(Notițe luate de un participant) [Nota 61]
Știința spirituală nu este doar ceva care oferă satisfacerea curiozității, sau, mai nobil exprimat, satisfacerea instinctului de cercetător al omului. Ea trebuie să-i dea omului, totodată, un impuls pentru viață și pentru activitate. Din ceea ce ne oferă știința spirituală trebuie să ne vină, în ultimă instanță, siguranță și mulțumire în viață, destoinicie în faptele noastre și în îndeplinirea sarcinilor noastre.
Copilul stă ca o enigmă vie în fața ochilor noștri. Prejudecățile din multe ramuri ale vieții mai pot fi îndreptate uneori, dar prejudecățile din munca de educare a copilului au de cele mai multe ori efecte distrugătoare și adesea nici nu mai pot fi îndreptate.
În triada bărbat, femeie și copil ne apare, dintr-un anumit punct de vedere, întreaga omenire. În copil există multe lucruri moștenite de la bărbat și femeie. Aici intervine, așadar, problema eredității, care cuprinde până la un anumit punct și enigma destinului. Ce a primit copilul de la strămoșii lui? Studiați, de exemplu, din acest punct de vedere, dramele lui Ibsen. În artă și știință se pune peste tot problema eredității, pentru că oamenii simt semnificația și importanța ei practică. Dar aici noi nu avem voie să ne lăsăm amăgiți de prejudecățile care ne sunt sugerate în multe cazuri de faptele care ne ies în întâmpinare prin observarea viețuitoarelor inferioare. Una dintre cele mai mari greșeli din acest domeniu constă în faptul că ceea ce arată observația și experimentul la animale și plante, sau ceea ce știm din istoria strămoșilor noștri, e aplicat fără rezerve la omul actual. Știința spirituală recunoaște ceea ce se înțelege în știință prin ereditate, dar ea se ridică de la aceste fapte la unele mai înalte, care ni se dezvăluie abia din direcția aspectelor lumii spirituale. Căci există o ridicare pe trepte din ce în ce mai înalte în ceea ce privește legitatea. O legitate fundamentală domnește în întreaga natură, în entitățile naturale și în cele spirituale. Dar noi trebuie să ne ridicăm, cu modul nostru de a înțelege legile pe niște tărâmuri inferioare, până la niște legități care sunt valabile pe tărâmuri mai înalte. Trebuie să realizăm neapărat această ridicare pe trepte tot mai înalte.
În ce se transformă ereditatea pe tărâmurile mai înalte? Răspunsul la această întrebare ne va insufla respect față de omul în devenire. Există o deosebire uriașă între ființele inferioare și om. Deosebirea fundamentală dintre om și alte ființe constă în următoarele: Tot ceea ce ne interesează la animal este cuprins în noțiunea genului sau a speciei. La animale nu avem același respect față de individ ca în cazul omului. Descrierea unui leu este descrierea speciei leilor. Aici precumpănește ceea ce e caracteristic speciei. La om precumpănește însă individualitatea. De aceea este posibil să scriem biografia oricărui om, chiar și a celui mai simplu. În acest fapt zac ascunse foarte multe lucruri, în primul rând faptul că omul este un gen, o specie în sine, în fiecare individ în parte. În om locuiește ceva care înseamnă la fel de mult ca o întreagă specie animală.
De aici rezultă pentru noi legea reîncarnării sufletului. Individul uman nu poate fi înțeles deloc prin studierea strămoșilor săi. Unele însușiri exterioare mai pot fi atribuite, eventual, strămoșilor, dar nu ceea ce ține de ființa cea mai proprie a unui individ uman. La fel de puțin putem deduce individualitatea speciei unei anumite ființe animale din caracteristicile strămoșilor săi.
Cauzele apariției unei ființe vii trebuie să provină întotdeauna din ceva viu. În urmă cu nu prea multe secole se credea în zămislirea originară, de exemplu, se credea că din nămolul râurilor s-ar putea naște niște animale vii. Sufletul omului nu e făcut din tot felul de însușiri asamblate la un loc, pe cât de puțin un vierme e făcut din anumite substanțe anorganice, așa cum se credea odinioară. Sufletul provine întotdeauna din suflet; și sufletul care locuiește astăzi într-un om provine dintr-o existență sufletească anterioară. El este o reîncarnare, și nu un conglomerat de însușiri venite pe linia paternă și pe linia maternă. Din acest punct de vedere ne propunem să studiem bărbatul, femeia și copilul.
Ceea ce apare drept baza mai profundă, drept individualitatea copilului, este ceea ce se integrează, ca suflet, în corporalitate, după ce a dus între timp o altă existență. Bărbatul și femeia trebuie să-i dea copilului doar un înveliș. Prin aceasta nu diminuăm cu nimic valoarea iubirii materne și paterne. Individualitatea unui om există deja cu mult timp înainte de actul sexual al părinților. Un fel de iubire inconștientă îl conduce pe copil spre acești părinți anume și îi determină pe aceștia să zămislească. Și cei doi zămislitori aduc apoi în întâmpinarea copilului, drept răspuns la iubirea lui, iubirea lor părintească.
Pentru anumite ființe, moartea și iubirea sunt strâns legate. Unele animale mor după actul împerecherii. Asemenea ființe ne trimit spre adâncurile legăturilor dintre ființele vii din Univers și, de asemenea, spre realitatea iubirii. Pentru om, iubirea este ceva prin care el își dedică existența sa individuală întregii existențe. Ea nu e doar acel lucru cântat în mod abstract de poeți, ci o putere care străbate întreaga natură. Prin iubire, individul se autodepășește. La ființele mai desăvârșite, ea e o ridicare a vieții pe o treaptă mai înaltă.
Ființa cea mai individuală e omul. Importanța individului și a iubirii poate fi înțeleasă pe deplin numai prin studierea entității umane, așa cum ne este dată ea prin știința spirituală. După știința spirituală, trupul fizic nu e decât un veșmânt al întregii existențe umane. Trupul eteric, omul îl are în comun cu ceea ce trăiește drept animal și plantă. Trupul astral, pe care îl au și animalele, cuprinde tot ce ține de viața sufletească, de la instinctul cel mai de jos și până sus, la ideile morale cele mai înalte.
Dar puterea Eului o posedă numai el, ca om, motiv pentru care poate fi considerat coroana creațiunii. A simțit profunzimea acestui cuvânt, „eu”, acea personalitate care a spus: Eul este ceea ce este, a fost și va fi. O adevărată cunoaștere a Eului e forma cea mai înaltă a cunoașterii în cadrul existenței. În dosul „imaginii voalate de la Sais” se află cunoașterea Eului. „Vălul meu încă nu l-a ridicat nici un muritor.” Adevărata cunoaștere a Eului e accesibilă numai acelei puteri din om care e nemuritoare. Numai suprasensibilul din om cunoaște ceea ce e nemuritor. Așadar, ceea ce e muritor în noi nu poate ridica vălul zeiței.
Un romantic german a spus cu îndrăzneală: Dacă nici un muritor nu poate ridica vălul zeiței, atunci trebuie să devenim nemuritori! [Nota 62]
Până la schimbarea dinților, copilul își formează trupul fizic. Omul crește apoi, firește, în continuare, dar această creștere nu e decât o mărire a formei, o extindere a formei pe care el a primit-o până la șapte ani. Aici avem un mijloc important de reglementare pentru educație. Până în acest moment, noi trebuie să dezvoltăm în special forma fizică a copilului. Dacă nu facem acest lucru, am omis ceva pentru întreaga viață a omului respectiv. În cea de a doua perioadă, până la pubertate, se dezvoltă trupul eteric. În perioada anterioară, acesta, bineînțeles, n-a fost inactiv. Dar până la schimbarea dinților acest trup eteric e închis într-un fel de înveliș matern. Abia din acest moment el devine liber și se poate dezvolta. La pubertate a fost atins un punct final în dezvoltarea trupului eteric și de acum înainte devine liberă dezvoltarea trupului astral. Și mai târziu începe dezvoltarea Eului.
Rezultă, așadar, o altă imagine pentru procesul ereditar al părții fizice, o alta pentru trupul eteric și iarăși o alta pentru trupul astral.
Ceea ce aduce omul cu sine, ca moștenire, de la strămoșii lui, își are sediul în trupul fizic și în trupul eteric. Până la pubertate, aceste însușiri moștenite pe cale ereditară ajung să fie cu totul vizibile. Dar pe urmă începe dezvoltarea individualității unice a omului, și acest lucru se exprimă în sentimentul de iubire. Anumite specii de animale mor în timpul actului iubirii, din cauză că aici entitatea lor încetează și existența lor individuală s-a sfârșit. Cu cât individualitatea unei ființe se află pe o treaptă de dezvoltare mai înaltă, cu atât mai departe o ia cu sine dincolo de pubertate, ca pe ceva nepieritor. În realitate, aici sunt niște treceri multiple. Astfel, omul își trece viața lăuntrică dincolo de ceea ce ține numai de specie.
Poate că o comparație între om și piatră ne va ajuta să înțelegem cel mai bine despre ce e vorba aici: În cristal, formele exterioare care l-au plăsmuit ajung la capătul lor. Ele nu mai imprimă nimic interiorului rocii. La plantă, esențialul nu constă într-o mărire a formei, ci numai într-un fel de repetare a principiului formei, așa cum a arătat Goethe [Nota 63]. Ceea ce și-a cucerit omul pe niște trepte anterioare, e manifestat acum de el drept efect al lucrării Eului. După cum planta își caută în sol și își scoate din el materialele necesare construirii trupului ei, omul tânăr își caută în părinții lui solul necesar pentru construirea ființei lui corporale.
Aici, reprezentările științei oculte devin în mod nemijlocit voință, în sentimente, viață. Noi trebuie să respectăm în sensul cel mai profund dreptul individualității copilului. Omul se situează în alt fel față de generația următoare, dacă vede lucrurile în această lumină.
Științele naturii spun aici: De la principiul masculin, în embrion trece un anumit număr de însușiri, tot așa de la partea feminină, de la ovul. Amândouă aceste grupe de însușiri trebuie că se amestecă în embrion. Și astfel este evitată revenirea veșnică a mereu acelorași însușiri. Acesta este motivul amestecării însușirilor masculine și feminine în embrion. Aici este esențialul, în economia naturii.
Dar în privința sufletului, științele naturii sunt lucrul cel mai superstițios care poate exista. O spune și Schopenhauer, într-o străfulgerare genială: Ceea ce vrea să intre în existență face să se întâlnească, în iubire, individualitățile celor două sexe umane [Nota 64]. Așa ceva ne învață, în ultimă instanță, și știința spirituală. Oamenii sunt făcuți să se întâlnească întru procreare, de-a lungul generațiilor viitorului. Când îl privim astfel pe fiecare copil, nu avem nici un drept să-i impunem propria noastră fire. Educatorul adevărat poate stimula evoluția unui copil numai până în punctul unde a învățat el însuși, în ființa lui. Copilul este cel mai mare dascăl al educatorului.
Dacă educatorul dezleagă în mod temeinic această enigmă care îi e dată prin copil, el e cel mai bun educator. Cine pătrunde asemenea concepții cu întreg sufletul, acela simte cum ele se transformă în respect față de entitatea copilului și trezesc venerație față de ceea ce crește și devine aici. Această atitudine se extinde, transformându-se în datorii față de întreaga generație în devenire. Noi, oamenii adulți, suntem pentru generația în devenire ca un fel de sol matern din care ea se dezvoltă. Noi trebuie să-i dăm copilului cele de care el are nevoie pentru viață, dar nu ne este îngăduit să-l constrângem pentru a-l forma conform cu propria noastră imagine, trebuie să-i lăsăm o libertate în dezvoltarea lui și s-o respectăm. A respecta această libertate în ființa care există abia sub formă embrionară, aceasta este o misiune mult mai importantă pentru om decât respectarea libertății a ceea ce există deja. Știința spirituală este o educatoare justă în sensul acestui respect și al acestei venerații. Ea ne arată suprasensibilul și realitățile pe care le pun în mișcare, dintr-un trecut străvechi, niște entități spirituale, pentru a construi lumea și pentru a ajuta prin aceasta omenirii. Cunoașterea a ceea ce a fost ieri ne dă posibilitatea de a găsi rezolvări satisfăcătoare și pentru problemele de astăzi. Activitatea noastră din prezent trebuie să respecte libertatea suprasensibilului în dezvoltare. Deviza noastră trebuie să fie: Libertatea suprasensibilului în lumea sensibilă!
În felul acesta, noi ajutăm omenirii să înainteze spre un viitor benefic pentru noi și care va reprezenta un fel de stare divină. Dacă ni s-a deschis în prezent ochiul pentru realitatea suprasensibilă, atunci vom ajunge să înțelegem trecutul și din el vom învăța ceea ce ne este folositor pentru viitor și ceea ce trebuie să facem în viitor.
De Ieri îți stă deschis și clar,
Pe Azi de-l faci în libertate,
Atunci un Mâine poți spera
La fel de fericit în toate. [Nota
65]
