Concepția teosofică despre lume se deosebește – o putem spune cu cea mai mare siguranță – de toate celelalte concepții despre lume pe care le putem întâlni în zilele noastre, prin faptul că ea satisface într-un grad foarte înalt dorul nostru de cunoaștere. Ce des auzim spunându-se în zilele noastre: anumite lucruri sunt inaccesibile cunoașterii noastre, ea are limite și nu se poate înălța decât până la o anumită altitudine. Dacă ne vom ocupa de rezultatele cercetării filosofice contemporane – mai cu seamă de acelea ale școlilor filosofice care provin de la Kant –, vom vedea că toți vorbesc despre asemenea limite ale cunoașterii. Prin însăși natura ei, concepția despre lume a teosofului și a misticului practicant se deosebește de toate părerile de acest fel prin faptul că nu pune niciodată anumite limite capacității de cunoaștere a omului, ci consideră că aceasta însăși poate fi ridicată pe o treaptă mai înaltă, extinsă. Oare nu face dovada celei mai mari lipse de modestie cel care crede că punctul său de vedere și capacitatea lui personală de cunoaștere trebuie să fie luate drept etalon general, afirmând că omul nu poate depăși, cu capacitatea sa de cunoaștere, o anumită limită? Teosoful spune: eu sunt situat azi pe o anumită poziție a cunoașterii umane. Situat pe această poziție, am posibilitatea de a dezvolta facultatea de cunoaștere însăși, de a o înălța pe trepte superioare. În principiu, o școală de inițiere are tocmai scopul de a înălța această facultate de cunoaștere a omului pe o treaptă superioară, așa că desigur, e just dacă cineva, situat pe pozițiile unei trepte mai puțin înalte de cunoaștere, spune că există limite ale cunoașterii, că un lucru sau altul nu poate fi cunoscut. Numai că omul poate depăși această treaptă de cunoaștere, pășind pe alte trepte mai înalte și atunci va cunoaște ceea ce îi era inaccesibil pe treptele inferioare. Iată care este esența inițierii, iar scopul școlilor inițiatice e tocmai această aprofundare sau înălțare pe trepte mai înalte ale cunoașterii pe care el nu poate ajunge în mod spontan, ci pe care trebuie să le cucerească el însuși, prin exerciții practicate cu răbdare, vreme îndelungată.
Asemenea școli inițiatice au existat în toate epocile. La toate popoarele, din sânul lor au venit cunoscătorii de tip superior. Iar esența acestor școli inițiatice și a marilor inițiați înșiși, care au trecut de treptele inferioare ale cunoașterii umane și care, prin inspirațiile lor, au aflat cele mai înalte adevăruri la care poate să ajungă omul pe acest Pământ, se exprimă în faptul că acești inițiați au dăruit diferitelor popoare ale Pământului diferitele lor concepții despre lume și diferitele lor religii.
Ceea ce ne propunem noi astăzi este să schițăm, în linii mari, esența a ceea ce sunt acești mari inițiați. În cazul oricărei științe, în cazul oricărei cercetări spirituale, trebuie să facem mai întâi cunoștință cu metodele prin care să căutăm adevărurile, și tot așa stau lucrurile și cu școlile inițiatice. Și aici trebuie ca, prin anumite metode, să fim conduși spre treptele superioare de cunoaștere la care ne-am referit înainte. Voi înșira doar pe scurt treptele respective. Anumite trepte ale cunoașterii nu pot fi urcate decât în cadrul unor școli de inițiere intime, numai acolo unde există educatori care au absolvit ei înșiși acea școală, care s-au supus ei înșiși disciplinei exercițiilor respective, care pot cântări în mod just fiecare pas, fiecare treaptă. Și numai unor astfel de educatori trebuie să ne încredințăm, în aceste școli de inițiere.
În orice caz, în aceste școli nu există nici un fel de autoritate, nici un fel de dogmatism, ci aici se dau numai sfaturi și nimic altceva. Cel care a parcurs deja câteva trepte și a făcut el însuși experiența vieții superioare suprasensibile știe care sunt căile intime care duc spre această cunoaștere superioară. Numai un asemenea om e în măsură să ne spună ce avem de făcut. Ceea ce trebuie să existe între discipol și educator e numai și numai încrederea. Cine nu are această încredere nu va putea învăța nimic. Cine o are, însă, va constata foarte curând că un maestru ocult, mistic, oricare ar fi el, nu recomandă niciodată decât lucruri experimentate deja de el însuși. Trebuie să știm că din întreaga entitate a omului, așa cum ni se înfățișează ea în prezent, nu are o constituție unitară definitivă, în cadrul naturii umane, decât partea sa vizibilă exterior. Oricine tinde să treacă printr-o dezvoltare ocultă trebuie să înțeleagă în mod limpede că omul, așa cum ni se înfățișează el astăzi, nu e o ființă ajunsă la forma ei definitivă, ci el e în curs de dezvoltare și că în viitor va atinge trepte mult mai înalte.
Ceea ce a devenit încă de pe acum chipul și asemănarea lui Dumnezeu, partea din om care a atins treapta cea mai înaltă de dezvoltare, este corpul său fizic, ceea ce putem vedea din el, ceea ce putem percepe din el cu ajutorul simțurilor noastre. Dar acesta nu e omul întreg. Natura umană are și părți constitutive mai înalte. Ea posedă în primul rând o altă parte constitutivă pe care o numim corp eteric. Acest corp eteric poate fi văzut de cel care și-a dezvoltat organele sufletești. Datorită acestui corp eteric, omul nu e o simplă structură în care acționează forțe chimice și fizice, ci o entitate vie, ceva care trăiește, are viață, are facultatea de a crește și de a se reproduce. Putem vedea acest corp eteric, care e un fel de arhetip al omului, dacă prin metodele clarvederii, pe care o vom caracteriza în cele ce urmează, reușim să ne abatem total atenția de la corpul fizic obișnuit. Știți că prin metoda obișnuită a hipnozei și sugestiei putem face ca un om în fața căruia se află o lampă să nu o vadă, dacă îi spunem că acolo nu e nici o lampă. Dacă dezvoltați în dumneavoastră o voință suficient de puternică, acea voință care vă abate atenția, dar vă abate complet atenția de la corpul fizic, veți putea să faceți total abstracție de spațiul fizic, deși privirea vă e ațintită în acest spațiu. Dar atunci nu veți vedea spațiul gol, ci spațiul umplut cu un fel de arhetip. Acest arhetip are cam aceeași înfățișare ca și corpul fizic. Nu e însă exact la fel, ci e în întregime foarte, foarte bine structurat. Nu numai că e străbătut de artere fine și de curenți foarte subtili, dar are și organe. Această formațiune, acest corp eteric face să existe viața propriu-zisă a omului. Culoarea sa nu poate fi comparată decât cu aceea a florii de piersic proaspete. Nu e una din culorile spectrului solar; e ceva între violet și roșiatic. Acesta este, așadar, cel de-al doilea corp.
Al treilea corp este aura, pe care am descris-o deja de mai multe ori, acea formațiune asemănătoare cu un nor, pe care am descris-o data trecută, când am vorbit despre originea omului –, în care omul e adăpostit ca într-un nor de formă ovoidală. Ea este expresia a tot ceea ce trăiește în om drept dorință, pasiune, sentiment. În această aură, sentimentele de bucurie și dăruire, sentimentele altruiste se exprimă sub formă de curenți de nuanțe deschise. Sentimentele încărcate de ură, sentimentele senzuale, legate de concret-sensibil, apar sub forma unor nuanțe cromatice mai întunecate. Gândurile logice, precise, se manifestă sub forma unor figuri în contururi precise. Gândurile nelogice, confuze, apar drept figuri cu contururi neclare. Această aură este, așadar, o copie a sentimentelor, pasiunilor și instinctelor care trăiesc în sufletul unui om.
Sub această formă, adică sub cea pe care am descris-o acum, a fost pus omul de mâna naturii, ca să zicem așa –, pe acest Pământ, în acel moment care e situat cam pe la începutul dezvoltării rasei atlanteene. Am arătat data trecută ce trebuie să înțelegem prin rasa atlanteană. Din momentul în care a fost fecundat cu spiritul veșnic, omul ne apare constituit din cele trei părți constitutive: trup, suflet, spirit. În epoca noastră, această triadă a ființei umane este într-o oarecare măsură alta, pentru că de atunci, din momentul în care natura l-a lăsat din mână și până în zilele noastre, de când a devenit o ființă conștientă de sine, omul a acționat asupra lui însuși, transformându-se. A lucra asupra ta însuți înseamnă a-ți înnobila aura, înseamnă a revărsa în această aură lumina, lumina ce-și are izvorul în conștiența de sine. Un om aflat pe o treaptă inferioară, care n-a lucrat asupra lui însuși – un sălbatic, să zicem – are aura pe care i-a dăruit-o natura. Toți aceia care trăiesc însă în lumea noastră civilizată, care posedă o anumită cultură, au niște aure la modelarea cărora au colaborat deja ei înșiși, iar rezultatul acestei munci devine perceptibil în transformările din aura lor. Tot ceea ce a învățat omul prin contact cu natura, tot ceea ce și-a însușit de când a ajuns să poată vorbi și gândi în mod conștient, toate acestea sunt o parte nouă a aurei sale, adăugată prin propria sa activitate.
Dacă vă transpuneți în era rasei lemuriene, când în arterele omului curgea deja de multă vreme sânge cald, când acesta integrase deja ființei sale spiritul, pe la mijlocul acestei epoci lemuriene, veți afla că omul nu era încă, pe atunci, o ființă capabilă să aibă gânduri clare. Această facultate era abia la începutul dezvoltării ei. Spiritul de-abia luase în stăpânire corporalitatea. Aura mai era în întregime o creația a forțelor naturii. Și se putea observa – acest lucru se poate observat și azi, la oamenii aflați pe o treaptă inferioară de dezvoltare – că într-un anumit loc din interiorul capului, deci, într-un loc pe care trebuie să-l căutăm în cap, apare o mică aură de culoare albăstruie. Această aură mică e expresia exterioară a conștienței de sine. Și pe măsură ce omul își dezvoltă, prin gândire și prin muncă proprie, conștiența de sine, această aură mai mică se extinde și se suprapune peste cealaltă, așa că, după un timp relativ scurt, amândouă devin cu totul altfel. Omul care trăiește în sânul civilizației exterioare, un om cultivat, civilizat, își transformă aura așa cum îl determină s-o facă lumea civilizată. Cunoștințele noastre obișnuite, pe care ni le însușim la școală, trăirile și experiențele prin care viața ne face să trecem, toate intră în noi și ne modifică necontenit aura. Acest proces trebuie însă dus mai departe, dacă cineva vrea să devină mistic practicant. În acest caz, el trebuie să lucreze într-un mod cu totul deosebit asupra lui însuși. El nu trebuie să integreze aurei sale numai ceea ce îi oferă civilizația în sânul căreia trăiește, ci trebuie să-și influențeze aura într-un mod anume, precis reglementat. Și aceasta se realizează prin așa-numita meditație. Această meditație sau adâncire lăuntrică e cea dintâi treaptă pe care trebuie s-o parcurgă discipolul unui inițiat.
Care e sensul și rostul unei asemenea meditații? Încercați să aduceți o dată în fața sufletului dumneavoastră gândurile pe care le aveți de dimineața și până seara și să vă gândiți ce mult depind ele de locul și epoca în care trăiți. Încercați să vedeți dacă vă puteți împiedica să aveți aceste gânduri și întrebați-vă: Le-aș mai avea dacă n-aș trăi, din întâmplare, la Berlin, la începutul secolului XX? La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, oamenii nu gândeau ca azi. Dacă vă veți gândi ce mult s-a schimbat lumea în decursul ultimului secol și ce mari transformări a adus cu el timpul, vă veți da seama că toate câte vă trec prin suflet, de dimineața până seara, sunt dependente de spațiu și de timp. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când ne dăruim unor gânduri cu valoare de veșnicie. De fapt, gândurile cu valoare de veșnicie cărora li se dăruiește omul sunt doar anumite gânduri științifice abstracte, ideile cele mai înalte ale matematicii și geometriei. Doi ori doi fac patru, acest lucru e valabil întotdeauna și pretutindeni. Tot așa e și cu adevărurile geometriei. Dacă facem însă abstracție de această cantitate, relativ limitată, a adevărurilor de acest fel, putem spune că omul obișnuit are foarte puține gânduri care să nu depindă de timp și spațiu. Ceea ce depinde de spațiu și de timp ne leagă de lume și nu exercită decât o influență slabă asupra acestei entități care este ea însăși ceva veșnic.
A medita nu înseamnă altceva decât a ne dărui unor gânduri care au valoare de veșnicie, pentru a ne educa astfel în mod conștient să percepem ceea ce există dincolo de spațiu și de timp. Astfel de gânduri sunt cuprinse în cărțile marilor religii ale lumii: Vedanta, Bhagavad-Gita, Evanghelia lui Ioan, începând cu capitolul 13 și până la sfârșit, ca și cartea «Imitatio Christi» («Urmându-L pe Christos») de Thomas de Kempis. Cine se adâncește în aceste scrieri cu perseverență și răbdare, așa încât să trăiască în ele, cine se adâncește zi de zi, lucrând, poate, săptămâni de-a rândul la una și aceeași frază, pătrunzând-o cu gândirea și simțirea sa, acela va culege roade de o infinită valoare. Lăsăm ca o asemenea frază, având o valoare eternă, care ne-a fost transmisă de marii inițiați sau de niște oameni inspirați, să treacă zi de zi prin sufletul nostru, învățând s-o cunoaștem și s-o iubim, tot mai mult, pe zi ce trece, cu toate particularitățile ei, așa cum facem cu un copil care crește sub ochii noștri. În acest fel, ne umplem de o viață nouă. Foarte importante și pline de sens sunt și maximele cuprinse în «Lumina pe cărare» [Nota 44], care au fost puse pe hârtie pe baza unor indicații din lumile superioare, de către Mabel Collins. Deja primele patru propoziții, aplicate cu răbdare în felul arătat, lucrează atât de puternic asupra aurei umane, încât aceasta va fi în întregime străluminată de o nouă lumină. Se poate vedea cum această lumină se aprinde și începe să strălucească în aura omului. În locul nuanțelor ce irizează în roșiatic sau brun-roșiatic, apar unele albăstrii, în locul celor galbene, unele de un roșu deschis ș.a.m.d. Sub influența unor asemenea gânduri cu valoare de veșnicie, toate culorile aurei se schimbă. La început, discipolul nu poate percepe aceste schimbări, el poate însă simți treptat influența adâncă ce pornește de la această aură atât de radical transformată.
Pe lângă aceste meditații, omul mai cultivă în mod conștient, cu cea mai mare grijă, anumite virtuți; în cadrul aurei se dezvoltă organele lui de simț sufletești. Dacă vrem să putem vedea în lumea sufletelor, trebuie să avem aceste organe, exact la fel cum, pentru a vedea în lumea corporală, trebuie să avem organe de simț fizice. După cum simțurile exterioare au fost sădite în corp de natură, omul trebuie să planteze în aura sa, în mod sistematic, noi organe de simț sufletești. Meditația face ca omul să se maturizeze, devenind capabil să acționeze dinlăuntru în afară asupra acestor organe sufletești în germene, plăsmuindu-le, dezvoltându-le.
Dacă vrem să ne dezvoltăm aceste organe de simț, trebuie să ne îndreptăm atenția spre anumite activități sufletești. În om există în germene multe asemenea organe de simț. Noi le numim flori de lotus, fiindcă formațiunea astrală pe care omul începe s-o dezvolte în aura lui, atunci când începe munca de autodesăvârșire mai sus amintită, poate fi comparată cu aceea a florilor de lotus. Bineînțeles, e vorba doar de o comparație, la fel cum vorbim de aripile unui pian, care doar seamănă într-o oarecare măsură cu niște aripi. Floarea de lotus cu două petale se află în partea mediană a capului, între ochi, deasupra rădăcinii nasului. În apropierea laringelui se află floarea de lotus cu șaisprezece petale, în apropierea inimii, cea cu douăsprezece petale, iar în apropierea bazinului gastric, cea cu zece petale. Mai jos se mai află floarea de lotus cu șase petale și cea cu patru petale. Azi mi-am propus să vorbesc doar despre floarea de lotus cu șaisprezece petale și despre cea cu douăsprezece petale.
În învățătura lui Buddha găsiți indicată așa-zisa cale a celor opt virtuți. De ce oare recomandă el tocmai această cale a celor opt virtuți ca fiind deosebit de importantă pentru omul care vrea să atingă treptele superioare ale evoluției? Această cărare constă din: hotărârea justă, gândirea justă, vorbirea justă, fapta justă, viața justă, amintirea justă, contemplația justă. – Un inițiat atât de mare cum e Buddha nu vorbește pe baza vreunui ideal vag, abia presimțit, ci întemeindu-se pe cunoașterea naturii umane, el știe ce influență exercită asupra acelor corpuri, care urmează să se dezvolte de-abia în viitor, practicarea unor asemenea activități sufletești. Dacă privim floarea cu șaisprezece petale a unui om obișnuit din zilele noastre, vom avea foarte puțin de văzut. Căci ea de-abia acum începe să strălucească, dacă pot spune așa. Într-un trecut foarte îndepărtat, omul a avut deja odată această floare de lotus. Ea a dat înapoi în dezvoltarea ei. Azi, ea reapare într-o oarecare măsură prin munca pe care omul o desfășoară în sânul lumii civilizate. Dar în viitor această floare cu șaisprezece petale va ajunge din nou la deplină dezvoltare. Ea va străluci din nou, luminoasă, cu cele șaisprezece petale ale ei, fiecare petală va apărea în altă nuanță cromatică și, în sfârșit, ea se va roti de la stânga spre dreapta. Ceea ce în viitor va fi un bun și o trăire proprie fiecărui om, e dezvoltat încă de pe acum în școlile de inițiere, de către cel ce vrea să devină unul din conducătorii omenirii. Ei bine, opt din aceste șaisprezece petale au fost dezvoltate deja într-un trecut străvechi. Mai rămân celelalte opt, care trebuie să fie dezvoltate în zilele noastre, de către discipolul ocult, dacă vrea să poată folosi aceste organe de simț. Un asemenea om parcurge în mod conștient, cu atenție și claritate, cărarea celor opt virtuți, când practică în mod conștient cele opt activități sufletești recomandate de Buddha, când își organizează întreaga viață sufletească în așa fel încât, luându-și în mod energic viața în propriile mâini, să exerseze cât se poate mai intens aceste opt virtuți, sprijinind în acest fel munca sa de meditație și făcând ca floarea de lotus nu numai să ajungă la maturitate, ci să și intre în mișcare, să perceapă în mod real.
Mai vreau să vă vorbesc despre floarea de lotus cu douăsprezece petale, situată în regiunea inimii. Șase dintre petalele ei erau deja dezvoltate într-un trecut foarte îndepărtat, iar celelalte șase trebuie să fie dezvoltate în viitor – la inițiați și la discipolii lor, încă de pe acum – la toți oamenii. În toate manualele de teosofie găsiți anumite virtuți pe care trebuie să și le însușească, în faza de pregătire, acela care vrea să urce pe treapta propriu-zisă de chela sau discipol. Aceste șase virtuți, pe care le găsiți în orice manual de teosofie, acolo unde e vorba de evoluția omului, sunt următoarele: controlul gândurilor, controlul acțiunilor, toleranța, perseverența, lipsa de prejudecată și echilibrul, sau ceea ce Angelus Silesius numește detașare. Aceste șase virtuți, pe care trebuie să le practicăm în mod conștient și cu cea mai mare grijă, alăturându-le meditației, fac că se dezvolte celelalte șase petale ale florii de lotus cu douăsprezece petale. Acestea nu sunt lucruri luate orbește din manualele de teosofie, ele n-au fost formulate la întâmplare sau pe baza unor sentimente personale, ci ele se întemeiază pe cunoașterea cea mai profundă în posesia căreia se află marii inițiați. Inițiații știu că cel care vrea cu adevărat să urce treptele cele mai înalte, suprasensibile, ale evoluției, trebuie să aducă la deplină înflorire floarea de lotus cu douăsprezece petale. De aceea, el trebuie să dezvolte încă de pe acum, prin practicarea acestor șase virtuți, cele șase petale care au fost dezvoltate în trecut. Vedeți astfel că inițiații au dat oamenilor normele de viață întemeindu-se pe o cunoaștere mai profundă a ființei umane. Aș mai putea extinde această expunere referindu-mă și la alte organe de observație și cunoaștere, numai că, de fapt, intenționam să vă dau aici doar o descriere sumară a felului cum decurge inițierea, iar pentru aceasta cele spuse până aici sunt suficiente.
Când discipolul a ajuns atât de departe încât începe să-și dezvolte aceste organe de simț astrale, când, datorită acestora, el a ajuns să vadă nu numai realitățile sensibile din jur, ci și pe cele sufletești, cu alte cuvinte, ceea ce e aura omului, a animalului, a plantei, atunci începe pentru el o etapă cu totul nouă a educației sale. Înainte ca florile de lotus să se pună în mișcare, nimeni nu poate vedea vreo realitate sufletească din jurul său, după cum cine nu are ochi nu poate vedea culorile și lumina. Când însă peretele a fost străpuns, când el a mers atât de departe pe calea ce duce spre cunoaștere încât a reușit să arunce o primă privire în această lume sufletească, de-abia atunci începe pentru el adevărata educație ocultă. Aceasta îl face să parcurgă patru etape ale cunoașterii. Ce se întâmplă oare în acest moment, când, după ce a trecut de treptele preliminare, omul a devenit chela? Am văzut că tot ce am descris până acum se referea la corpul astral. Acesta e total reorganizat din direcția corpului uman. Omul care a trecut printr-o asemenea dezvoltare are o cu totul altă aură. Dacă omul și-a străluminat apoi, cu conștiența de sine, corpul astral, dacă a devenit el însuși structura luminoasă a corpului său astral, spunem că acest discipol și-a impregnat corpul astral de lumina manasului. Manasul nu e altceva decât corpul astral aflat sub stăpânirea conștienței de sine. Manasul și corpul astral sunt unul și același lucru, dar pe trepte de evoluție diferite.
Trebuie să ne fie limpede acest lucru, dacă vrem să aplicăm în mod practic, în cadrul misticii practice, cele șapte principii care ne sunt date în manualele de teosofie. Oricine dintre aceia care cunosc procesul dezvoltării mistice, care cunosc puțin inițierea, va spune că acestea au o valoare teoretică pentru studiu, dar că pentru misticul practicant au valoare numai dacă el știe care sunt raporturile dintre principiile inferioare și cele superioare. Nici un mistic practicant nu cunoaște mai mult de patru părți constitutive: trupul fizic, în care acționează legile chimice și fizice, apoi corpul eteric, corpul astral și, în sfârșit, conștiența de sine, pe care, în actuala etapă de evoluție, o numim kama-manas, principiul gândirii conștiente de sine. Manasul e ceea ce introduce conștiența de sine, prin munca sa, în corpul omului. Corpul eteric, așa cum este el la ora actuală, se sustrage oricărei influențe a conștienței de sine. Noi ne putem influența în mod indirect procesele de creștere și hrănire, dar nu în modul în care facem ca dorințele noastre, gândurile și reprezentările noastre să pornească din conștiența noastră de sine. Noi nu putem influența în același fel procesele de hrănire, de digestie, de creștere, ale organismului nostru. La om, acestea nu au nici o legătură cu conștiența lui de sine. Dar corpul eteric trebuie să fie adus sub influența corpului astral, a așa-numitei aure. Conștiența de sine din corpul astral trebuie să pătrundă în corpul eteric, să-l transforme, prin propria ei putere, la fel de mult cum omul își modifică, în felul arătat, corpul astral, aura sa. Atunci când, prin meditație și prin adâncirea lăuntrică și prin practicarea exercițiilor sufletești descrise, omul a progresat atât de mult încât corpul său astral e organizat prin propria lui activitate interioară, munca sa se îndreaptă asupra corpului său eteric, și atunci corpul eteric primește cuvântul lăuntric, omul nu mai aude doar ceea ce trăiește în lumea înconjurătoare, ci în corpul său eteric răsună pentru el sensul lăuntric al lucrurilor.
Am spus deja de mai multe ori aici că spiritualul propriu-zis existent în lucruri e de natură sonoră. Am atras atenția asupra faptului că misticul practicant, dacă se exprimă în mod adecvat, când se referă la lumea spirituală, vorbește despre fenomene de natură sonoră, după cum, referindu-ne la lumea astrală sau a dorințelor, vorbește despre fenomene luminoase. Nu degeaba spune Goethe, atunci când îl înalță pe al său Faust la Cer:
Soarele răsună după vechea melodie
Cânt de întrecere între sferele frățești,
Iar calea sa de mult prescrisă
El o încheie cu sunet de tunet.
Și nu degeaba spune Ariel, atunci când Faust este condus printre spiritele din lumea spirituală:
„Noua zi se naște răsunând pentru urechile spirituale”.
Aceasta este trăirea la care ajunge omul atunci când e în stare să-și influențeze, prin corpul său astral, corpul eteric; el aude muzică interioară, care, bineînțeles, nu e formată din sunete perceptibile urechii fizice exterioare, aude cuvântul lăuntric al lucrurilor, prin care ele își rostesc propria lor esență. În acest caz, omul a devenit un chela, un adevărat discipol al unui mare inițiat. Și atunci el poate fi condus mai departe pe această cale. Un asemenea om, ajuns pe această treaptă, e numit apatrid, din cauză că el și-a găsit legătura cu o nouă lume, pentru că lui i se vorbește de dincolo, din lumea spirituală și pentru că patria lui nu mai este, ca să zicem așa, în această lume sensibilă. Să nu înțelegeți greșit acest lucru. Un chela ajuns pe această treaptă rămâne același bun cetățean și tată, același bun prieten ca înainte de a fi devenit chela. Nu trebuie ca el să fie smuls din mijlocul vieții și al relațiilor sale. Aici e vorba doar de o înaintare a sufletului său pe drumul evoluției. El dobândește drept de cetățenie într-o lume care se află dincolo de cea fizică.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Lumea spirituală a început să răsune în om, și prin aceasta el se eliberează de o iluzie în prada căreia se află, în principiu, toți oamenii care nu au atins această treaptă de evoluție. Și anume, de iluzia Eului personal. Omul are impresia că el este o personalitate, că el e izolat de restul lumii. O simplă reflecție i-ar putea arăta că nici măcar în lumea fizică el nu este o entitate independentă. Ia gândiți-vă, dacă temperatura din această sală ar fi cu 200° mai ridicată decât e acum, noi toți n-am mai putea fi așa cum suntem. De îndată ce condițiile exterioare se schimbă, condițiile necesare existenței noastre fizice au dispărut. Noi nu suntem decât o prelungire, o continuare a lumii exterioare, și, prin urmare, nu putem fi concepuți ca ființe independente, izolate. Acest lucru e și mai adevărat în lumea sufletească și în cea spirituală. Ne dăm seama atunci că omul conceput ca sine independentă nu e decât o iluzie, că el e o parte a spiritualității divine generale. Pe această treaptă, omul depășește Eul personal. Se întâmplă ceea ce Goethe a exprimat prin cuvintele intonate de chorus mysticus: „Toate cele trecătoare sunt doar un simbol”. Ceea ce vedem nu e decât o imagine a entității veșnice. Când renunțăm la ființa noastră individuală, înseamnă că am biruit viața exterioară – și prin corpul eteric noi ducem, de fapt, o viață individuală, izolată –, înseamnă că am biruit viața exterioară, izolată, am devenit o parte din viața Marelui Tot.
Acum în om își face apariția ceva pe care-l numim buddhi. Am realizat acest buddhi ca treaptă de evoluție a corpului eteric, a acelui corp care de acum înainte nu mai e cel care ne face să ducem o viață individuală, izolată, ci se integrează Marelui Tot. Omul care a realizat acest lucru a urcat cea de-a doua treaptă a drumului parcurs de un chela. Acum, sufletul său se eliberează de toate îndoielile și remușcările, el nu mai poate fi un om superstițios, precum nu se mai poate îndoi. Acum, el nu mai trebuie să afle adevărul comparând reprezentările sale cu lumea exterioară din jur, acum el trăiește în sunetul, în cuvântul lucrurilor, acum orice ființă răsună ceea ce este ea de fapt. Acum nu mai există nici superstiție, nici îndoială. Această treaptă e aceea când discipolului i se înmânează cheia cunoașterii. Când a atins această treaptă, pe ea răsună un cuvânt din lumea spirituală. Atunci, cuvântul său nu mai e doar o redare a lucrurilor acestei lumi, ci o redare a ceva ce-și are originea într-o altă lume, într-o lume care acționează asupra lumii de aici, fără a putea fi însă percepută de simțurile noastre exterioare. Aceste cuvinte sunt soli ai divinității.
Dacă s-a trecut de această treaptă, apare o alta. Omul ajunge în stare să influențeze în mod nemijlocit procesele pe care le efectuează corpul său fizic. Înainte, el își putea influența numai corpul său eteric, acum începe să-și stăpânească și corpul fizic. Acțiunile dumneavoastră obligă corpul dumneavoastră să se pună în mișcare. Faptele omului se acumulează în ceea ce numim karma sa. Omul nu lucrează însă în mod conștient la formarea karmei sale, el nu-și dă seama ce efect atrage după sine una sau alta dintre faptele sale. De-abia acum începe omul să-și săvârșească în mod conștient faptele în lumea fizică, astfel încât de acum înainte el lucrează în mod conștient asupra karmei sale. În acest fel, el își influențează karma prin faptele fizice pe care le săvârșește. În acest caz, nu numai lucrurile lumii exterioare răsună spre el și îi vorbesc, ci un asemenea om a ajuns în situația de a putea rosti el însuși numele tuturor lucrurilor. Omul obișnuit, aflat pe treapta noastră de cultură, nu e în stare să rostească decât un singur nume. E numele prin care se desemnează pe sine însuși: eu. Acesta e singurul nume pe care îl poate rosti, cel prin care omul se desemnează pe sine. Cine se adâncește mai mult în acest gând poate să ajungă la niște adevăruri profunde, la care psihologia curentă nici nu visează măcar. Nimeni nu poate spune „eu” desemnându-vă pe dumneavoastră, ci numai dumneavoastră înșivă. Fiecăruia dintre ceilalți oameni trebuie să le spuneți „tu”, și fiecare din ei, la rândul lor, trebuie să spună „tu”, dacă vor să vă desemneze pe dumneavoastră. În fiecare om există ceva căruia numai el însuși îi poate da numele de „eu”. Iată de ce învățătura ocultă ebraică vorbește de numele sfânt al lui Dumnezeu, care nu trebuie să fie rostit. Acest nume îl vestește în mod nemijlocit pe Dumnezeu din el. La vechii evrei era interzis ca acest nume să fie rostit în mod nedemn și fără sfințenie. De aici, sfânta sfială, sentimentul că se referă la ceva foarte însemnat și esențial, cu care maestrul ocult evreu rostea acest nume. „Eu” este singurul cuvânt care vă spune ceva ce niciodată nu puteți întâlni în lumea exterioară. Ei bine, la fel cum omul obișnuit dă nume doar Eului său, discipolul chela, ajuns pe treapta a treia, dă tuturor lucrurilor nume pe care le primește prin intuiție. Aceasta înseamnă că el s-a dizolvat în Eul cosmic, contopindu-se cu el. Chela vorbește chiar din adâncul acestui Eu cosmic. Lui îi este îngăduit să rostească numele cel mai lăuntric al oricărui lucru, desemnându-l pe acesta, în timp ce omul aflat pe treapta actuală a evoluției normale din etapa actuală nu poate să se desemneze decât pe sine folosind cuvântul „eu”. Când chela a urcat această treaptă, el primește numele de lebădă. Acel chela care se poate înălța la numele tuturor lucrurilor e numit lebădă, pentru că el este purtătorul de cuvânt al tuturor lucrurilor.
Ce se află dincolo de a treia treaptă nu poate fi descris în cuvintele vieții de toate zilele. Pentru aceasta se cere cunoașterea unei scrieri speciale care nu se învață decât în școlile oculte. Următoarea treaptă e aceea a învăluitului. Dincolo de aceasta sunt treptele pe care se află marii inițiați, acei inițiați care au dat civilizației noastre, în toate epocile, marile impulsuri din dezvoltarea ei. Toți au început prin a deveni „chela”. Mai întâi au dobândit cheia cunoașterii. Apoi au fost conduși spre regiunile unde le-a fost dezvăluit generalul și numele tuturor lucrurilor. Apoi s-au ridicat pe treapta Marelui Tot. Și atunci au putut avea trăirile adânci care i-au făcut apți să întemeieze marile religii ale lumii.
Dar nu numai marile religii, ci orice mare impuls, tot ceea ce are importanță în lume, a pornit de la marii inițiați. Vom da numai două exemple, pentru a arăta de ce natură e influența exercitată asupra lumii de marii inițiați care au trecut prin evoluția ocultă.
Să ne transpunem în viața de toate zilele a acelei epoci în care discipolii școlilor inițiatice erau instruiți sub conducerea lui Hermes. La început, această instruire consta dintr-o predare științifică, așa-zis esoterică, a anumitor cunoștințe. Nu vă pot arăta decât în mod foarte sumar, în câteva linii mari, ce era predat aici. Se arăta cum Spiritul Cosmic coboară în lumea corporală, se încarnează, cum el apare apoi ca viață ce pulsează în materie, cum în om el atinge treapta sa cea mai înaltă și își sărbătorește învierea. Acest lucru a fost exprimat atât de frumos și de Paracelsus, care spune: Ceea ce întâlnim afară, aceste ființe și lucruri individuale, sunt literele, iar cuvântul care e compus din îmbinarea lor, e omul. Noi am eliminat toate virtuțile și slăbiciunile umane, trecându-le asupra creaturilor din afară. Omul e o sinteză a tuturor acestora. Felul cum în om învie, ca microcosmos, o sinteză a restului lumii, a Macrocosmosului, această învățătură era predată în detaliu și cu imensă putere spirituală, sub o formă esoterică, în școlile de inițiere egiptene.
Urma apoi instruirea hermetică. Ceea ce am spus până aici poate fi înțeles cu simțurile și cu rațiunea. Ceea ce era predat în cadrul instruirii hermetice nu poate fi înțeles decât de acel chela care a atins prima treaptă a dezvoltării oculte. Atunci, discipolul învăța o scriere specială, care nu e ceva întâmplător, arbitrar, ci exprimă marile legi ale lumii spirituale. Nu este ca scrierea noastră, obișnuită, o copie exterioară, formată din litere și îmbinări alcătuite în mod convențional-arbitrar, ci ea e renăscută din înseși legile spirituale ale naturii, pentru că omul care cunoaște această scriere este în posesia acestor legi ale naturii. Așa că întreaga sa activitate de reprezentare devine ea însăși ceva care în lumea astrală, sufletească, are valoare de lege. El își formează reprezentările în sensul acestor semne ale marii scrieri. Acest lucru îl poate face numai dacă renunță la Eul său personal și se supune legilor eterne. Înseamnă că a absolvit treapta instruirii hermetice. Acum, el e admis la prima treaptă a unei inițieri mai adânci. Pe următoarea treaptă, el trebuie să trăiască în lumea astrală, în lumea sufletească propriu-zisă, un lucru care are importanță până dincolo de ciclurile evoluției lumii. După ce a dobândit facultatea de a acționa din plin cu simțurile astrale, astfel încât să acționeze până jos, în corpul eteric, el e introdus, timp de trei zile, într-un adânc mister al lumii astrale. El trăiește în lumea astrală acel proces pe care vi l-am descris data trecută: formarea Pământului și a omului. Coborârea spiritului, despărțirea dintre Soare, Lună și Pământ și apariția omului, acest întreg șir de fenomene devine pentru el o trăire directă, toate stau ca realități în fața lui. Totodată, ele se unesc, compunând un tablou. Apoi, el iese din mijlocul lor. După ce, în școala de inițiere, a avut această trăire importantă, pășește în fața poporului și povestește ceea ce a văzut în această lume astrală și sufletească. Și iată cam ce povestește el:
Odinioară, cu Pământul era unită o pereche divină: Osiris și Isis. Ei sunt regenții a tot ceea ce are loc pe Pământ. Dar Osiris a fost ucis de Typhon și tăiat în bucăți, iar Isis a trebuit să-i caute cadavrul. Ea nu l-a dus acasă, ci în diferite locuri de pe Pământ au fost create morminte ale lui Osiris. Iată, deci, că el a coborât cu totul din ceruri și a fost îngropat în Pământ. Iar asupra lui Isis a căzut o rază din lumea spirituală, care a fecundat-o și ea l-a născut pe Horus, prin concepție imaculată.
Această imagine poetică nu era altceva decât o descriere grandioasă a procesului despre care tocmai am vorbit, apariția Soarelui și a Lunii, despărțirea Soarelui și a Lunii, și apariția omului. Isis e simbolul Lunii, Horus reprezintă omenirea pământească, Pământul însuși. În vremea când oamenii nu fuseseră încă înzestrați cu sânge cald, când nu erau încă îmbrăcați în corpuri fizice, omenirea a simțit sub forma unor imagini grandioase ceea ce se petrecea în lumea sufletească. În acest fel ea a fost pregătită ca la începutul evoluțiilor lemuriană, atlanteană și ariană să poată primi, sub forma unor asemenea imagini simbolice, marile adevăruri care urmau să le fie revelate de marii inițiați. Iată de ce aceste adevăruri n-au fost prezentate în forma lor propriu-zisă, ci prin mijlocirea figurilor lui Osiris și Isis. Toate marile religii ale Antichității au fost trăite mai întâi, de către marii inițiați, în spațiul sufletesc. Iar aceștia au ieșit apoi în lume și le-au vorbit popoarelor potrivit cu puterea de înțelegere a fiecăruia, și anume în imagini simbolice despre ceea ce văzuseră ei înșiși în mod nemijlocit, în școlile de inițiere. Așa s-au petrecut lucrurile în Antichitate. Omul se putea înălța la o trăire astrală superioară numai dacă frecventase o asemenea școală de inițiere.
O dată cu apariția creștinismului, situația s-a schimbat. Aceasta reprezintă o cotitură radicală în cadrul evoluției. De la venirea lui Christos a devenit posibil ca omul să fie inițiat de la natură, în sensul în care se vorbește și despre un poet înnăscut de la natură. Există mistici creștini care au primit inițierea ca pe un dar al lumilor spirituale. Cel dintâi care a fost chemat să ducă în toată lumea creștinismul sub semnul cuvintelor „Fericiți cei ce cred chiar dacă nu văd” a fost Pavel. Revelația de pe drumul Damascului a fost o inițiere în afara misteriilor. Alte amănunte despre aceasta nu vă pot da aici.
Toate marile mișcări și civilizații și-au primit impulsurile de la inițiați. Din Evul Mediu ni s-a păstrat un frumos mit, care trebuie să arate acest lucru, într-o epocă în care nu erau cerute dovezi materiale. Acest mit s-a născut în Bavaria și, de aceea, a îmbrăcat haina catolicismului. Vom căuta să ne explicăm în felul următor ceea ce s-a întâmplat atunci. În acea vreme, în Europa a luat naștere așa-numita cultură orășenească, burghezia modernă. Misticii au conceput întotdeauna mersul progresiv al omenirii, înaintarea fiecărui suflet spre treapta următoare, drept înălțare a sufletului, a elementului feminin din om. Misticul consideră că sufletul e ceva feminin, care e fecundat atât de impresiile sensibile inferioare din natură, cât și de adevărurile veșnice. Misticul vede în orice proces istoric o fecundare de acest fel. Marile impulsuri din evoluția omenirii sunt date – și aceasta o vede bine acela care privește mai în profunzime evoluția, acela care vede forțele spirituale din spatele fenomenelor fizice – impulsurile adânci au fost date de marii inițiați. Astfel, omul medieval, care căuta să înțeleagă lumea și viața, a atribuit și el tot marilor inițiați acel avânt al sufletului spre trepte mai înalte, care se făcea simțit în zorii noii epoci, cea a culturii orășenești. Dezvoltarea orașelor se datorează faptului că sufletul a făcut în istorie un mare pas înainte. Cel care a dat impulsul pentru ca acest pas înainte să poată fi făcut a fost un inițiat. Oamenii atribuiau pe atunci toate marile impulsuri acelei mari loje care se crease în jurul Sfântului Gral. De acolo veneau marii inițiați, pe care omul exterior nu-i poate vedea. Iar aceluia care a dat atunci culturii orășenești impulsul ei i s-a dat în Evul Mediu numele de Lohengrin. El e trimisul Sfântului Gral, al lojei celei mari, iar sufletul orășenesc, elementul feminin care trebuie să fie fecundat de către impulsul marilor inițiați e reprezentat prin Elsa de Brabant. Mijlocitorul e lebăda. Lohengrin e adus de o lebădă în lumea fizică. Oamenii nu au voie să întrebe care e numele inițiatului. El aparține unei lumi superioare. Chela, lebăda, a adus, ca mijlocitor între cele două lumi, acest impuls.
N-am putut arăta decât în mod vag că marele impuls a fost prezentat poporului, și de astă dată, sub forma simbolică a unui mit. Așa au acționat marii inițiați și așa au transpus ei, în învățăturile lor, ceea ce aveau de spus oamenilor. Așa au acționat și aceia care au întemeiat civilizația elementară a omenirii: Hermes în Egipt, Krishna în India, Zarathustra în Persia, Moise în sânul poporului evreu. Apoi au acționat, la rândul lor, Orfeu, Pitagora și, în sfârșit, cel care e inițiatul inițiaților, Iisus, cel care l-a purtat în el pe Christos. Ne-am referit astfel numai la cei mai mari dintre inițiați. Am căutat să caracterizăm în cursul expunerii de azi legătura lor cu lumea. Pentru mulți vor fi greu de acceptat unele dintre lucrurile spuse aici. Dar acei oameni care au simțit ei înșiși în sufletul lor ceva din lumile superioare, și-au înălțat mereu privirile nu numai spre lumile spirituale, ci și spre marii călăuzitori ai omenirii. Numai de aceea au putut vorbi ei cu atâta entuziasm cum a vorbit Goethe. Dar și la alții mai găsiți câte ceva dintr-o sfântă scânteie care ne conduce spre acest punct în care vrea să ne readucă știința spirituală. Veți găsi această scânteie la un tânăr german, la un poet și gânditor german care știa multe și a cărui viață pare o amintire fericită a unei vieți anterioare a unui mare inițiat. Cine îl citește pe Novalis va simți ceva din adierea care ne călăuzește spre această lume superioară. Nu e ceva spus în mod explicit, dar în poezia lui există ceva din puterea pe care o au cuvintele magice. De aceea, el a scris frumoasele cuvinte referitoare la raportul dintre planeta noastră și omenire, care sunt adevărate atât pentru omul cel mai umil, neevoluat, cât și pentru inițiat:
„Omenirea e sensul planetei noastre, Pământul [Nota 45], omenirea e nervul care leagă această planetă cu lumile de sus, omenirea e ochiul cu care această planetă, Pământul, își înalță privirile spre împărățiile cerești ale Universului.”
Întrebare: De ce Christos nu a lăsat nimic scris de El?
Dr. Steiner: Tocmai aceasta este diferența fundamentală între El și întemeietorii de religii de până la El. Christos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Ceilalți întemeietori au fost Cale și Adevăr. Ei au vestit ceea ce trebuia făcut și crezut, așa cum a procedat Moise, de exemplu. Dacă studiem vechile confesiuni religioase, nu vom afla nici o deosebire în privința conținutului lor, între creștinismul ca învățătură și celelalte mari religii. Cel care cunoaște sistemul religios egiptean în profunzimile sale, va afla și acolo tot ceea ce este conținut în creștinism. Și aceasta este și situația celorlalte religii. Și cu toate acestea, creștinismul este ceva pe deplin nou, nu ca învățătură, ci ca realitate. De aceea mi-am denumit cartea: Creștinismul ca fapt mistic. Apariția lui Christos înseamnă ceva ce poate fi desemnat prin „binecuvântare”, ceva pătruns de suflet. De acum vor fi binecuvântați toți aceia care sunt legați prin credință de întemeietorul acesteia. Christos coboară pe Pământ, ca om printre oameni. El nu ne învață ceva nou, dar el viețuiește în existență nemijlocită, în propria sa personalitate, ceea ce au învățat ceilalți. Iar ceilalți au adus învățătura Logosului, a Adevărului divin. Dacă îl studiați pe Buddha, sublimele învățături ale lui Hermes sau învățăturile Vedei, aveți în ele expresia exterioară a Cuvântului divin creator. Acolo, Logosul a devenit învățătură.
