfățișare mai evoluată, într-o formă mai înaltă. Aceasta a fost a doua treaptă a evoluției lui Nietzsche.
A treia treaptă e aceea pe care trebuie s-o caracterizăm spunând că în sufletul lui Nietzsche exista totuși viața spirituală, pe care însă el n-o putea scoate la suprafață într-o concepție despre lume a simplelor forme. El nu știa, ce-i drept, că i se închiseseră regiunile mai înalte ale existenței, totuși, el trăia o năzuință năvalnică spre aceste regiuni. Omul s-a dezvoltat mereu mai sus în ceea ce privește forma, de la animal până pe treapta de om. Dar nu se poate ca această dezvoltare să fie încheiată. După cum viermele a evoluat spre treapta de om, tot astfel omul trebuie să evolueze mai departe. Așa s-a născut în el ideea de supraom. Acest supraom e ceea ce va fi omul în viitor. Comparați această idee cu ideea corespunzătoare a misticii și veți constata că ele sunt foarte apropiate. Năzuința evidentă în natura umană, care se manifestă în noi, e năzuința spre spiritualizare, așa că încă de pe acum putem găsi pe fundul sufletului omul divin, care coboară în noi venind din lumea viitoare și care-i apare lui Nietzsche drept marele ideal spiritual spre care năzuiește el.
Dacă nu avem în vedere doar forma și înfățișarea, ci și viața și conștiența, sufletul și spiritul, acest supraom ne va apărea în adevărata lui înfățișare, atunci el ne apare drept omul întreg, care-și va îndrepta pașii spre sferele superioare ale existenței. Pentru Nietzsche, această idee exista în germene, dar el nu putea recurge, pentru a se exprima, decât la cuvintele savantului materialist. După cum omul s-a dezvoltat din mii și mii de forme, tot astfel el trebuie să se dezvolte în forme și mai înalte, atingând treapta de supraom. E drept că el a ajuns în fața porții misteriilor grecești, n-a putut însă deschide poarta prin care se intră acolo. În aceasta constă tragismul vieții lui. Dacă stai așa, ca om individual, ca Eu, suferind împreună cu epoca ta, simțind împreună cu epoca ta, față în față cu spiritual-sufletescul, cu acest Eu se întâmplă ceva cu totul deosebit. Oricine e familiarizat cu fenomenele lumii astrale știe de ce are parte în mod inevitabil acest Eu al omului, dacă el, fiind plin de viață spirituală, stă astfel în fața a nenumărate enigme și porți care nu vor să i se deschidă. În lumea sufletesc-spirituală în fața fiecărei întrebări se află ceva ca un fel de umbră a acestei întrebări, care se prezintă ca un fel de prigonitor al sufletului, care-l urmărește necontenit. Celui obișnuit să gândească în mod materialist această afirmație îi va apărea la început cam bizară. Acela care a stat față în față cu creștinismul și nu a știut cum va evolua acesta în continuare, acela care a stat față în față cu filosofia noastră, cu materialismul epocii noastre, nutrind dorul adânc după un nou Dionysos și care nu l-a putut naște din el însuși, acela se afla ca în fața unor umbre ale trecutului. Așa că, în orice caz, în sânul a ceea ce noi numim lume astrală, pentru Nietzsche, alături de figura lui Christos se afla Anticrist, alături de figura moralistului, imoralistul. Lângă ceea ce el cunoștea drept filosofie a epocii noastre, stătea negația. Aceasta era ceea ce-l chinuia, ca un prigonitor al Eului său.
Citiți ultimele scrieri ale lui Nietzsche, «Voința de putere», unde, prin Anticristul său, înfățișează stafia, imaginea critică a creștinismului, iar, în nihilismul său, imaginea critică a filosofiei. El nu reușește să iasă din plasa acestor lucruri, e împiedicat s-o facă de morala epocii noastre, care nu poate ieși dintre limitele ideii de Bine și Rău, care nu vrea să admită existența karmei, deși tinde spre ea. În sfârșit, faptul că forma e în veșnică schimbare l-a făcut să creadă că e vorba de reîntoarcerea în mereu aceleași forme. Cea de-a patra lucrare n-a mai fost terminată. El voia s-o intituleze «Dionysos sau filosofia veșnicei reîntoarceri». Așa că n-a rămas decât dorul intens al Eului singur după supraom.
Nietzsche ar fi trebuit să privească în sinea umană și să-l recunoască pe omul dumnezeiesc, și atunci spre el ar fi strălucit ceea ce dorea cu atâta ardoare. Dar așa, acesta i s-a părut de neatins. N-a fost decât dorința imperioasă a ființei sale interioare de a intra în posesia acestui conținut. E ceea ce el a numit voința sa de putere, năzuința sa de a găsi supraomul. Cu întreaga intensitate a ființei sale el a găsit o expresie lirică pentru aceasta, care poate înălța sufletul, poate să-l învioreze, dar și să-l mistuie, care uneori e paradoxală, în «Așa grăit-a Zarathustra». E strigătul de dor al omenirii actuale după omul dumnezeiesc, după înțelepciune, care nu ajunge însă decât până la voința de înțelepciune, până la voința de putere. Din acest dor se pot naște creații lirice extraordinare. Dar din el nu se poate naște ceva care să-l ia în stăpânirea pe om în sâmburele cel mai adânc al ființei sale și să-l conducă spre aceste înalturi. Așa că figura lui Nietzsche e ultimul mare exemplu de transpunere a cuiva cu întreaga sa simțire în materialism, omul care a suferit tragic, care s-a distrus în mod tragic din cauza materialismului din secolul al XIX-lea și care arată cu tot dorul inimii sale spre noua epocă mistică. Meister Eckhart spune că Dumnezeu a murit pentru ca și eu să mor lumii și tuturor lucrurilor create. Nietzsche spune într-o maximă în proză: „Dacă ar exista un Dumnezeu, cine ar răbda să nu fie un Dumnezeu?” Așadar, spune Nietzsche, nu există nici un Dumnezeu! El n-a înțeles sensul maximei goetheene:
„De n-ar fi ochiul meu solar,
El n-ar putea lumina s-o zărească,
De n-ar fi-n noi divina forță-jar,
Cum ar putea Divinul atât să ne vrăjească?”
Ceea ce în epoca noastră s-a limpezit atât de mult și pe care el l-a resimțit dureros, trebuia să se mistuie. Nu vreau să spun că boala lui ar avea ceva comun cu viața spirituală. Ceea ce a năzuit el să vadă înfăptuindu-se, fără a putea să înfăptuiască, e concepția teosofică despre lume. El a simțit dorul după ceva ce n-a putut găsi. Acest lucru l-a simțit el în unele manifestări chinuitoare ale vieții sale. De aceea, ultimele lui scrieri conțin și un dor după viața pe care vrea s-o scoată ca prin vrajă din forma în care e ferecată, și pe urmă iarăși un nou strigăt liric de dor după omul divin, în «Așa grăit-a Zarathustra». Pe urmă, sfărâmarea a tot ceea ce prezentul nu-i poate oferi, sfărâmare pe care încearcă s-o facă în «Voința de putere» sau în «Veșnica reîntoarcere», care au rămas sub formă de fragmente și au fost editate postum. Toate acestea au trăit în ultima vreme în această personalitate tragică a lui Nietzsche, și ne arată cum poate suferi un om în epoca noastră, dacă nu se înalță la nivelul unei concepții spirituale. A spus-o el însuși într-o poezie: «Ecce Homo», în care pune în fața noastră enigma vieții sale:
„Da, eu știu de unde vin!
Nesătul ca flacăra
Mă mistui, ard în mine,
Tot ce-ating lumină devine,
Tot ce las – cenușă moartă:
Flacără sunt, cu siguranță!”
