În cele două conferințe precedente am încercat să vă expun imaginile simbol fundamentale din basmele cu înțeles profund ale lui Goethe. Noi am văzut, cum a redat Goethe, ca și misticii timpurilor vechi, adevărurile pe care le considerau cele mai profunde, în imagini simbolice nuanțate.
Astăzi vă rog să-mi permiteți să mai adaug la acestea alte două basme: «Noua Melusine» și așa-numita poveste a băiatului, «Noul Paris». S-ar putea părea că în aceste basme se află ceva artificial, pedant, dar dacă vă veți adânci în imaginile lor, veți vedea că și aici este posibil să se dea o explicație doar pe baza unei interpretări esoterice, mistice.
Goethe a intercalat povestea despre «Noua Melusine» într-un anumit loc al «Anilor de drumeție» [Nota 88] (1807). Cine pătrunde spiritul lui Goethe, nu se va dărui niciodată părerii superficiale că pentru el ar fi aici vorba doar de a alătura imaginile ca într-un caleidoscop, că ar putea fi vorba doar de un simplu joc cu imagini. Ci el va înțelege că Goethe a exprimat aici lăuntrul său cel mai profund.
Un om povestește cum, pentru a-și dezvolta sufletul spre facultăți tot mai înalte, „a renunțat la vorbire, în măsura în care prin aceasta se exprimă ceva banal sau întâmplător; dar tocmai în felul acesta și-a dezvoltat un alt talent oratoric, care acționează intenționat în mod comprehensiv, înțelept și îmbucurător”. – La fel ca acest om, și Wilhelm Meister are de a face cu frății secrete, fiind condus de îndrumători tainici.
Acel om își revede și-și ordonează experiențele vieții într-un mod liniștit. De acest proces se leagă forța de imaginație, care conferă viață și mișcare celor petrecute. Așadar cel care ne vorbește în acest basm este un filosof, iar în clipa în care ajunge la finalul istorisirii și dobândește dorul de a-și înălța sufletul înspre o stare superioară, înțelege totodată și idealurile filosofilor.
Să lăsăm acum basmul «Noua Melusine» să treacă prin fața sufletului în privința trăsăturilor sale esențiale, care ne conduc adânc în ființa lui Goethe.
Un tânăr cunoaște într-un han o femeie ciudată, care face o impresie deosebită asupra lui. El vede că ea duce cu sine o casetă, pe care o păstrează cu grijă. El o întreabă dacă nu poate face ceva pentru ea, care să-i facă plăcere. Ea îl roagă să întreprindă în locul ei mai departe călătoria cu caseta, deoarece ea trebuie să rămână un timp în locul acela. Dar el trebuie să ia o cameră separată pentru casetă și să încuie acea cameră cu o cheie anume, pentru ca ușa să nu poată fi deschisă de nici o altă cheie. El pleacă, dar în timpul călătoriei rămâne fără bani; doamna apare și îl ajută în acest sens. Iarăși rămâne fără bani; ajunge să creadă că în casetă se află ceva care se poate preface în bani. Descoperă o crăpătură în casetă, privește înăuntru, de acolo vine o lumină. Vede o încăpere cu un întreg popor de pitici, printre care fata care i-a dat caseta. Ea are înfățișare dublă, afară se află în mărime umană, înăuntru, ca pitic. El se sperie foarte tare, doamna îi apare din nou, și îi spune cum trebuie să se comporte cu caseta. Doamna îi spune că adevărata ei înfățișare este cea minusculă, și-i mai spune următoarea poveste.
Neamul piticilor a existat cu mult timp înainte de neamul oamenilor, pe când Pământul se mai afla încă în starea de foc. El nu s-a putut menține, pentru că un neam de balauri s-a luptat cu el. Pentru salvarea piticilor, a fost creat un neam de uriași, dar aceștia au trecut curând de partea balaurilor, astfel încât, pentru protecția piticilor a trebuit să se nască un nou neam de cavaleri, sau, cum a fost formulat în varianta originară, un neam de eroi. În felul acesta se află pe de o parte balauri și uriași, pe de altă parte pitici și eroi. Dar piticii se micșorează tot mai mult, astfel încât apare necesitatea ca, din când în când, cineva din neamul lor să iasă la suprafață, pentru a aduce puteri noi din neamul oamenilor.
Tânărul vrea să se unească cu doamna, și după câteva alte aventuri ea îi spune că pentru asta trebuie să devină el însuși pitic. Ea îi pune un inel pe deget, tânărul devine mic ca un pitic și intră el însuși în lumea ei, pe care o văzuse în casetă. Acum, el este unit cu doamna aceea. Dar curând se naște în el dorul după țara oamenilor, face rost de o pilă, își pilește inelul și țâșnește brusc în înălțime, devenind iarăși om.
La sfârșitul basmului, când în tânăr se trezește dorința de a fi iarăși om, Goethe face o remarcă interesantă, care este importantă pentru înțelegerea basmului. El îl face pe tânăr să spună: „Acum înțeleg eu pentru prima dată, ce înțelegeau filosofii prin idealurile lor, de care oamenii urmau să fie atât de chinuiți. Aveam un ideal despre mine însumi, și-mi apăream uneori în vis ca un uriaș!”.
Vrem să vedem acum ce voia Goethe să spună prin acest basm. Neamul piticilor, creat înainte de balauri, uriași și oameni, ne conduce pe drumul nostru. Poporul piticilor „este în continuare activ și harnic, ca întotdeauna. În vremurile vechi, cele mai renumite realizări ale lor erau săbiile care-l urmăreau pe dușman, atunci când erau aruncate în urma lui, lanțurile invizibile și care înlănțuiau în mod tainic, scuturile de nepătruns. Acum, ei se preocupă în principal cu probleme de comoditate și curățenie”. Aci ni se indică ceea ce misticii numesc „scânteia divină” din sufletul omenesc, Eul omului, pe care Dumnezeirea l-a cufundat în trupul omenesc. Acest Eu al omului avea cândva puteri magice, o tainică forță magică, acum el servește la a pune la dispoziția oamenilor Pământul prin toate lucrările lor, căci în toate acestea acționează spiritul omului, Eul.
Ce este caseta? O lume, desigur, o lume mică, dar completă. Omul este un microcosmos, o mică lume în cadrul celei mari. Caseta nu este altceva decât imaginea sufletului omenesc însuși. Rațiunea omenească și conștiența prezentului constituie, așa cum am văzut în basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin în soția bătrânului, ceea ce realizează imagini ale lumii mari, imagini în mic. Ce este ceea ce e reunit în sufletul omenesc drept sumă a gândurilor? Acel ceva este scânteia divină. Dacă am putea vedea în sufletul omenesc, am descoperi scânteia divină, care în trecutul îndepărtat era aprinsă numai în oamenii dotați cu o conștiență confuză, de vis, laolaltă cu germenul stărilor viitoare. Această scânteie divină care licărește în sufletul omenesc a precedat orice stare fizică. În comparație cu mărimea viitoare a desăvârșirii umane, ceea ce trăiește astăzi în el este doar o sămânță, doar ceva pitic.
Mai înainte au existat și alte rase omenești; înaintea noastră au trăit atlanții, înaintea lor lemurienii, și așa mai departe [Nota 89]. La mijlocul acestei a treia rase, a rasei lemuriene, a avut loc această dotare a omului cu scânteia divină, cu conștiența. Eul este în om germenul veșniciei, pe care el o poate cuceri prin evoluție, ca viață conștientă de sine.
Această conștiență venea dintr-o altă lume; ea a precedat deci începuturile omului, și a existat înaintea celorlalte părți componente ale omului (Kamamanas). În ziua de azi, această conștiență de Eu mai este încă legată de pasiuni. Adevăratul filosof se străduiește să elibereze divinul din om de sensibil, pentru ca să devină conștient de originea sa divină; Manas este eliberat de Kama. Acest Manas eliberat va dezvolta apoi din sine pe Buddhi, conștiența de sine în lumea divină, pentru a tinde apoi înspre Atma.
Noi știm că această entitate spirituală a omului a trecut prin cele mai diferite înfățișări. Una dintre aceste înfățișări este descrisă drept cea a balaurului. Și în «Doctrina secretă» a lui H.P.Blavatsky [Nota 90] aflăm de balauri de foc drept imagini-simbol ale timpului în care a coborât omul din înalta sa spiritualitate.
Trecerea prin statura fizică brută este desemnată prin starea de uriaș. Omul trebuie să se înnobileze, el se înalță spre o înfățișare tot mai fină, devine, erou, cavaler. Acești cavaleri ai spiritului au căutat mereu să încheie o alianță cu idealul adevăratei omenii; ei trebuiau să trăiască în bună înțelegere cu piticii. „Și așa s-a întâmplat, că mai apoi uriașii au ținut mereu cu balaurii, iar cavalerii cu piticii”.
Apoi femeia îi povestește că „tot ceea ce a fost cândva mare, trebuie să devină mic și să scadă, așa suntem și noi în situația ca după crearea lumii să trebuiască mereu să scădem și să devenim mai mici, dar în primul rând acesta este cazul pentru familia regală”. De aceea, „din când în când, trebuie ca o prințesă din familia regală să fie trimisă afară din casa regală, pentru a se căsători cu un cavaler onorabil, pentru ca neamul piticilor să se împrospăteze și să fie salvat de la completa distrugere”. Căci fratele născut după ea este atât de mic, „încât doicile l-au pierdut chiar, căci le-a căzut din scutece, și nu se mai știe pe unde a ajuns”.
Este adus un inel – inelul a fost întotdeauna simbol al personalității – și prin intermediul acestui inel omul devine pitic și se unește cu cavalerii adepți ai piticilor.
Prin ce evoluează neamul piticilor? Prin aceea că trece prin omenirea fizică, prin diversele stări de conștiență. Prin ce anume se dezvoltă mai departe actuala conștiență? Prin legea evoluției karmice a omului. Să considerăm, pentru început, un exemplu. Copilul învață să citească și să scrie; toate strădaniile pe care le face în acest sens, sunt uitate, dar lui îi rămâne facultatea de a citi și de a scrie. Omul a preluat în sine roadele strădaniilor sale. Ceea ce a existat pentru început afară, fiind răspândit în natura fizică, a devenit parte a sa. „Ceea ce gândești și faci astăzi, ești mâine”, sau, cum spune Biblia: „Ce semănați, aceea veți culege” [Nota 91].
Noi suntem produsul, rezultatul timpurilor trecute. Sufletul nostru ar fi gol, dacă nu ar aduna experiențe din lumea exterioară. Sufletul nostru ar dispărea, dacă nu și-ar prelua lecțiile primite de la lumea din afară.
Dacă vrem să transformăm într-adevăr în Sine interioară lucrurile pe care le aflăm, trebuie să le prelucrăm. Aceasta este legea evoluției și involuției, prin care ne dezvoltăm entitatea. Trebuie să ne adunăm puteri din lumea înconjurătoare. Noi strângem experiențe din lumea exterioară, pentru a face din el proprietate spirituală personală. Apoi spiritul prelucrează în orele de sărbătoare experiențele pe care le-a adunat, pentru a se întoarce apoi în lumea exterioară. Conceptele noastre s-ar pipernici, s-ar micșora, dacă noi ne-am retrage mereu din lumea exterioară. Este un proces de respirație spirituală, acel „A da și a lua”. Noi ne dezvoltăm lumea interioară înspre afară și absorbim înlăuntru lumea exterioară. Acest proces de evoluție și involuție este expus în mod semnificativ de Goethe în acest basm. El este indicat în cuvintele tânărului, relativ la ceea ce se numește ideal. Ceea ce îl înalță pe om deasupra tuturor celorlalte făpturi, este capacitatea lui de a-și forma idealuri, este capacitatea sa de a se îndrepta înspre un viitor superior. Prin faptul că omul oferă adevărului posibilitatea de a crește într-un viitor superior, el cultivă idealismul.
Goethe a exprimat într-un mod deosebit de frumos acest adevăr și în basmul despre «Noul Paris». În acest basm, Goethe vorbește despre sine însuși. Acest lucru este spus la începutul [Nota 92] lucrării «Poezie și adevăr». Cu puțin timp mai înainte, tânărul Goethe a încercat „să se apropie într-un fel de marele Dumnezeu al naturii, de Creatorul și Menținătorul Cerului și al Pământului”, prin aceea că i-a înălțat un altar. „Produsele naturii urmau să reprezinte în mod simbolic lumea, deasupra acestora urma să ardă o flacără, semnificând firea omenească ce tânjește spre Dumnezeire”. Băiatul aprinde lumânarea de la lumina Soarelui ce apune. Dar în final cele adunate cu atâta trudă se distrug și el ajunge la concluzia „cât de periculos este să vrei să te apropii de Dumnezeu pe astfel de căi”. Faptul că Goethe a stabilit că drumul pe care te poți apropia de Dumnezeu poate consta numai în aceea ca omul să trezească facultățile latente în el, am putut arăta în basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin. Și în «Povestea băiatului» indică el această cale.
Acest basm începe prin faptul că Goethe descrie cum lui, ca băiat, i-a apărut în vis în dimineața de Rusalii zeul Mercur, dăruindu-i trei mere frumoase, unul roșu, unul galben și unul verde. Acestea se transformă în mâna lui în pietre prețioase și el zărește într-însele trei figuri feminine, pentru care el trebuie să aleagă, la solicitarea lui Mercur, trei tineri demni de aceasta.
În timp ce le privea uluit, acestea dispar; apare o a patra făptură feminină, care dansează pe mâna lui, și care, deoarece el încearcă să o prindă, îl lovește pe frunte, astfel încât el își pierde conștiența.
După ce se trezește, se îmbracă de sărbătoare, pentru a face vizite, și ajunge în fața porții, o poartă ciudată aflată într-un zid. Poarta nu are cheie.
Un bărbat cu o barbă lungă o deschide dinăuntru; acesta se asemănă unui oriental, dar își face semnul crucii și se vede că este creștin. El arată băiatului grădina, care este minunat de frumoasă. Din tufișuri, păsările ciripesc foarte limpede: «Paris», «Paris», apoi «Narcis», «Narcis».
Apoi noul Paris zărește o grădină și mai minunată dincolo de un fel de zid viu. Întreabă dacă i se îngăduie să intre. Bătrânul îi îngăduie, după ce el a depus pălăria și spada. Condus de mâna bătrânului, el vede lucruri și mai minunate. Zărește în spatele unui grilaj alcătuit din sulițe și lănci o grădină și mai frumoasă, înconjurată de un canal. Acum trebuie să-și pună un alt veșmânt; el primește un fel de costum oriental. Îi sunt arătate în mod avertizator, trei funii. Acum, sulițele și lăncile se întind peste apă, formând un pod de aur, peste care pășește. Îi vine în întâmpinare fata care dansase pe mâna lui, și care îi scăpase când a vrut să o prindă. Ea îl conduce la cele trei doamne din mere, care sunt acum îmbrăcate corespunzător și cântă la anumite instrumente.
Ființa feminină pe care o recunoaște ca aparținându-i, îl înviorează cu fructe. Este încântat de o muzică maiestuoasă. Apoi, el și fata încep să se joace un joc cu un mic popor de războinici. Împotriva avertizării, el și fata ajung la invidie, mânie și furie; el distruge luptătorii fetei; aceștia se prăvălesc în apă, apa se înspumează, podul, pe care se jucau, se face bucăți, și el se trezește ud și azvârlit pe cealaltă parte.
Bătrânul vine, îl amenință cu funiile cu care urmează să fie pedepsit cel care înșeală încrederea acordată. Băiatul se salvează, spunând că el este destinat să aducă celor trei doamne trei tineri vrednici de ele. Este condus cu politețe la poartă. Bătrânul îi arată diverse semne prin care poate regăsi poarta. Importanța raporturilor lor reciproce ne amintește de astrologia Evului mediu.
Când băiatul revine, poarta nu mai există, iar cele trei obiecte, placa, nișa cu fântâna și copacii se află în alte poziții reciproce. Totuși, el crede că a observat că după un timp aceștia și-au modificat întru câtva poziția reciprocă, și speră ca după un timp ele să-și reia poziția de odinioară, împlinindu-se astfel semnul. El încheie în mod semnificativ prin cuvintele: „Dacă vă voi putea povesti ceea ce s-a întâmplat mai departe, sau acest lucru îmi va fi interzis cu strictețe, încă nu știu să vă spun”.
Basmul, scris în 1811, ne arată în fiecare rând al său că trebuie să căutăm în el ceva mai profund. Goethe nu l-a legat degeaba de legenda lui Paris, și nu l-a modificat degeaba în felul acesta. Legenda lui Paris și a Elenei, a războiului troian, este cunoscută. Paris trebuie să dea mărul celei mai frumoase dintre cele trei zeițe; pentru aceasta o primește în schimb pe Elena. Goethe inversează lucrurile; noul Paris trebuie să aleagă tineri pentru cele trei femei, ulterior patru. Băiatul este condus într-un fel de misteriu, de trei ori este la ananghie, mereu trebuie să îndeplinească noi condiții. Se ajunge la un fel de joc de-a războiul, o imagine, nu un război adevărat. Să urmărim acum desfășurarea basmului.
Prin aceea că Goethe desemnează acest conținut al basmului ca provenind de la zeul Mercur, el indică faptul că resimte ceea ce viețuiește el în acest basm, drept un mesaj al Dumnezeirii. Mercur îi spune băiatului că a fost trimis de zei la el, cu o sarcină importantă.
Goethe stăruie mereu în a arăta că stările de conștiență ale omului trebuie reprezentate prin figuri feminine. În acest basm apar tot patru femei, care îl întâmpină pe băiat chiar de la început, ca și cum ar fi trimise de zeul Mercur. Caracteristice sunt pentru început merele, pe care Mercur i le pune în mână. Merele se transformă în niște minunate pietre prețioase, și anume una de culoare roșie, o alta de culoare galbenă, iar cea de a treia de culoare verde. Cele trei pietre prețioase devin apoi trei făpturi feminine, ale căror veșminte au culoarea pietrelor prețioase. Dar ele dispar pentru băiat, în momentul în care acesta vrea să le rețină. În locul lor, băiatului îi apare cea de a patra făptură feminină, care va deveni îndrumătoarea lui.
Și în basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin indică Goethe cele patru stări de conștiență ale sufletului omenesc prin patru făpturi feminine. În povestea băiatului, aceste patru făpturi feminine sunt caracterizate în mod și mai intim prin culorile mistice pe care le poartă. Dacă vrem să înțelegem mai îndeaproape ființa acestor femei ca și aceea a culorilor pe care le poartă ele, va trebui să privim la starea de conștiență pe care o are omul în prezent și la stările de conștiență pe care și le poate cuceri el prin dezvoltarea forțelor sale sufletești.
Omenirea trăiește astăzi pe Pământ perioada ciclului mineral; prin trupul său fizic, omul este înrudit cu mineralul. Toate substanțele care se găsesc în trupul omului în combinații chimice – fie ele săruri, substanțe calcaroase, metale, și așa mai departe, se găsesc și afară, în natură. În lăuntrul acestui trup omenesc trăiește sufletul omenesc. Mergând de la o încarnare la alta, sufletul omenesc trăiește în viața dintre naștere și moarte în trupul pe care îl primește la naștere, sau deja de la concepere. Sufletul omenesc trebuie să parcurgă în fiecare încarnare o mulțime de trăiri și să facă o mulțime de experiențe. În felul acesta, el devine tot mai bogat. S-ar putea spune și că el devine tot mai bogat prin aceea că sufletul, care trăia inițial în impulsuri și pofte brute, și care apare apoi într-un corp nou, într-o altă lume, aparținând unei alte culturi, trăiește altfel într-o lume civilizată decât în lăuntrul corpului care aparținea unui popor primitiv.
Actualmente, sufletul omenesc trăiește în Kamamanas, ceea ce înseamnă într-o spiritualitate care mai este încă folosită pentru a satisface impulsurile și pasiunile oamenilor. Dar tot mai mult apare în sufletul omului dorul de a se înălța la o spiritualitate superioară. Această stare sufletească este desemnată în ocultism prin culoarea roșu, străluminată din interior, așadar nu un roșu mat, ci un roșu luminos, străluminat lăuntric; roșu în cunoașterea inițiatică înseamnă conștiența față de lumea astrală. Iar dacă omul nu-și mai preia conținutul sufletesc, viața lăuntrică a sufletului său, din ceea ce îi oferă lumea înconjurătoare, dacă el dezvoltă tot mai mult o viață spirituală, lăuntrică, în sufletul său, atunci viața sufletului omenesc este caracterizată prin culoarea galben, din nou un galben luminos, radiant.
Iar dacă omul a ajuns să nu mai trăiască numai în egoitatea sa strâmtă, dacă el se simte unit prin simpatie cu întreaga lume, dacă se simte contopit cu Universul, această stare a sufletului omenesc este caracterizată în ocultism printr-o nuanță de verde, un verde luminos. Aceasta este nuanța pe care o prezintă omul în aură atunci când conștiența sa individuală se revarsă în întreg universul.
Astfel că aceste trei femei, care sunt totodată și pietre prețioase, reprezintă simboluri pentru ceea ce trebuie să facă băiatul din sufletul său. Legătura cu aceste stări de conștiență, cu aceste configurații sufletești, este realizată de conștiența prezentă, care ne conduce și ne îndrumă în orice proces de cunoaștere. Ea este simbolizată prin cea de a patra făptură, prin mica figurină care «dansează și pășește încoace și încolo» pe vârful degetului băiatului. Ea este rațiunea obișnuită. Prin conștiența sa prezentă, omul se înalță mai sus, ea constituie îndrumătorul său înspre sfințenie.
Numai cea de a patra stare de conștiență, reprezentată de fată, există deja, celelalte trei se află doar ca dispoziție, în germen, ele urmează să fie dezvoltate. Există ceva care apare ca amintire în suflet; în suflet trăiește ceva care indică niște stări anterioare. În momente deosebit de solemne, omul ajunge să pătrundă în asemenea stări anterioare ale sufletului său. Tânărului i-a fost conferită o misiune deosebită prin intermediul zeului Mercur. Goethe indică aici misiunea sa. El își amintește de inițieri anterioare.
În basm se povestește cum băiatul este condus într-un mod minunat într-un loc unde nu mai fusese până atunci – și pe ale cărui împrejurimi – de altfel bine cunoscute – nu le mai văzuse până atunci. Îl întâmpină un bătrân, care îl conduce în interiorul unei grădini frumoase; pentru început este condus în grădină în rotonda unui cerc exterior. Păsările ciripesc înspre băiat, în special graurii gălăgioși: «Paris!», «Paris!», altele strigă: «Narcis!», «Narcis!». Băiatul ar dori să pătrundă și în interiorul grădinii, și îl roagă pe bătrân în acest sens; acesta îi îndeplinește rugămintea numai cu condiția să-și depună pălăria și spada, pe care să le lase în urmă.
Apoi bătrânul îl conduce mai aproape de mijlocul grădinii. Acolo se află un grilaj de aur. În spatele lui, băiatul zărește o apă lină, ce curge domol, care lasă să se întrevadă în adâncurile sale un mare număr de peștișori aurii și argintii. Băiatul ar dori în continuare să afle cum este alcătuit mijlocul grădinii. Bătrânul este de acord, doar cu o nouă condiție: De data asta el trebuie să-și schimbe hainele. Primește un veșmânt oriental, care îi place foarte mult. Cu acest prilej el observă cele trei funii verzi, fiecare încolăcită într-un fel anume, astfel încât păreau a fi un instrument pentru o utilizare nu prea dorită. La întrebarea pe care o adresează bătrânului, referitor la sensul ștreangurilor, i se răspunde că ar fi pentru aceia care abuzează de încrederea pe care cei de aici sunt dispuși să o acorde. Apoi bătrânul îl ia de mână și îl conduce la grilajul de aur; el este format din două rânduri de săbii, interioare și exterioare; acestea se înclină una în fața celeilalte, astfel încât se formează un fel de punte, pe care băiatul ajunge în centrul cel mai lăuntric al grădinii. Dintr-un templu răsună o muzică, și atunci când el pătrunde înăuntru, le vede pe cele trei făpturi feminine stând în triunghi; muzica cea minunată răsună din instrumentele lor. Și mica lui îndrumătoare este acolo, având grijă de el.
Băiatul este condus treptat de către bătrân prin cele trei domenii ale existenței. El pășește venind din viața de toate zilele în primul domeniu, care este lumea astrală; acolo se află păsările care îl strigă. Dar el vrea să pătrundă tot mai adânc în centrul existenței. Ceva din sufletul său îl împinge să evolueze – să urce tot mai sus. Predispoziția acestei înălțări o aduce cu sine de la naștere; atunci el a venit dintr-o lume care era sufletesc-spirituală, ajungând la întunecarea acestei ființe sufletesc-spirituale de către lumea fizică. Dar impulsul spre spirit i-a rămas treaz în suflet – spre el se îndreaptă sufletul, de el își amintește în momentele solemne ale vieții sale. Apare la suprafață amintirea existenței unor trepte anterioare de existență, împreună cu presimțirea că există o misiune pentru actuala treaptă de existență. Băiatul simte că această misiune a sa se bazează pe trăiri din încarnările sale anterioare. „Eu am dobândit cândva consacrarea” – el a adus această consacrare cu sine din trepte anterioare de existență. Apare în el amintirea unei inițieri de odinioară, pe care a primit-o într-o viață anterioară. Și atunci Maestrul îl luase de mână și îl condusese din treaptă în treaptă. Și acolo trebuise să îndeplinească acțiunea simbolică de a depune pălăria și spada. El a trebuit să depună tot ceea ce îl unește cu viața cotidiană din lumea fizică.
Este ceea ce trebuie să facă mereu acela care vrea să se înalțe la rangul de Chela, de discipol spiritual; el trebuie să o facă în lăuntrul său. De aceea un astfel de om este numit «apatrid»; pentru că el s-a detașat de ceea ce omul obișnuit numește patrie a sa. Aceasta nu înseamnă însă o smulgere din viață; el continuă să-și exercite îndatoririle, dar viața proprie lui este detașată de lumea care îl înconjoară.
Apoi, după ce a fost condus mai departe de Maestrul său, el ajunge pe treapta a doua; atunci trebuie să se schimbe total în privința veșmintelor sale exterioare – trebuie să depună toate veșmintele existenței sale actuale. El este înveșmântat în îmbrăcăminte orientală. Aceasta este o indicație a faptului că din orient au provenit toate impulsurile pentru omenire, pentru a dobândi mereu o nouă înțelepciune. (Ex Oriente lux).
Acum, băiatul în veșmânt oriental este dotat cu ceea ce în «Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin» reprezintă bătrânul cu lampa drept străveche înțelepciune a neamului omenesc; el este dotat cu o capacitate sufletească de amintire a străvechilor stări de inițiere – el este condus la fluviul care separă domeniul sufletesc de domeniul propriu-zis al spiritului. Fluviul pasiunilor, al lumii astrale, nu vuiește asurzitor, ci este „o apă lină ce curge domol, care lasă să se întrevadă în adâncurile sale un mare număr de peștișori aurii și argintii, care se mișcă încoace și încolo, când lin, când repede, câte unul sau mai mulți”. Aceasta este o imagine a modului în care, dacă a adus în sine lumea astrală la tăcere, omul poate afla în această lume, în locul pasiunilor tumultuoase, valori ale cunoașterii.
Peste fluviul ce separă lumea astrală de ținutul spiritual aflat în interior, se așează săbii. Omul trebuie să sacrifice ceea ce posedă, de altfel, pentru ocrotirea sa. Cele prin care se învârtoșează în particularitatea sa, Eul său personal, trebuie sacrificate, trebuind să devină punte, pentru a putea ajunge peste ele în ținutul spiritual. Omul trebuie să trăiască acel „Mori și devino”. Două rânduri de săbii se înclină unele lângă altele, devenind pod, peste care trece băiatul; un rând interior și un rând exterior. Aceasta este o imagine pentru faptul că trebuie să se realizeze o unire între conștiența inferioară și cea superioară de Eu, pentru a face omului posibilă trecerea în lumea spirituală.
Acum putem vedea și de ce se numește acest basm «Noul Paris». Paris este cel despre care mitologia greacă povestește că părinții săi s-au speriat de profeția făcută asupra lui, anume că băiatul ce se va naște, va distruge totul cu focul lui. El este abandonat imediat după naștere, este alăptat de o ursoaică timp de cinci zile. El crește și după o serie de aventuri se căsătorește cu Elena, drept recompensă. Dar Elena înseamnă același lucru cu Selene – fiica luminii înțelepciunii. Selene este simbolul Lunii. Astfel că în mitologia greacă, prin căsătoria dintre Paris și Elena este reprezentată unirea omului cu conștiența ce urmează să-l conducă pe trepte tot mai înalte.
Narcis este celălalt nume cu care graurii vorbăreți îl strigă pe băiat. Despre Narcis se povestește că ar fi fost fiul zeului râului Kephissos, și că ar fi rezultat din unirea acestuia cu o nimfă. Așadar nici Narcis nu are o proveniență terestră, ci una supraterestră.
Mai departe se povestește că el și-a văzut odată imaginea în oglinda unui izvor. Iar aceasta l-a încântat în așa măsură, încât de atunci nu a făcut altceva decât să se privească. A respins toate ademenirile unei nimfe care s-a apropiat de el, fiind total cufundat în propria sa imagine.
Narcis este un simbol pentru Eul omului, care vrea să stăruie în particularitatea sa, în sinea proprie. Atunci când omul rămâne închis în Eul său, se învârtoșează în Ahamkara sa, când nu poate ieși în afară din propria sa ființă măruntă omenească, când privește doar în sine; când se îndrăgostește de Eul său, atunci nu trece dincolo de sine, atunci el pierde conștiența faptului că Eul său își are de fapt patria într-o lume spirituală, atunci el nu poate ajunge cu Eul său în această patrie spirituală, și rămâne „un oaspete mohorât pe acest Pământ întunecat”. El nu-și poate dezvolta atunci în sine conștiența superioară care îl înalță, care îl conduce în sus, el trebuie să se veștejească în sine. Numai acela care se poate uni cu elementul feminin superior din sufletul său, poate urca datorită acestui fapt. Paris se unește cu fiica luminii, cu Selene-Elena. Dar Narcis se îndrăgostește de propria sa natură și respinge unirea cu ființa spirituală, care se apropie de el ca nimfă.
Prin aceea că băiatul este strigat: „Paris-Narcis”, el este pus în fața alternativei: Ce vrei să porți în tine, natura de Paris, sau natura de Narcis? – Orice om care vrea să devină Chela, discipol spiritual, este pus dinaintea acestei întrebări. Fiecare trebuie să-și aleagă singur drumul pe care vrea să-și lase sufletul să meargă.
Băiatul, în conformitate cu impulsul care acționează în sufletul său dintr-o încarnare precedentă, alege calea de Paris; el vrea să devină „noul Paris”. De aceea, dacă alege calea inițierii, el trebuie să cunoască și așa-numitele pericole ale inițierii. Acestea sunt reprezentate simbolic prin cele trei funii. În școlile de inițiere, funiile care se pun în jurul gâtului discipolului, reprezintă diferite simboluri. Ele reprezintă, printre altele, natura întreită a omului din Univers. Ceea ce provine din această natură întreită a omului, se încolăcește în jurul gâtului său, dacă el încalcă încrederea care îi este acordată prin inițiere.
Deoarece băiatul vrea să devină „noul Paris”, el poate fi condus de către bătrân peste punte. El ajunge în lăuntrul celui de al doilea cerc, înconjurat din toate părțile de fluviu, de apa lumii astrale. Acolo el găsește o minunată grădină, care îi apare ca o copie a Cerului pe Pământ. Iar în mijlocul acestei splendide grădini el vede acum centrul cel mai interior, un templu înconjurat de coloane, din care răzbate o muzică cerească. El a ajuns în domeniul lumii spirituale, care se revelează prin sunete: în ținutul Cuvântului creator al lumilor, care străbate lumea în armonia sferelor. Aici află el din nou cele trei staturi feminine, pe care i le-a trimis la început Mercur.
În imaginea pe care o viețuiește acum băiatul se exprimă ceea ce poate trăi omul când ajunge pe treapta inițierii. Acolo, omul este în stare să recepționeze vești din lumile superioare.
Femeia îmbrăcată în veșmânt roșu se îndreaptă cea dintâi înspre băiat; piatra cea roșie, dacă este acordată unui om, îi conferă puterea să privească în lumile spirituale. Aceasta este prima treaptă a inițierii. Cea de a doua treaptă nu este simpla imaginație, ci viețuire în lumea spirituală. Acolo omul se mai simte încă o ființă separată, el se simte ca spirit printre spirite, dar încă separat de acestea. El se simte, ca să spunem așa, ca un sunet care încă nu s-a încadrat în simfonie. Această treaptă este reprezentată de femeia în veșmânt galben.
Apoi, spiritul omenesc învață să se încadreze în armonia sferelor, el învață să se resimtă un membru al lumii spirituale, ca un sunet care oscilează împreună în simfonia cosmică. Apoi omul își cucerește piatra verde; care, în imagine, este reprezentat de femeia în veșmânt verde. În basm, despre această femeie înveșmântată în verde, se spune: „Ea era cea care părea să-mi dea cea mai mare atenție, părând că-și îndreaptă cântecul spre mine; numai că eu nu mă puteam înțelepți din aceasta… căci putea să se așeze cum voia, …eu îi dădeam prea puțină atenție, căci mica mea vecină… mă captivase cu totul… și chiar dacă vedeam în cele trei doamne silfidele visului meu, zărind în ele culorile celor trei mere, înțelegeam prea bine că nu am nici un motiv să le rețin”.
Băiatul simțea că deși prin inițierea sa dobândise o privire în acea împărăție înaltă, creatoare a lumii, va mai trebui să-și prelucreze mult viața în ele. Iar pentru început, el trebuie să lămurească în privința celei de a patra femei, micuța sa îndrumătoare, rațiunea omenească.
Iar aceasta se realizează printr-un joc de-a războiul. Micuța îl conduce pe băiat pe un pod de aur, unde urmează să se desfășoare războiul. Ei își aranjează oștirile. În ciuda avertizărilor, atât el, cât și fata, ajung la invidie, băiatul învinge oștirea fetei care, „alergând de colo-colo, se pierdu în final, nu se știe cum”.
Paris din mitologia greacă este cauza dezlănțuirii războiului troian, care reprezintă simbolic apusul unei rase a neamului omenesc și răsăritul unei alte rase, în care urmează să se dezvolte Eul în omul individual cu funcțiunile sale. «Noul Paris» este învingător într-un război care de fapt este doar un joc, imaginea unui război, ceva care nu are o realitate exterioară. Războiul desfășurat în joacă între rațiunea omenească și ceea ce poartă în sine în om conștiența faptului că provine din Dumnezeire, nu este ceva care să aibă realitate exterioară; este ceva care trăiește numai în spirit, care este doar astfel încât se desfășoară ca în imaginea în oglindă a unui proces spiritual din sufletul omenesc. Goethe nu putea vesti în viață, ci în artă, ceea ce vedea. El trebuia să vorbească în reprezentări, în imagini.
După încheierea luptei, băiatul îl întâlnește din nou pe bătrân, primul său îndrumător, iar acum în el s-a aprins cu atâta certitudine conștiența ființei sale profunde, încât el îi poate striga bătrânului: „Eu sunt iubit de zei!”. Dar el vrea să mai trăiască cu ceea ce cere drept răsplată de la bătrân: micuța sa îndrumătoare, micuța creatură! Ca om ce se străduiește spre cunoaștere, el vrea să-și ducă viața în așa fel încât, pentru început, rațiunea omenească să îl conducă.
Apoi ajunge afară. Bătrânul „mi-a arătat câteva obiecte pe zid, dincolo de drum, indicând totodată înapoi, spre portiță. Eu l-am înțeles foarte bine; el voia ca eu să-mi imprim bine în memorie obiectele, ca să regăsesc cu certitudine portița, care se închidea imprevizibil în spatele meu. Eu am reținut foarte bine cele aflate în fața mea. De deasupra unui zid înalt coborau crengile unor nuci străvechi… ramurile ajungeau până la o tăbliță de piatră… a cărei inscripție însă nu o puteam citi. Ea stătea pe o consolă de piatră, pe o nișă, în care o fântână lucrată artistic revărsa apa dintr-un vas într-altul, până când… se pierdea în pământ. Fântâna, inscripția, nucul, toate erau pe o unică verticală”.
Băiatul se află afară; își amintește retrospectiv trăirile din încarnarea anterioară, și el privește totodată asupra unui moment din viitor. Acestei inițieri, de care își amintește, îi urmează după un timp o alta; inițierii prin înțelepciune îi va urma cândva inițierea spirituală.
În imaginea copacului, a tăbliței cu inscripția, a apei care curge, este încifrat un simbol al unei cunoașteri care își găsea în Evul Mediu expresia în mistica stelară. Băiatului i se îngăduie să privească în viitor: În momentul în care se va forma aceeași constelație cu cea de acum, sub care tu ai aflat intrarea în acest loc, unde omul este inițiat, atunci când această constelație se va repeta pentru tine în viitor, atunci ți se va deschide din nou poarta – atunci inițierea se va repeta pentru tine pe o treaptă superioară!
El privește asupra unui moment al realității în care va viețui ceea ce a trăit acum ca preludiu al inițierii. El privește la un viitor îndepărtat, în care el va păși în lume și va expune ceea ce a viețuit în încarnările sale anterioare.
În clipa în care a fost inițiat exista o anumită constelație cerească. Acel semn trebuie să se repete, atunci când va fi posibilă o inițiere pe o treaptă superioară. Atunci poarta va fi din nou vizibilă, și depinde de faptul dacă va exista îngăduirea să se vorbească despre ceea ce se va petrece în continuare.
Această dispoziție subtilă, forțele intime care intervin aici, toate acestea trebuie luate în considerare atunci când se vorbește despre acest basm.
După cum vedem, Goethe expune și în aceste două basme evoluția sufletului omenesc. Dacă în «Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin el și-a exprimat convingerea despre existența unei evoluții sufletești, valabilă pentru toți oamenii, în imagini bogate, multicolore, în aceste două basme, «Noua Melusine» și «Noul Paris» el expune în fața sufletelor noastre inițierea în tainele superioare, așa cum era ea adecvată propriei sale ființe. În aceste două basme ni se expune calea individuală a evoluției sufletului lui Goethe. Întreaga strădanie ulterioară a sufletului său – în stilul spiritual adecvat sufletului lui Goethe – este conținut în mod deosebit în «Povestea băiatului».
Într-un fragment: «Călătoria fiilor lui Megaprazon» [Nota 93], care a fost început în 1792 dar nu a fost continuat, Goethe voia să expună tot o cale de evoluție a sufletului omenesc. Și acest fragment indică măreția celor pe care le avea el de spus, și acolo indică el o anumită constelație. „Venus” și „Marte” sunt ultimele cuvinte [Nota 94] care ni s-au păstrat de acolo.
Un tată își trimite cei șapte fii într-o călătorie îndepărtată în țări ciudate, nedescoperite de alți oameni. Aceștia reprezintă cele șapte elemente componente fundamentale ale omului, pe care le indică teosofia. – Tatăl le face acestor șapte fii urarea: „Noroc și prosperitate, curaj bun și fericită utilizare a puterilor”. Fiecare dintre cei șapte fii a primit daruri proprii de la natură, pe care urmează să le folosească acum, urmând să-și caute, datorită lor, fericirea și desăvârșirea; fiecare dintre frați în felul său. În acest fragment: «Călătoria fiilor lui Megaprazon» urma să fie expusă de asemenea călătoria spre ținutul spiritual al înțelepciunii străvechi, unde omul poate ajunge dacă dezvoltă ceea ce se află depus în germen în părțile fundamentale ale ființei sale; dacă ajunge prin această dezvoltare la stări de conștiență superioară. Găsirea unui fragment din planul călătoriei spiritului în împărăția spiritului, ne indică modul în care voia Goethe să expună această călătorie.
Am aruncat așadar doar câteva priviri înlăuntrul cel mai intim al lui Goethe, și am descoperit tot mai multă înțelepciune și tot mai multe adevăruri care licăresc din minunatele sale opere poetice.
De aceea este de înțeles modul în care contemporanii săi priveau spre el ca la un îndrumător de drumuri spre lumi necunoscute. Schiller și alți câțiva au recunoscut, sau măcar presimțit, ceea ce trăia în el. Însă mulți au trecut pe lângă el fără să-l înțeleagă. Germanul mai are încă multe de făcut pentru a extrage tot ceea ce i-a fost revelat de marile spirite ale poporului său. Altfel, cuvintele pe care le-a rostit Lessing [Nota 95] despre Klopstock [Nota 96], vor fi valabile și pentru el:
Cine nu îl va lăuda pe Klopstock?
Dar îl va citi oare fiecare? – Nu.
Noi vrem mai puțin să fim adulați,
Dar vrem să fim citiți mai cu râvnă.
Marile noastre spirite vor să fie recunoscute, și atunci ele ne conduc la o aprofundare spirituală imensă.
Ele conduc de asemenea la concepția despre lume reprezentată de teosofie. Wilhelm von Humboldt [Nota 97], unul dintre aceia care presimțeau ce anume viețuia în sufletul lui Goethe, a întâmpinat, în anul 1823, prima traducere din «Bhagavad-Gita» cu o profundă înțelegere. „A meritat”, a spus el, „să trăiesc atât de mult, ca să preiau aceste comori în mine”.
Așa au fost pregătiți pentru concepția teosofică despre lume, cei care au învățat de la Goethe.
O, multe se mai pot învăța de la Goethe!
