Dacă mișcarea teosofică vrea să intervină într-adevăr în întreaga cultură modernă, atunci ea nu se poate limita la a răspândi oarecari învățături sau la a expune una sau alta referitor la anumite cunoștințe, ci ea trebuie să se raporteze și să se explice față de cei mai diverși factori de cultură și elemente de cultură ale prezentului. Teosofia nu trebuie să fie doar o simplă învățătură, ea trebuie să fie viață. Ea trebuie să se reverse în toate faptele noastre, în simțirea și gândirea noastră. Or stă în natura lucrurilor ca o asemenea mișcare, care abordează direct inima culturii moderne, dacă vrea ca ea să fie vie, să intervină în primul rând acolo unde are de a face cu elementul conducător al vieții spirituale. Și unde vom căuta în altă parte elementul conducător al vieții spirituale decât în universitățile noastre, unde urmează să conlucreze realmente ca purtători ai culturii noastre, ai întregii noastre vieți spirituale, toți aceia – cel puțin atunci când consideră idealist lucrurile – care acționează de fapt în slujba adevărului, a progresului și în slujba unei mișcări spirituale în general? Căci ei trebuie să acționeze împreună cu acel tineret care s-a pregătit pentru cele mai înalte sarcini ale vieții. Aceasta ar fi influența cea mai mare și mai importantă pe care o pot avea universitățile în mod firesc asupra întregii vieți culturale, o influență care pornește în mod autoritar de la ele, căci nici nu se poate pune în discuție faptul că din partea universităților noastre se exercită o influență autoritară, oricât s-ar protesta împotriva acestui aspect, ca și împotriva atâtor alte aspecte pe care le declanșează autoritatea. Căci în această privință este chiar așa, că aceia care trebuie să predea despre cele mai înalte probleme ale culturii noastre, trebuie să fie competenți în privința tuturor problemelor existenței omenești. De aceea este într-adevăr important dacă întreaga națiune este interesată de ceea ce spun membrii unei facultăți într-o problemă oarecare. Așa stau lucrurile. În toate facultățile noastre este privit drept determinant ceea ce spune docentul universitar într-o problemă oarecare.
De aceea mi se pare firesc să ne punem, ca teosofi, întrebarea: Cum trebuie să ne raportăm la diversele ramuri ale vieții noastre universitare? Nu vrem, desigur, să criticăm ceva cu privire la organizațiile universitare actuale, nu acesta urmează să fie subiectul conferinței noastre de astăzi. Ceea ce urmează să fie expus în decursul conferinței actuale și a celor viitoare urmează să dea pur și simplu o perspectivă asupra modului în care mișcarea teosofică, dacă este într-adevăr vie, dacă este într-adevăr capabilă să intervină în impulsurile mișcării spirituale actuale, poate acționa fructificând viața noastră universitară.
Facultățile sunt împărțite actualmente în secțiile teologică, juristă, medicală și filosofică. În orice caz, la modul în care este organizată la ora actuală esența universitară, ar trebuie să adăugăm, întru totul în sensul actualului nostru mod de gândire și al concepției noastre despre lume, și alte facultăți, oarecum ca o continuare a universității, anume facultăți de științe tehnice, de artă, și așa mai departe. Despre acestea vom vorbi când vom discuta despre filosofie. Astăzi ne vom ocupa de facultatea care și-a însușit la începuturile ființării universităților – universitățile au apărut pe la mijlocul Evului mediu – un post conducător în procesul educației moderne. În acea perioadă, la universități, teologia era regina științelor. Tot ceea ce se mai învăța în plus față de aceasta, se grupa în jurul învățăturii teologice.
Universitatea provenea din ceea ce formase biserica în Evul Mediu: școlile din mănăstiri. Vechile școli aveau un fel de anexă în privința celor necesare în știința lumească; dar partea lor principală era teologia. În prima parte a vieții universitare au activat profesorii trecuți printr-o formație bisericească, clerici și călugări, până pe la sfârșitul Evului mediu. Teologia era numită «Regina științelor». Și dacă e să considerăm lucrurile în sensul lor abstract, ideatic, nu este firesc oare ca teologia să fie numită regina științelor, și nu ar fi trebuit ea să fie chiar o astfel de regină, dacă își îndeplinea într-adevăr sarcinile, în sensul lor cel mai larg? În centrul lumii se află fără îndoială ceea ce noi numim temelia lumii, Divinitatea, în măsura în care ea poate fi cuprinsă, înțeleasă de către om. Teologia nu este nimic altceva decât învățătura despre această Divinitate. Toate celelalte trebuie reduse la forța divină primordială a existenței. Dacă teologia vrea într-adevăr să fie învățătura despre Divin, atunci nici nu trebuie gândit altfel decât că ea este un Soare central al întregii înțelepciuni și al întregii cunoașteri, și că de la ea radiază în afară puterea și energia necesare tuturor celorlalte științe. În fond, ceea ce au avut de spus marii teologi ai Evului mediu despre lume, și-a primit lumina, puterea sa cea mai importantă, de la așa-numita știință sfântă, de la teologie.
Dacă vrem să ne facem o imagine despre această gândire și despre această concepție despre viață în Evul Mediu, o putem face în câteva cuvinte. Orice teolog al Evului mediu considera lumea ca fiind o mare unitate. Sus, în vârful acesteia, era forța divină creatoare. Jos, risipite în multitudinea lumii, erau forțele individuale ale naturii și regnurile naturii. Ceea ce se știa despre forțele și regnurile naturii constituia obiectul celorlalte științe. Ceea ce îl ajuta pe om la elucidarea celor mai înalte probleme, ceea ce urma să aducă lumină asupra a ceea ce științele individuale nu reușeau să rezolve, venea de la teologie. În consecință, mai întâi se studia filosofia. În perimetrul acesteia erau cuprinse toate științele lumești. Apoi, învățăcelul se ridica la știința teologiei. Un alt statut îl aveau în viața universitară facultățile de medicină și juridică. Ne putem face ușor o reprezentare a modului în care se raportau aceste facultăți una la cealaltă, dacă privim lucrurile astfel: Filosofia cuprindea toate științele, iar facultatea teologică se preocupa cu marea întrebare: Care este temelia și care sunt formele individuale de manifestare ale existenței?
Această existență se desfășoară în timp. Noi parcurgem o evoluție spre desăvârșire în cadrul existenței noastre, și ca oameni nu numai că suntem încadrați în ordinea lumii, ci și lucrăm noi înșine la această ordine a lumii. Și dacă facultățile filosofică și teologică contemplă ceea ce este, ce a fost și ce va fi, facultatea juridică și medicală contemplă lumea în devenirea ei, lumea aceasta așa cum trebuie ea dirijată din nedesăvârșit în desăvârșit. Facultatea de medicină abordează mai mult viața naturală cu nedesăvârșirea ei și se întreabă cum o poate face mai bună. Facultatea juridică abordează problema morală și se întreabă cum poate fi aceasta îmbunătățită. Întreaga viață a Evului mediu a fost un singur corp comun, și desigur că așa ceva ar trebui să intervină din nou. Întreaga universitate, această universitas trebuie să redevină un corp viu, care să-și aibă în facultățile individuale doar membrii, părțile unei vieți comune. În ziua de azi, universitatea este mai mult un agregat, iar facultățile individuale nu au prea mult de a face una cu cealaltă. În Evul Mediu oricine studia la universitate trebuia să aibă o formare filosofică la bază; ceea ce astăzi se numește formare generală, deși trebuie să recunoaștem că tocmai aceia care termină o universitate se caracterizează adesea prin lipsa unei formări generale.
Aceasta era baza a toate. Și în «Faust»-ul lui Goethe se spune: Mai întâi, collegium logicum, apoi metafizica. Și este de fapt și corect, ca acela care vrea să fie introdus în tainele existenței lumii, în marile probleme de cultură și civilizație, să-și însușească mai întâi o formare temeinică în diversele ramuri ale științei. Și nu constituie un progres faptul că această facultate de Physicum generalis a dispărut complet din formația noastră universitară. Cea mai mare parte a celor pe care oamenii pot să le cunoască, fac parte din natura nevie, și se încadrează în: fizică, chimie, botanică, zoologie, matematică și așa mai departe. Abia după ce studentul a fost introdus în învățătura despre gândire, în legile logicii, în principiile de bază ale lumii sau metafizicii, abia apoi se putea el înălța la celelalte facultăți, superioare. Căci celelalte facultăți erau numite facultăți superioare pe bună dreptate. El putea atunci aborda teologia.
Cel care voia să afle câte ceva despre problemele mai profunde ale existenței trebuia să fi învățat câte ceva despre problemele simple ale existenței. Dar și celelalte facultăți presupuneau o asemenea formare prealabilă. Era cu mult mai bine pentru jurisprudență și pentru medicină, dacă era cultivată o asemenea pregătire prealabilă generală în mod temeinic, căci acela care vrea să intervină în viața juridică trebuie să știe care sunt legile vieții omenești în general. Trebuie înțeles în mod viu ce anume poate duce omul spre Bine sau spre Rău. Or nu trebuie înțeles așa cum se înțelege legea din litera moartă, ci trebuie înțeles din viață, ca din ceva cu care ne aflăm într-o legătură intimă. Iar acei oameni trebuiau să cunoască mai întâi mediul înconjurător, pentru că omul este într-adevăr un microcosmos, în care trăiesc toate legile. De aceea, în primul rând trebuie cunoscute legile naturii. Gândit corect, așa trebuia să fie universitatea un organism al întregii cunoașteri omenești. Iar facultatea de teologie trebuia să acționeze stimulator asupra restului cunoașterii. Teologia, învățătura despre ordinea divină a lumii, nici nu putea exista altfel, decât dacă este îmbinată în aspectele mici și mari ale existenței noastre, decât dacă se aprofundează totul în ordinea divină a lumii.
Dar cum să poată spune ceva despre ordinea divină a lumii, cineva care nu știe nimic despre plante, nimic despre animale sau om, nimic despre formarea Pământului, nimic despre natura sistemului nostru planetar? Revelația divinului se află peste tot, și nu există nimic prin care să nu se exprime vocea lui Dumnezeu. Tot ceea ce are, este și face omul, trebuie să se lege de această problemă superioară, pe care trebuie să o trateze știința teologică. Acum trebuie să ne întrebăm: Se situează oare, facultatea teologică în acest mod în viață? Acționează ea în așa fel încât din ea să se reverse forță și energie pentru tot restul vieții? Eu nu doresc să critic, ci să fac, pe cât posibil, o descriere obiectivă a raporturilor. S-ar putea spune că în ultima vreme teologia a fost relativ discreditată în această privință, chiar în cadrul mișcării religioase. Probabil că ați auzit câte ceva despre un anume Kalthoff [Nota 126], care a scris despre predicile lui Zarathustra. El spune că religia nu trebuie să sufere datorită literelor teologiei, că noi nu vrem teologie, ci religie. Sunt oameni care pot găsi lumea concepției religioase despre Univers din propriile lor convingeri.
Acum să ne punem întrebarea dacă această concepție se poate menține, dacă poate într-adevăr exista religie fără teologie, predică fără știință teologică. Această situație nu era posibilă în prima perioadă a creștinismului și nici în Evul Mediu. Și nici în primele secole ale perioadei contemporane. Abia în ziua de azi a intervenit un fel de sciziune între eficiența religioasă directă și teologie, care s-a îndepărtat, aparent, de viață. În prima perioadă a creștinismului, teolog era acela care putea vedea în cele mai înalte înalturi ale existenței, datorită înțelepciunii și științei sale. Teologia era ceva viu, ceva care trăia în primii părinți ai bisericii, care vivifia spirite ca acelea ale lui Clemens din Alexandria, Scotus Erigena și Sfântul Augustin; teologia îi vivifia. Ea era cea care trăia ca o sevă vitală în ei. Iar atunci când cuvântul se afla pe buzele lor, ei nu trebuiau să împărtășească vreo dogmă, căci ei știau atunci să vorbească inimilor în modul cel mai intens. Ei găseau cuvintele care puteau fi extrase din orice inimă. Predica era pătrunsă de suflet și de un flux religios. Dar ea nu ar fi fost așa, dacă în lăuntrul acestor personalități nu ar fi trăit faptul că ei puteau privi în sus, la cele mai înalte entități, în cea mai înaltă formă pe care o putea atinge omul.
Imposibilă este dogmatica, cea care, la fiecare cuvânt ce se rostește în viața de toate zilele, duce la o dezbatere abstractă asupra dogmelor. Dar acela care vrea să fie învățător al poporului său, trebuie să fi trăit, plin de înțelepciune, cea mai înaltă formă a cunoașterii. El trebuie să se fi resemnat, el trebuie să ajungă să renunțe la ceea ce este nemijlocit pentru el; el trebuie să se străduiască și să viețuiască ceea ce îl introduce în cea mai înaltă formă a cunoașterii, în mod solitar, în cămăruța sa, departe de agitația lumii, acolo unde poate fi singur cu Dumnezeul său, cu gândirea și inima sa. El trebuie să aibă posibilitatea să privească în sus, spre înălțimile spirituale ale existenței. Și aceasta fără fanatism, fără patimă, nici măcar patimă religioasă, ci într-o dăruire pur spirituală, eliberată de tot ceea ce apare de altfel și în tendințele religiilor. Convorbirea cu Dumnezeu și cu ordinea divină a lumii se desfășoară pe această înălțime singuratică, pe această culme a gândirii omenești.
Și trebuie să fi exersat mai întâi, trebuie să fi ajuns la resemnare, la renunțare, pentru a putea duce o asemenea înaltă convorbire cu sine, de a o fi trăit în sine, și de a o lăsa să acționeze ca sevă vitală în cuvintele ce constituie conținutul învățăturilor populare. Atunci vom fi aflat stadiul corect al teologiei și al predicii, al științei și al vieții. Iar cel care se află la nivelul de jos, simte atunci că cele ce i se spun se revarsă din adâncuri, că ele sunt extrase din înălțimi de înțelepciune riguroasă. Atunci el nu mai are nevoie de o autoritate exterioară, căci cuvântul însuși constituie autoritate prin puterea cu care trăiește în sufletul celui ce îl învață, pentru că prin această putere el învie în inimi, pentru a acționa prin ecoul inimii. Așa s-a ajuns la acordul dintre religie și știință, și totodată, la o diferențiere plină de tact între teologie și învățătura religioasă. Dar cel ce nu a urcat până la înălțimile teologice, cel care nu are răspuns la problemele profunde ale existenței spirituale, acela nu va putea face să se reverse în cuvintele sale ceea ce trebuie să trăiască în cuvintele predicii ca rezultat al convorbirii cu ordinea divină a lumii.
Aceasta a fost într-adevăr atitudinea avută secole de-a rândul în concepția creștină despre lume asupra raportului dintre teologie și predică. O predică bună ia naștere doar dacă predicatorul vine în fața poporului abia după ce a parcurs înalta învățătură despre Treimea divină, despre Dumnezeire și vestirea Logosului în lume, despre înalta importanță metafizică a personalității lui Christos. Toate aceste învățături, care nu sunt inteligibile decât pentru acela care s-a preocupat cu ele mulți, mulți ani de-a rândul, toate aceste învățături, care pot constitui pentru început conținut al filosofiei și al celorlalte științe, trebuie să fi fost preluate; trebuie să ne fi maturizat gândirea pentru preluarea acestor adevăruri. Numai apoi se poate pătrunde la această înălțime a adevărului. Iar cel care a realizat acest lucru, care știe ceva despre marea idee a Trinității, a Logosului, în gura sa cuvântul biblic va deveni altceva, el va avea o altă putere de viață decât cea pe care o are fără această pregătire teologică prealabilă. Atunci el folosește în mod liber cuvântul biblic, atunci el creează prin cuvintele Bibliei acel flux de la sine spre comunitate, care determină revărsarea puterii divine creatoare în inimile mulțimii. Atunci Biblia nu este numai expusă de către el, ci și conținută în el. Atunci el vorbește ca și cum ar fi participat el însuși la redactarea marilor adevăruri care se află în această carte religioasă primordială. El a privit în fundamentele din care au izvorât marile adevăruri ale Bibliei. El știe ce au simțit aceia care se aflau sub o influență și mai puternică a lumii spirituale decât se află el acum, și care este exprimată în Biblie ca stăpânire divină a lumii și ordine umană salvatoare. Și nu este numai cuvântul pe care trebuie să-l comenteze, să-l explice, ci în spatele lui se află și marii scriitori, al căror discipol, ucenic și urmaș este el. El vorbește în spiritul lor și pune chiar acel spirit pe care l-au pus ei înșiși în scrierile lor, în explicațiile și scrierile lui.
Aceasta a constituit, într-o epocă sau alta, baza formării autorității. Ea a plutit ca ideal în fața oamenilor, ideal care a fost adesea împlinit. Dar epoca actuală a adus și aici o mare schimbare. Să mai urmărim o dată marea transformare care a avut loc de la Evul Mediu la epoca contemporană. Ce s-a întâmplat atunci? Ce a făcut posibil ca Galilei , Copernic , Giordano Bruno să poată vesti o nouă concepție despre lume? Această nouă mișcare a fost posibilă prin aceea că omul s-a apropiat nemijlocit de natură, prin faptul că voia să vadă el însuși, că nu se mai sprijinea, ca în Evul Mediu, pe vechi documente, ci aborda el însuși existența naturală. Situația științelor Evului mediu a fost alta. Pe atunci, științele fundamentale nu erau derivate dintr-o contemplare nepărtinitoare a naturii, ci de la ceea ce a adus filosoful grec Aristotel ca sistem. De-a lungul întregului Ev mediu, Aristotel a fost o autoritate. Totul se preda pe baza scrierilor lui. Cel care preda metafizică sau chiar și logică, pe cărțile lui se sprijinea. Pe acestea le explica. Aristotel era o autoritate.
Această situație s-a schimbat la trecerea de la Evul Mediu la perioada contemporană. Copernic însuși a vrut să reunească noul într-un sistem, care să rezulte din observarea nemijlocită. Galilei a aruncat lumină până în lumea existenței nemijlocite. Kepler a descoperit marea lege după care se deplasează planetele în jurul Soarelui. Așa s-au petrecut lucrurile de-a lungul secolelor precedente. Oamenii voiau să vadă ei înșiși. Chiar și în anecdote apare modul în care se comporta Galilei; se știa despre el că este un savant care cunoștea foarte bine conținutul lucrărilor lui Aristotel. Se spune că la un moment dat cineva i-ar fi spus ceva spus de el, de Galilei. Acesta ar fi răspuns că lucrurile trebuie să fie altfel, și că el trebuie să caute mai întâi în Aristotel, căci acesta ar fi zis altfel, iar Aristotel are dreptate. – Pentru el, autoritatea era mai importantă decât contemplarea nemijlocită. Dar au venit vremurile în care fiecare voia să știe ceva prin sine însuși. Dar asta nu presupune că fiecare este în măsură să-și cucerească această contemplare, pe cât de repede posibil, ci presupune numai că există oameni care să fie capabili să se apropie din nou de natură, oameni care sunt dotați cu unelte și instrumente, și familiarizați cu metodele necesare pentru observarea naturii. Așa a devenit posibil progresul. Ceea ce a scris Aristotel, poate fi expus; dar în felul acesta nu se poate progresa. Se poate progresa numai dacă progresăm noi înșine, numai dacă înțelegem noi înșine lucrurile.
Ultimele patru secole scurse au aplicat acest principiu al cunoașterii proprii față de întreaga știință exterioară, față de toate cele ce se extind în fața simțurilor noastre. Mai întâi în fizică, apoi în chimie, apoi în știința despre viață, apoi în științele istorice. Toate sunt implicate în această observare proprie, în contemplarea exterioară a lumii sensibile. În felul acesta, ele sunt sustrase principiului autorității. Ceea ce nu a fost implicat în acest principiu al cunoașterii proprii, este concepția principiului spiritual activ în lume, cunoașterea nemijlocită a ceea ce nu există pentru simțuri, ci numai pentru spirit. Iar în această privință, în ultimele secole apare, relativ la această știință și această cunoaștere a spiritului, ceva despre care nu se putea vorbi mai înainte. Am putea să ne întoarcem înapoi până în cele mai vechi vremuri. Dar noi vrem să ne întoarcem numai până în primele secole ale creștinismului. Pe atunci exista o știință despre Dumnezeire, apoi o învățătură despre apariția Universului, care se prelungește până în preajma noastră. Dacă veți privi la marii înțelepți ai secolelor precedente, veți vedea peste tot cum este abordată calea de la cea mai înaltă existență până la cea mai modestă, astfel încât nu există nici o lacună între ceea ce se spune în teologie despre ordinea divină a lumii și ceea ce se poate spune despre lumea sensibilă. Există o concepție cuprinzătoare asupra nașterii planetei Pământului nostru. Sunt lucruri pe care nici nu trebuie să le mai spunem în ziua de azi. Dar acela care situează devenirea deasupra scurgerii timpului, va putea înțelege faptul că se poate păși și dincolo de înțelepciunea noastră. Va veni vremea când se va trece și dincolo de forma științei noastre actuale, la fel cum am trecut noi de vechile forme ale cunoașterii.
Ceea ce a existat pe atunci, era o concepere unitară a Universului, care era pusă în fața sufletului, iar la baza sufletului se știa că există spiritul. În spirit era văzut fundamentul primordial al existenței. De la spirit provine și ceea ce nu este spiritual. Lumea este reflexul infinitului spirit divin. Iar din acest spirit divin provine ceea ce aflăm drept entități spirituale superioare în diversele sisteme religioase, și apoi cele care se află pe suprafața acestui Pământ: omul, apoi animalele, plantele și mineralele. Exista o concepție unitară despre lume de la formarea unui sistem solar și până la constituirea mineralelor. Atomul era alcătuit de însuși Dumnezeu, chiar dacă omul nu îndrăznea să-l cunoască pe însuși Dumnezeu. Spiritualul era căutat în această lume. Spiritualul era exprimat prin toate acestea. Strădania acelora care voiau să știe ceva despre cele mai înalte culmi ale existenței, pornea de la a se educa în așa fel, încât să fie capabili să cunoască lumea sensibilă și să-și facă reprezentări asupra ei, dar să-și poată face și reprezentări asupra a ceea ce se afla dincolo de lumea sensibil-senzorială, deci despre ordinea spirituală a lumii. Așa stăteau lucrurile, că ei se înălțau de la simpla cunoaștere sensibilă la o cunoaștere cuprinzătoare a spiritualului. Dacă vom observa cosmologiile în sens vechi, nu vom afla nici o întrerupere între ceea ce ne învață teologia și ceea ce spun științele individuale despre obiectele existenței noastre. Verigă lângă verigă, se legau toate, neîntrerupt. Se pornea de la miezul cel mai lăuntric al spiritului și se ajungea la perimetrul exterior al existenței noastre pământești.
Dar în epoca noastră contemporană s-a abordat o altă cale. S-au direcționat, pur și simplu, simțurile, și ceea ce constituie arme ale simțurilor, ca instrumente amplificatoare ale acestora, asupra lumii. Și s-a constituit astfel o concepție măreață despre lume, care ne învață câte ceva despre lumea sensibilă exterioară. Încă nu au fost explicate toate lucrurile, dar ne putem face deja de astăzi o imagine despre modul în care va progresa această știință despre lucrurile sensibile. Însă în felul acesta s-ar întrerupe ceva, și anume legătura nemijlocită dintre știința despre lume și știința despre Dumnezeu.
Expresia curentă în ziua de astăzi, chiar dacă relativ modificată, pe care o avem despre apariția Universului, drept cosmologie, se găsește în așa-numita concepție despre lume a lui Kant-Laplace. Pentru a ne orienta în această direcție, voi spune câteva cuvinte despre această concepție, ca să vedem ce importanță are pentru noi o asemenea concepție despre lume ca aceea a lui Kant-Laplace. Ea afirmă că la început a existat o mare ceață cosmică, foarte rarefiată. Și probabil că dacă noi am fi putut sta pe niște scaune în spațiul cosmic și privi lucrurile, atunci ar fi fost vizibil pentru niște ochi mai subtili faptul că această ceață cosmică s-a diferențiat prin răcire. Că ea s-a constituit într-un punct central, s-a rotit, a eliminat din ea cercuri care s-au constituit formând planete, și în modul acesta – dumneavoastră cunoașteți această ipoteză – s-a format un asemenea sistem solar, care are în Soare un izvor de viață și căldură. Că așa s-au constituit lucrurile, dar că în modul în care au evoluat ele trebuie să aibă și un sfârșit. Acest lucru este acceptat de către Kant, și îl mai acceptă și alții, anume că se vor forma alte lumi noi, ș.a.m.d.
Dar ce este de fapt o asemenea imagine despre lume pe care cercetătorul modern încearcă să o constituie reunind experiențele științifice din cadrul fizicii, al chimiei ș.a.m.d.? Este ceva pe care simțurile trebuie să-l perceapă în toate stadiile. Încercați acum să vă reprezentați această imagine despre lume. Ce lipsește? Lipsește spiritul. Este imaginat un proces material, un proces ce se poate desfășura în mic cu o picătură de ulei pusă în apă, pe care o puteți contempla sensibil. Procesul de formare al lumii este conceput sensibil. Spiritul nu este considerat ca făcând parte din temeliile fundamentale ale unui astfel de sistem solar. Astfel încât nu este de mirare dacă se pune întrebarea: Cum ia naștere viața, cum ia naștere spiritul? – de vreme ce la început se consideră că a existat doar materia lipsită de viață, care s-a mișcat în conformitate cu propriile ei legi.
Ceea ce nu poate fi experimentat nu poate fi extras din concepte. Căci se poate extrage numai ceea ce a fost pus înăuntru. Dacă se imaginează un sistem cosmic gol, lipsit de spirit, atunci trebuie să rămână de neînțeles modul în care pot exista pe lumea aceasta spiritul și viața. Din modul în care este conceput sistemul Kant-Laplace nu se poate răspunde niciodată la întrebarea cum se poate naște viața și cum se poate naște spiritul. Știința timpurilor moderne este o știință sensibilă. De aceea ea a preluat în teoria ei de formare a lumii doar o parte din Univers, o secțiune din întreaga lume. Pe cât de puțin vă reprezintă pe dumneavoastră corpurile dumneavoastră ca totalitate, tot atât de puțin constituie materia, lumea întreagă. Pe cât de adevărat este că în trupurile dumneavoastră se află viață, sentimente, gânduri, impulsuri care nu se pot vedea, atunci când corpurile sunt privite cu ochii sensibili, tot atât de adevărat este și spiritul din lume. Tot atât de adevărat este însă și faptul că cele expuse în teoria Kant-Laplace constituie doar trupul. Pe cât de puțin poate spune anatomistul – care expune alcătuirea corpului omenesc –, dacă gândește exclusiv materialist, cum poate proveni un gând din sânge și din nervi, tot atât de puțin poate ajunge vreodată la spirit acela care concepe sistemul cosmic în conformitate cu teoria Kant-Laplace. Pe cât de puțin poate spune ceva despre lumea noastră sensibilă acela care este orb și nu poate vedea lumina, tot atât de puțin poate explica acela care nu concepe intuitiv spiritul, faptul că în afara corpului fizic mai există ceva spiritual. Științei moderne îi lipsește contemplarea spiritului. Pe aceasta se bazează progresul, pe faptul că ea a devenit unilaterală, și tocmai prin asta poate atinge omul o supremă înălțime sub aspect unilateral. Prin faptul că știința se limitează la sensibil, își atinge ea această înaltă dezvoltare. Dar ea devine autoritate apăsătoare datorită faptului că a întemeiat anumite obișnuințe de gândire. Iar acestea sunt mai puternice decât orice teorie, mai puternice decât toate dogmele.
Oamenii s-au obișnuit să caute știința în domeniul sensibil, și în felul acesta, de patru secole, se strecoară în obișnuințele de gândire ale omului modern ideea că elementul sensibil este singurul real, astfel încât se ajunge la credința că lumea sensibilă este singura lume reală. Ceva care era justificat ca teorie a devenit obișnuință de gândire, iar acela care vede mai adânc în această gândire știe ce forță sugestivă imensă are o asemenea obișnuință de gândire activă de secole asupra oamenilor. Ea a acționat în toate cercurile. La fel ca un om care este sugestionat, este sugestionată întreaga omenire modernă educată în sensul că singura realitate ar fi aceea pe care o pot percepe simțurile, pe care o pot cuprinde mâinile. Omenirea s-a dezobișnuit să vadă spiritul drept o realitate. Dar toate acestea nu din cauza unei teorii, ci exclusiv datorită unor obișnuințe de gândire create. Pentru că acestea sunt cu mult, mult mai profunde decât orice înțelegere. Acest fapt poate fi dovedit numai prin teoria cunoașterii și filosofie, care din păcate nu sunt suficient dezvoltate. Întreaga știință modernă este supusă acestor obișnuințe moderne de gândire. Acela care vorbește astăzi despre apariția animalelor și a lumii are în fundal aceste obișnuințe de gândire, și el nu poate proceda altfel decât să dea cuvintelor și conceptelor sale o asemenea nuanță încât acestea să dea impresia, prin conținutul și seva lor că aceasta este realitatea.
Altfel stau lucrurile cu cele care sunt doar gândite. Trebuie să ajungem astăzi în situația de a recunoaște realitatea mai profundă a acelora pe care doar le gândim. Trebuie să ajungem la contemplarea spiritului. Și nu se ajunge acolo datorită cărților sau conferințelor, nici prin teorii și noi dogme, ci printr-o autoeducare intimă care intervine în obișnuințele sufletești ale omului actual. Omul trebuie să recunoască, în primul rând, că nu este câtuși de puțin necesar să vadă realitatea sensibilă ca singură realitate, și el trebuie să-și clarifice faptul că el exersează, de fapt, ceva care a fost stimulat de-a lungul secolelor. Aceasta este modalitatea acestei obișnuințe de gândire. Ea se revarsă înlăuntrul simțirii inițiale a oamenilor, și aceștia nu mai sunt conștienți că își fac iluzii datorită ei, pentru că ea le este injectată de la început. Această impresie acționează prea puternic chiar și asupra unui idealist, astfel că nici nu poate fi altfel decât ca și el să accentueze lucrurile și să le lase să se reverse în sufletele semenilor săi, în sensul că realitatea sensibilă este singura realitate.
Dezvoltarea teologiei s-a realizat prin transformarea acestor obișnuințe de gândire. Ce este teologia? Este știința despre divinitate, așa cum a ne-a parvenit ea de secole. Ea se inspiră din Biblie, așa cum s-a inspirat știința Evului mediu din Aristotel. Dar este tocmai învățătura teologiei faptul că nici o revelație nu durează veșnic, și lumea și cuvintele vechilor revelații se modifică. În învățătura Bisericii catolice nu se mai revarsă viața spirituală nemijlocită, și se pune problema dacă există personalități de la care se mai poate revărsa încă o viață spirituală. Dacă vom concepe lucrurile în modul acesta, va trebui să spunem că și teologia este supusă obișnuințelor de gândire ale materialismului.
Mai înainte, Creațiunea din cele șase zile nu a fost concepută ca și cum s-ar fi desfășurat pur material în șase zile. Oamenii nu au avut ideea ciudată că Christos trebuie studiat pentru a fi înțeles, ci ei au indicat numai faptul că însuși Logosul a fost cândva încorporat în omul Iisus. Dacă cineva nu poate înțelege din sine acest lucru, el nu poate formula o judecată în sensul de a recunoaște cine a trăit acolo din anul 1 până în anul 33. Astăzi, oamenii văd în Iisus – care a fost și numit „omul simplu din Nazareth” – doar un om ca oricare altul, numai că mai nobil și mai idealizat. Și teologia a devenit mai materială. Acesta este esențialul, anume că actuala concepție teologică despre lume nu mai urcă până la înălțimile spiritului, ci vrea să înțeleagă pur rațional și materialist ceea ce s-a desfășurat din punct de vedere istoric. Nimeni nu va putea înțelege opera vieții lui Christos dacă o consideră doar istorie, dacă vrea să știe doar cum a arătat și a vorbit Acela care a trăit în Palestina din anul 1 până în anul 33. Dar nimeni nu poate avea pretenția de a afirma că în El nu trăia nimic altceva decât în ceilalți oameni. Sau Îl poate contrazice cineva pe Iisus Christos atunci când spune: Mi-a fost dată toată puterea în Cer și pe Pământ? – Dar oamenii vor să înțeleagă astăzi lucrurile numai din punct de vedere istoric.
Foarte semnificativ este ceea ce s-a rostit într-un discurs ținut pe 31 mai 1904 la un congres pastoral din Elsaß-Lothringen. Acolo, profesorul Lobstein [Nota 127] din Strassbourg a ținut o conferință despre «Adevăr și poezie în religia noastră»; un discurs profund simpatic, care arată modul în care vrea să concilieze teologul materialist concepțiile teologice cu cercetarea științifică exterioară. Cel care se apropie de Evanghelii cu obișnuințe de gândire materialiste, va încerca să înțeleagă pentru început când au fost scrise acestea. Or în acest sens, el se va putea baza numai pe documente exterioare, pe ceea ce a furnizat istoria exterioară ca material. Numai că cele astfel furnizate provin în fond dintr-o epocă mult mai târzie decât cea acceptată în mod obișnuit. Și dacă se abordează numai aspectul exterior se ajunge la a spune: Evangheliile se contrazic între ele. Cele trei Evanghelii sinoptice care au un numitor comun, au fost reunite la un loc; Evanghelia după Ioan trebuie însă considerată aparte. De aceea ea a devenit pentru mulți oameni un fel de „poezie”. Au fost cercetate și scrisorile lui Pavel, și s-a găsit că numai un pasaj sau altul ar corespunde realității. Acestea sunt fapte care stau la baza cercetării religioase.
Cea mai importantă știință a devenit în această privință istoria religiilor sau a dogmelor. Astăzi nu este importantă viețuirea adevărurilor formulate prin dogme, ci istoria religiilor, expunerea exterioară, modul în care s-a desfășurat totul pe atunci. Pe acestea vor oamenii să le cerceteze. Însă acestea nici nu ar trebui să conteze. Pentru o istorie materialistă ele pot fi importante, dar ele nu constituie teologia. Teologia nu ar trebui să cerceteze când a fost formulată dogma tripartiției și când a fost ea rostită sau redactată prima oară, ci ce înseamnă ea, ce este ea, ce ne vestește ea, ce ne poate oferi ea viu și rodnic pentru viața noastră lăuntrică.
Așa s-a ajuns ca în ziua de astăzi un profesor de teologie să vorbească despre adevăr și poezie în religia noastră. S-a descoperit că în Scripturi există contradicții. S-a arătat că anumite lucruri nu concordă cu științele naturii; acestea sunt lucrurile numite minuni. Oamenii nu caută să înțeleagă ceea ce trebuie înțeles prin ele, ci afirmă pur și simplu că ele nu sunt posibile. Așa s-a ajuns să se introducă noțiunea de „poezie” în sfânta Scriptură. Se afirmă că ea nu ar pierde din valoare în felul acesta, ci că povestirea ar fi un fel de mit sau poezie. Că oamenii nu ar trebui să cadă pradă iluziei că tot ceea ce a fost descris acolo este realitate, ci ei ar trebui să ajungă să recunoască faptul că scrierile noastre sfinte sunt alcătuite din poezie și adevăr.
Aceasta se datorează unei lipse de cunoaștere în privința esenței poeziei. Poezia este cu totul altceva decât își reprezintă oamenii de astăzi sub numele de poezie. Poezia a izvorât din spirit. Poezia în sine are o obârșie religioasă. Înainte de a apărea poezia, existau anumite procese, cum au fost dramele grecești, la care grecii veneau în pelerinaj, ca la misteriile din Eleusis. Acestea erau dramele primordiale. Ele constituiau pentru greci totodată știință, și totodată realitate spirituală. Erau frumusețe și artă, dar, în același timp, înălțare sufletească religioasă. Tot așa, poezia nu era altceva decât forma exterioară care urma să exprime adevărul, care urma să exprime într-adevăr adevărul pe un plan superior, și nu numai în mod simbolic. Aceasta stă la baza oricărei adevărate creații poetice. De aceea spune Goethe [Nota 128]: Poezia nu este „artă”, ci expunerea unor legi tainice ale naturii, care nu ar fi niciodată revelate fără ea. De aceea îl numește Goethe „poet” numai pe acela care se străduiește să cunoască adevărul și să-l exprime în modul cel mai frumos. Adevărul, frumosul și binele sunt formele de a exprima divinul.
Astfel că nu putem vorbi despre poezie și adevăr în religie. Epoca actuală nu mai are un concept corect în privința poeziei. Ea nu știe că poezia izvorăște din însuși izvorul înțelepciunii. Iar prin aceasta, fiecare cuvânt din ea dobândește o calitate. Noi trebuie să ajungem din nou la un concept corect în privința poeziei. Noi trebuie să înțelegem ce era poezia la început, și să aplicăm aceasta asupra celor pe care trebuie să le cerceteze teologia. Noi spunem în mod curent: După roade îi veți recunoaște. Or, unde a adus teologia lucrurile? Într-o carte care a stârnit multă senzație în ultima vreme, și pe care oamenii au acceptat-o ca atare deoarece a fost scrisă de un teolog modern – am în vedere «Esența creștinismului» de Harnack [Nota 129] –, se află un loc în care se spune: „Mesajul de Paști vorbește despre minunatul eveniment din grădina lui Iosif din Arimateea, la care totuși nu a fost martor nici un ochi, despre mormântul cel gol în care au privit câteva femei și câțiva ucenici, despre apariția Domnului într-o înfățișare transfigurată – atât de strălucitoare încât nici ai săi nu l-au putut recunoaște imediat – și apoi chiar și despre cuvinte și fapte ale Celui înviat; relatările devenind tot mai complete și mai demne de încredere. Dar credința de Paști este convingerea despre victoria Crucificatului asupra morții, despre puterea și justețea lui Dumnezeu și despre viața Aceluia care a fost primul născut dintre mulți alți frați. Pentru Pavel, baza credinței de Paști o constituie certitudinea că ‹Cel de-al doilea Adam› provine din Cer, și pe experiența că Dumnezeu i l-a revelat pe Fiul său cel viu pe drumul Damascului.”
Concepția teosofică despre lume caută să conducă oamenii la înțelegerea acestui mare misteriu. Teologul spune: Noi nu mai știm în ziua de azi ce s-a petrecut de fapt în grădina Ghetsimani. Noi nu știm nici care este natura veștilor pe care le-au furnizat ucenicii despre cele petrecute. Noi nu știm nici să apreciem valoarea cuvintelor scrise de Pavel despre Christos cel înviat. Noi nu o scoatem la capăt în felul acesta. Dar un lucru este sigur: credința în Mântuitorul înviat a pornit de la aceste evenimente, și noi vrem să rămânem la această credință fără să ne intereseze ceea ce stă la baza ei. – Găsim astfel introdus în dogmatica modernă un concept care apare ciudat pentru cel care caută temeliile adevărului. Se spune: Din punct de vedere metafizic, aceasta nu se poate explica. Nu este posibilă nici contrazicerea, dar nici explicarea evenimentelor. Rămâne doar a treia alternativă, adevărul credinței religioase.
La Trier a fost expusă cândva cămașa lui Christos, în credința că ea poate produce minuni. Această credință a dispărut, pentru că orice credință se menține numai prin faptul că este continuată de experiență. Rămâne însă realitatea că unii oameni au viețuit acest lucru; rămâne trăirea religioasă subiectivă.
Cei care afirmă aceste lucruri, aparent nu sunt materialiști. În teoria pe care o expun ei nu sunt, dar în obișnuințele de gândire, în modul și felul în care vor să cerceteze spiritualul, sunt materialiști. Și aceasta este baza vieții spirituale a idealiștilor și spiritualiștilor noștri actuali. Cu toții au preluat obiceiurile de gândire materialiste. Și aceia care vor să se reunească, să stea împreună în camere și să vadă spirite materializate, sunt tot materialiști. Spiritismul a devenit posibil datorită obișnuințelor noastre de gândire materialistă. Spiritul este căutat astăzi în mod material. Și nici o teorie idealistă nu poate da roade atâta timp cât cunoașterea spiritului rămâne o simplă teorie, atâta timp cât ea nu devine viață.
Și aceasta necesită o reînnoire, o renaștere a teologiei. Căci este necesar să nu existe numai credința, ci ca și contemplarea nemijlocită să se reverse în aceia care au de vestit despre ordinea divină a lumii. Concepția teosofică despre lume vrea să conducă și în domeniul spiritual de la credința în documente, în cărți și istorisiri, la o observare a spiritului prin autoeducație. Calea pe care a abordat-o știința noastră trebuie abordată în viața spirituală, în înțelepciunea spirituală. Noi trebuie să ajungem din nou la viețuirea spiritualului. Nici știința și nici înțelepciunea nu decid în această privință. Nu putem cerceta în acest domeniu nici prin logică și nici prin reflectare. Logica țese un sistem al lumii sensibile, dinlăuntrul sufletului. Experiența spirituală este cea care umple conceptele noastre cu un conținut real. Experiența spirituală mai înaltă este cea care trebuie să ne umple conceptele cu un conținut spiritual. Și abia atunci va avea loc o renaștere a teologiei, atunci când oamenii vor înțelege cuvintele apostolului Pavel: Nici o înțelepciune omenească nu este în stare să înțeleagă înțelepciunea divină. – Știința ca atare nu o poate înțelege. La fel de puțin poate înțelege viața exterioară această lume spirituală. Nici o reflectare nu poate duce la spirit, la fel de puțin cum un om care se află undeva pe o insulă îndepărtată nu va găsi niciodată mari adevăruri fizice, fără instrumente și fără metode științifice.
Pentru oameni trebuie să intervină ceva care trece dincolo de înțelepciune, care duce la viața nemijlocită. Așa cum ochii și urechile noastre ne aduc știri despre realitatea sensibilă, tot așa trebuie ca noi să viețuim direct realitatea spirituală. Și atunci înțelepciunea noastră o va putea cuprinde. Sfântul apostol Pavel nu a spus niciodată că înțelepciunea ar fi condiția preliminară pentru atingerea divinității. Abia după ce vom fi găsit întreaga înțelepciune a lumii vom fi din nou în stare să reunim întregul. Abia după ce vom avea din nou o concepție spirituală despre nașterea Universului, așa cum avem actualmente una materialistă – dar, pe de altă parte, nu trebuie să avem vechea credință, ci să facem diferențele pe ici și pe colo – atunci se vor reuni sensibilul și spiritualul într-o înlănțuire, atunci vom putea din nou coborî din spirit până la ceea ce ne învață știința sensibilă.
Este ceea ce vrea să aducă actuala concepție teosofică despre lume. Ea nu vrea să fie teologie, nici învățătură dintr-o carte, și nici interpretarea unei cărți, ci vrea să fie experiență a vieții spirituale, ea vrea să ne dăruiască comunicări din experiența directă a acestei vieți spirituale. Și în ziua de astăzi mai vorbește aceeași putere spirituală care a vorbit cândva la întemeierea sistemelor religioase. Și trebuie să fie sarcina aceluia care vrea să învețe câte ceva din ordinea divină a lumii, ca el să-și caute înălțarea în așa fel încât să poată vorbi în singurătatea inimii sale din nou cu inimile spirituale ale Universului. Schimbarea se va produce atunci în facultățile noastre, acea schimbare care s-a produs pe tărâmul științelor exterioare ale naturii de la Evul Mediu la epoca actuală. Se va putea întâmpla ca atunci când cineva vestește ceva din spirit și este întâmpinat de un altul prin cuvintele: Dar în Scripturi scrie altfel –, să îl convingă sau nu pe acela. S-ar putea ca acela să-i spună: Eu cred mai mult în Scripturi decât în ceea ce poate fi împărtășit din experiența directă. – Dar mersul vieții spirituale nu trebuie oprit. Pot exista multe piedici, iar cei care mai acționează și astăzi pentru teologie în sensul adepților menționați ai lui Aristotel din Evul Mediu, să se opună acestui mers, dar această schimbare care trebuie să se îndeplinească nu poate fi oprită. Așa cum cunoașterea se înalță de la credință la contemplare, tot așa ne vom înălța și noi de la credință la contemplare în domeniul spiritual, la contemplare în teosofie. Atunci nu va mai exista o credință în literă, în cele scrise, nu va mai exista o teologie, atunci va exista viața vie. Spiritul vieți se va împărtăși acelora care pot să-l audă. Cuvintele se vor revărsa pe buze și-și vor găsi o expresie inteligibilă. Spiritul va vorbi despre spirit. Acolo va exista viața, și teologia va fi sufletul acestei vieți religioase.
Aceasta este sarcina pe care o are teosofia în raport cu Facultatea de Teologie. Dacă teosofia reprezintă o Mișcare ce vrea să aibă viață în ea, care poate reuni viața și seva vieții în literele învățăturii, atunci noi avem o anumită misiune. Cel care cuprinde lucrurile astfel nu ne vor lua drept dușmani, față de aceia care trebuie să vestească Cuvântul. Dacă cei care sunt teologi se vor preocupa cu seriozitate de ceea ce vrea Mișcarea teosofică, dacă teologii s-ar angaja în ceea ce voim noi să facem, ei ar vedea în teosofie ceva care le-ar putea da aripi și viață. Ei ar vedea în teosofie ceea ce ar trebui să-i vivifieze. Nu ar trebui să fie dezbinare, ci cea mai adâncă pace poate fi între strădania teologică sinceră și cea teosofică. Acest lucru va fi recunoscut în decursul timpului. Se va putea trece de prejudecățile existente față de Mișcarea teosofică, și atunci se va vedea cât de adevărat este ceea ce a spus Goethe:
Cel care posedă știința și arta, [Nota
130]
Are și religia,
Cel care nu o are pe niciuna din cele două,
Să aibă măcar religia.
Teosofia nu va combate nici o religie, sub nici o formă. Teosof adevărat este acela care-și dorește ca înțelepciunea să se poată revărsa în cei ce sunt chemați să vorbească omenirii astfel, încât să nu fie necesar să existe teosofi care să spună ceva despre contemplarea religioasă directă. Teosoful se poate bucura de zilele în care din locurile unde trebuie vestită religia este răspândită înțelepciunea. Și dacă teologii vor vesti adevărata religie, atunci nu va mai fi nevoie de teosofie.
