Omul este încadrat în decursul vieții sale între două puteri. Pe de o parte este desfășurarea evenimentelor și a situațiilor, continuitatea faptelor din jurul său, care creează diverse impresii asupra lui. Acestora li se opune puterea proprie a omului. Putem să considerăm viața și numai la modul superficial, și tot ne devine limpede faptul că omul are nevoie de un echilibru între puterile și situațiile care năvălesc din toate părțile asupra lui, și ceea ce se desfășoară în lăuntricul său. Atunci când omul primește impresie după impresie în activitatea lui cotidiană, el tânjește după o reculegere, are nevoia de a fi singur. El simte că o viață sănătoasă poate fi aflată numai printr-un echilibru corect.
Acest fapt este exprimat în toată profunzimea și amploarea vieții de către Goethe, într-o frumoasă formulare, ce pătrunde în enigmele existenței:
Căci orice putere tinde înainte, în depărtare,
Ca să trăiască și să acționeze ici și colo;
Și, dimpotrivă, ne oprește și frânează din toate părțile
Curentul lumii, târându-ne cu sine;
Iar în această furtună lăuntrică și dispută exterioară,
Spiritul percepe o afirmație greu de înțeles:
De puterea ce încătușează toate ființele,
Se eliberează doar omul ce se depășește pe sine. [Nota
75]
În aceste ultime două versuri, citate chiar din „Tainele”: „De puterea ce încătușează toate ființele, se eliberează doar omul ce se depășește pe sine”, se află multă înțelepciune a vieții. Lăuntricului omenesc, ce pășește în furtună drept acea putere ce se află mereu în evoluție, în dezvoltare, i se opune ceea ce ni se înfățișează din afară. Aflăm un echilibru în măsura în care ne depășim pe noi înșine. Putem lua această afirmație drept motiv conducător pentru considerațiile ce ne vor preocupa astăzi și poimâine. Cele două teme sunt legate între ele. Astăzi vrem să ne preocupăm de obsesia bolii și, ca o completare necesară, poimâine va urma considerația asupra febrei sănătății.
Denumirile pot fi justificate abia în decursul considerațiilor. Acestea ne conduc în curentele spirituale ale prezentului și în ceea ce le opune știința spirituală, în ceea ce trebuie să-și asume ea drept sarcină.
Cuvintele „obsesia bolii” trezesc în om ideea realității atât de des întâlnite a faptului că cineva poate resimți adevărate dureri sau indispoziții în cazul unei maladii mai mult sau mai puțin închipuite. Tocmai aici este un domeniu în care trebuie să intervină misiunea culturală a științei spirituale. Căci de aceasta depind lucruri importante. Înainte de a intra în amănuntele pe care ni le poate oferi știința spirituală în acest sens, îngăduiți-mi să pun înaintea sufletelor dumneavoastră câteva imagini din viața prezentului. Toate imaginile expuse aici sunt preluate din viață.
Într-una din călătoriile mele pe drumul de la Rostock la Berlin, se aflau în același compartiment cu mine alte două persoane, o doamnă și un domn, care au intrat foarte repede în vorbă. Domnul se purta foarte ciudat. După doar câteva cuvinte, se întinse pe banchetă, spunând că numai astfel poate suporta viața. Doamna povesti că era din Est și că fusese la o stațiune de la Marea Baltică. În ziua precedentă fusese cuprinsă de dorul de casă și se hotărâse să se întoarcă acasă; și spunând acestea, izbucni în lacrimi. Datorită plânsului doamnei, domnul începu să povestească despre starea lui de sănătate; spunea că are multe boli, și trece dintr-un sanatoriu într-altul. La aceste cuvinte, doamna spuse: „Mă pricep la multe boli; mulți oameni din ținutul meu îmi datorează sănătatea și viața.” – Domnul expuse una din lungul lui șir de boli; doamna îi dădu, din plenitudinea cunoașterii sale, o rețetă, pe care domnul și-o notă. După câteva minute, menționă o a doua boală, și așa mai departe, până când își notă, fericit, treisprezece rețete. Domnul avea o singură grijă: „ajungem la Berlin la ora nouă, oare mai am timp să le dau la făcut?” Doamna îl consola, spunând că desigur, va avea timpul necesar. În mod ciudat, domnului nu-i trecea deloc prin cap faptul că însăși doamna era bolnavă. Doamna spuse în continuare: „Eu sunt foarte miloasă”, și apoi își enumeră propriile ei boli și povesti pe unde nu fusese, ca să se vindece. Domnul îi recomandă o operă a lui Lahmann [Nota 76]. Apoi urmă a doua boală și a doua broșură, până când ea își notă în total cinci sau șase asemenea lucrări, pe care dorea să și le cumpere în ziua următoare. În final își notă și adresa lui Lahmann. Între timp am ajuns la Berlin. Fiecare își notase cele aflate și se despărțiră mulțumiți.
Cel ce privește lucrurile cât de cât cu interes, va observa relativ curând că doamna avea într-adevăr ceva probleme, pe când domnului nu-i lipsea decât voința de a se însănătoși. Dacă și-ar fi folosit această voință, ar fi fost complet sănătos. În această atitudine avem ceva simptomatic, cu care ne întâlnim de multe ori în prezent, și privirea scrutătoare va putea trece de la această imagine la o alta.
Dacă mergem în ținuturile muntoase, vedem castele vechi, în ruine, și ne reamintim de timpurile de odinioară, în care oamenii se străduiau să obțină puteri spirituale, sau în care a domnit puterea exterioară. Aceste castele sunt distruse în ziua de azi, dar peste tot în apropierea acestor monumente ale tăriei se pot vedea astăzi sanatorii, unul lângă altul. Următoarea imagine mi s-a oferit acum câtva timp, într-un ținut deosebit de bogat în sanatorii. A fost necesar să mă opresc pentru un sfert de oră într-un asemenea sanatoriu. Oamenii tocmai serveau prânzul. Convingerea pe care am dobândit-o atunci acolo, a fost că dintre sutele de oameni, nu exista nici măcar unul singur care să aibă într-adevăr nevoie, în mod serios, de viața din sanatoriu.
Acum vrem să trecem la imagini mai intime, pe care le găsim în analele medicilor gânditori ai prezentului. Din fericire, există și dintre aceia, care pe lângă corp, se mai ocupă și de suflet. Aleg exemplul unui medic care ar fi respins în mod sigur teosofia, drept nonsens. Astfel de oameni sunt fără îndoială absolut neinfluențați de tot ceea ce are de spus știința spirituală. Un astfel de medic proeminent și-a notat diverse cazuri din viața sa, situații în care a întâlnit persoane la maniera în care cele din compartiment nu reprezintă decât un exemplu grotesc. Medicul a fost chemat să consulte o tânără care avea toate simptomele unei meningite. Dar el avea ochi buni. Când a rămas singur cu tânăra, i-a pus tot felul de întrebări, care se pun în astfel de cazuri, dar ea nu s-a încurcat în ele. În fine a rezultat că tânăra trebuia să-și întrerupă studiile, dar că în anul următor erau cursuri deosebit de interesante, pe care ar fi dorit să le urmeze. Și deoarece totul în familie era împotriva acestei continuări a studiilor, s-a îmbolnăvit. Medicul spuse: voi face tot posibilul, ca să puteți rămâne în continuare la studii, dar acum trebuie să vă sculați imediat din pat și să veniți la masă. Ceea ce s-a și întâmplat. După câteva minute, tânăra a apărut la masă și nu a mai fost bolnavă. Un alt exemplu: un medic renumit [Nota 77], care este foarte cunoscut și mi-a inspirat întotdeauna o anumită considerație, trebuia să facă o operație de genunchi. Fratele pacientului era de față. În timpul operației, a trosnit ceva. Fratele a fost apucat atunci de o durere cumplită. Operația a decurs bine, dar fratele s-a îmbolnăvit și nu a putut fi vindecat un an întreg.
Din aceasta se vede ce putere au fantezia și imaginația nesănătoasă asupra sufletului și cum pot apare, pornind din suflet, imitații de boli, ca și cum ar fi reale, cu adevărate tablouri clinice. Dar medicul nu trebuie să meargă prea departe nici în această direcție. Cel despre care a fost vorba mai devreme, este foarte priceput. El nu se lăsa înșelat nici de accepția că întotdeauna trebuie să fie așa. A venit la el o doamnă care avea de la moartea soțului ei niște dureri insuportabile în genunchi. Fusese tratată de mulți medici, care păreau să fie cu toții de părerea că boala ei e legată de stări sufletești, de impresia morții soțului ei. Dar aici, medicul cu vederea sănătoasă nu căută o confuzie psihică. El găsi că în acest caz cauza o constituia o mare bătătură în călcâi. După operație a trimis-o pe doamnă la o cură de recuperare la Gastein, pentru a nu-și blama prea mult colegii.
În felul acesta am aruncat o lumină asupra situației, prin diversele exemple. Vedeți cât de puternic poate reacționa închipuirea, imaginea sufletească, asupra organismului. S-ar putea spune să în astfel de cazuri nu avem deloc de a face cu adevărate maladii, ci numai cu obsesia lor. Dar cel căruia îi este clar că tot ceea ce este trupesc este expresia spiritualului, că tot ceea ce se oferă simțurilor noastre reprezintă manifestarea unui suprasensibil, acela nu va lua lucrurile atât de ușor. Chiar în cazul lucrurilor aparent foarte depărtate avem adesea de a face cu influențe ale sufletului asupra trupului. Și ceea ce ne apare la început drept un nimic, drept ceva ridicol, închipuirea, conduce foarte adesea, dacă se ajunge la dureri, la începuturile unor adevărate maladii și chiar și mai departe. Acestea sunt niște lucruri care nu se mai pot rezolva cu o singură ridicare din umeri. Dacă vrem să pătrundem mai adânc lucrurile, va trebui să aducem în fața sufletelor noastre ceva despre care se vorbește adesea aici: natura și entitatea omului.
Pentru știința spirituală, tot ceea ce ne întâmpină din afară nu este decât ceva exterior. Trupul omenesc nu reprezintă decât un element component printre celelalte componente ale ființei omenești, și pe care îl are în comun cu toate celelalte ființe ce îl înconjoară. În afară de acesta, el mai are un trup eteric care pătrunde trupul fizic ca la orice ființă, și care este un luptător împotriva distrugerii trupului fizic. Cel de-al treilea element component este trupul astral, purtătorul plăcerii și neplăcerii, al bucuriei și al durerii, al pasiunilor și al poftelor, al impulsurilor celor mai joase, ca și al celor mai înalte idealuri. Pe acestea omul le are în comun cu lumea animală. Dar ceea ce face din el încoronarea creațiunii, prin care omul se diferențiază de toate ființele, este Eul său. Pentru începutul considerațiilor noastre, aceste patru elemente componente constituie întreg omul. Trebuie să ne fie însă limpede că tot ceea ce este vizibil pentru ochii noștri, nu este altfel decât provenit din spirit. Nu există nimic material care să nu aibă un element spiritual ca bază.
O comparație des folosită: Un copil ne arată niște gheață. Noi spunem: Este apă, într-o altă formă. – Copilul va spune atunci: Spui că este apă, dar totuși este gheață. – La acestea se poate spune: Tu nu cunoști modul în care trece apa în gheață. – Tot așa este materia, pentru cel care nu știe, o formă de densificare a spiritului. Pentru cercetătorul spiritual însă, tot ceea ce este vizibil pentru noi s-a născut din aceeași substanță pe care o purtăm în noi drept trup astral. Trupul eteric și trupul fizic sunt produse succesive de densificare ale trupului astral. Iată o imagine: avem o cantitate oarecare de apă și aducem o parte din ea în formă de gheață, atunci avem gheață în apă. Tot așa s-au densificat trupul eteric și cel fizic din trupul astral. Trupul astral este restul care și-a menținut configurația originară.
Dacă ne referim acum la sănătate sau boală, putem spune că ele sunt expresia anumitor puteri pe care le vedem în trupul astral. Desigur că în acest sens vorbim numai despre maladii care se constituie din lăuntric, și nu despre acelea care se formează prin influențe exterioare, ca de exemplu fractura unui membru, un stomac distrus, o tăietură la un deget. Vorbim despre acele stări maladive care s-au constituit din natura proprie omului, și ne întrebăm: Există oare numai relația din vremurile vechi dintre trupul astral și trupul fizic, sau astăzi mai există și o corelație între procesele lăuntrice sufletești, plăcere și suferință și stările fizice ale trupului nostru? Putem afirma că sănătatea exterioară a omului depinde de faptul că el resimte anumite sentimente și trăiește anumite gânduri? Dacă ne pătrundem cu astfel de gânduri, vom putea arunca o lumină asupra unor cunoștințe importante care ar trebui să fie valoroase tocmai pentru omul actual.
Omul și-a pierdut astăzi capacitatea de a se înălța până la cunoașterea faptului că trupul fizic nu este singurul trup. Deci nu este vorba de ceea ce crede omul, teoretic, ci este vorba de atitudinea sa lăuntrică față de elementele superioare, componente ale entității sale. Pentru a înțelege despre ce este vorba de fapt, să ne amintim disputa dintre Rudolf Wagner și Carl Vogt, autorul lucrării «Credință oarbă și știință» [Nota 78]. Wagner reprezenta punctul de vedere spiritualist, pe când Vogt vedea în om un conglomerat de lucruri fizice, de atomi. Pentru el, gândurile sunt numai o secreție a creierului, o nimicnicie, o „ceață albastră”, care se formează din mișcările creierului. După moarte, substanțele încetează să dezvolte această ceață albastră a gândurilor. Împotriva acestei concepții s-a ridicat Wagner, dar întru câtva în așa fel încât trebuia să crezi că dacă o pereche de părinți are opt copii, ceva din spiritul părinților trece asupra copiilor, împărțindu-se la cei opt. Așadar el își reprezenta spiritul întru totul material, probabil ca o formațiune cețoasă, așa cum cred atâția oameni. Dar este vorba să ne străduim prin felul nostru de a gândi, prin impresii și sentimente să înțelegem într-adevăr spiritul. Este posibil să existe și astăzi mulți oameni care nu vor să știe nimic despre materialism, dar concep totodată spiritul într-un mod cu totul material. Chiar mulți teosofi concep spiritul ca pe o materie fin divizată. Și în teosofie se ascunde mult materialism disimulat.
Dacă cineva nu se poate înălța la această înălțime spirituală, atunci în acela se instalează treptat o pustiire lăuntrică, un gol, o necredință față de tot ceea ce trece dincolo de materie. Dacă acestea cuprind sentimentele, dacă ele pătrund în toată credința, în toate sentimentele sufletului, dacă omul privește în lume și nu mai poate resimți nimic față de ceea ce vede, atunci omul este condus tot mai mult înspre cel mai cras egoism trupesc, în cadrul căruia îi devine tot mai important propriul său trup, și unde se îndepărtează tot mai mult de sentența lui Goethe:
De puterea ce încătușează toate ființele
Se eliberează doar omul ce se depășește pe sine.
Ajungem astfel la un fenomen important al materialismului care va fi total reprezentat abia în viitor, dacă știința spirituală nu va reuși să îl învingă. Dacă omul cuprinde numai cu rațiunea ceea ce percep simțurile sale, consecința acestui fapt pentru sănătatea sa va fi cu totul alta decât dacă vede în ceea ce îl întâmpină expresia sensibilă a unui spiritual. Gândirea materialistă și gândirea spiritual-științifică au o mare influență asupra lăuntricului omenesc. De aceea problema importanței gândirii materialiste și a celei spiritual-științifice are mai mult decât o însemnătate teoretică. Să ne punem mai întâi problema efectului: una dintre ele acționează pustiitor, cealaltă conferind o plenitudine lăuntrică. Iată câteva exemple simple relativ la importanța acestor efecte pentru om: oamenii, dacă în copilărie se dăruiesc pasiv impresiilor lor devin în scurt timp miopi. Dacă însă omul se dăruiește activ impresiilor pe care le fac lucrurile asupra lui, atunci ochii se mențin buni. Omul trebuie să dezvolte o putere productivă din lăuntric înspre afară. Tot ceea ce îl stimulează pe om să devină punctul central al puterilor creatoare și productive, este însănătoșitor. Omul trebuie să creeze din lăuntric înspre afară, altfel puterea sa productivă este pustiită și întreaga sa entitate este strivită de impresiile exterioare. Tuturor impresiilor din afară trebuie să li se opună o putere lăuntrică. Dar aceasta trebuie completată prin inversul ei: omul trebuie să desfășoare o activitate care se închide față de exterior, care este invizibilă în exterior.
Există două trăiri sufletești în care trebuie să vă adânciți, care vă arată că omul posedă o plenitudine lăuntrică ce radiază în afară și că el își caută un punct central pentru activitatea sa înspre afară. Aceste două sentimente trebuie studiate, căci ele ne conduc adânc în maladiile omului. Unul dintre sentimente este negativ, frica, celălalt pozitiv, rușinea: dar ea reprezintă și ceva negativ. Să presupunem că vă aflați într-un eveniment care vă umple de frică și de spaimă. Dacă nu îl considerați din punct de vedere materialist, ci aveți în vedere și trupul astral, atunci paloarea va apărea ca expresia curenților de putere din om. De ce acționează sufletul în acest mod asupra repartizării sângelui? Fiindcă sufletul se străduiește să creeze în sine un punct volitiv central, pentru a putea acționa din el în afară. Este de-a dreptul o strângere a sângelui în punctul central, pentru a putea acționa de acolo în afară. Aceasta este mai mult sau mai puțin o imagine. În cazul rușinii este invers: ne înroșim. Sângele curge din interior spre periferie. Sentimentul de rușine indică stări în care am dori să ștergem ceea ce este vizibil, în care am dori să ne ascundem Eul. Omul ar dori ca Eul său să devină tot mai șters, astfel încât să nu mai fie perceptibil pentru exterior. Omul are nevoie de ceva, pentru a se pierde, de o dizolvare în Univers, în sufletul Universal sau, dacă vreți, în mediul înconjurător, astfel încât ceea ce numim Eu al nostru să nu mai fie vizibil în afară. Aici există o polaritate care indică stări importante ale trupului eteric și ale trupului astral. Acestea sunt două cazuri în care puterile trupului astral devin vizibile în afară. Frica și rușinea se exprimă în stări corporale. Dacă reflectați asupra acestor fapte, veți înțelege că toate procesele sufletești pot avea o influență asupra proceselor organismelor. Acesta este adevărul, așa ne învață știința spirituală; aici există o corelație chiar dacă ea nu ajunge la început în conștiența omului.
Acum însă trebuie să abordăm faptul că gândurile abstracte au cea mai redusă influență imaginabilă asupra organismului. Ceea ce învățăm în științele abstracte are cel mai redus efect posibil asupra trupului. Căci principiul lor este transformarea în concepte raționale a ceea ce vedem și percepem. Această știință nu vrea să accepte că omul are în sine o înțelepciune lăuntrică productivă, că sufletul poate realiza din sine ceva în lume. Din punct de vedere exterior, el nu realizează nimic. În sensul cel mai adânc, impresiilor exterioare nu li se opune o putere productivă lăuntrică. Omul de știință nu vrea să poată găsi nimic din sine. Dacă ne gândim cât de adânc se înrădăcinează credința că omul nu poate găsi din sine nimic, vom avea aici punctul de plecare pentru efectul pustiitor al cunoașterii strict relative la exterior.
Care ar fi remediul în acest sens pentru întreaga omenire? Remediul ar fi ca cercetarea lăuntrică a înțelepciunii și adevărului, productivitatea lăuntrică a spiritului să se atașeze științei exterioare. Aceasta se realizează în adevărata știință spirituală. Acolo se deschid izvoarele prin care omul poate dezvolta din sine însuși ceea ce se află dincolo de lucruri. Unii oameni sunt covârșiți de către lucruri. Dar cine vede ceea ce nu poate prelua nici o percepție exterioară, cine preia acest ceva, acela creează pandantul percepției exterioare necesar pentru sănătatea deplină a sufletului și a trupului. Această sănătate a sufletului nu poate fi realizată prin teorii și gânduri abstracte, care sunt prea incomplete, prea insuficiente. Dimpotrivă, un efect puternic îl are ceea ce se transformă din concepte într-o imagine. Cum trebuie înțeles acest fapt? Puteți să-l înțelegeți cel mai bine dacă vă gândiți la ceea ce se numește evoluție. Se spune că au existat ființe foarte simple, care au devenit tot mai complexe, până ce s-au constituit ca oameni. În această formulare aveți din nou numai concepte abstracte, incomplete. Același lucru se găsește în multe teorii evolutive teosofice. Acolo se pornește de la Logos și se continuă cu concepte pur abstracte ca: diferențiere, evoluție, involuție și așa mai departe. Acestea au un efect prea slab asupra organismului. Un efect puternic îl are însă ceea ce trăiește în suflet, ceva gândit până la capăt, așa cum se puneau în secolul al paisprezecelea în fața sufletului anumite imagini sau imaginațiuni. Expunem aici o asemenea imagine.
Vrem să transformăm într-un dialog ceea ce i se spunea pe atunci discipolului spiritual: Privește planta, alătură-i omul și compară-i pe cei doi. Nu este îngăduit să compari capul cu inflorescența și piciorul cu rădăcina. Căci nici măcar Darwin, reformatorul științelor naturii, nu a făcut-o. Discipolului i se spunea: Rădăcina corespunde capului omului; omul este o plantă inversată. Știința spirituală a spus mereu acest lucru. Ceea ce planta lasă cu pudoare să fie sărutat de razele Soarelui, pentru ca de acolo să se poată naște o nouă plantă, se îndreaptă, dimpotrivă, la om, cu rușine, spre centrul Pământului. Animalul se află la mijloc, între cele două extreme. Animalul este o plantă rotită pe jumătate. Rezumând ceea ce trăiește în plantă, animal și om, Platon spune: sufletul lumii este răstignit pe crucea trupului lumii [Nota 79]. Sufletul lumii, care străbate planta, animalul și omul, este răstignit pe trupul lumii. În felul acesta a fost întotdeauna explicată crucea de către știința spirituală. Apoi i se spunea discipolului, căruia îi fusese înfățișată această imagine importantă: Privește cum omul se ridică de la conștiența estompată a plantei, prin cea a animalului, până acolo unde își găsește conștiența de sine. În omul care doarme avem ceva cu aceeași valoare existențială ca în plantă. Prin faptul că omul a străbătut materia pură, pudică a plantei, cu trupul poftelor sale, el a urcat mai sus, dar, într-un anumit sens, a coborât mai jos. Altfel nu și-ar fi putut dobândi conștiența înaltă de sine, dar acum el trebuie să-și transforme din nou natura poftelor. Omul va avea cândva un organ de reproducere lipsit de pofte, ca și potirul unei plante. Astfel, discipolilor li se indica vremea în care omul va putea aduce, lipsit de pofte, semeni pe lume.
Această imagine este expusă în școlile Graalului, în imaginea sfântului Graal. Acolo, evoluția nu este dată în gânduri, ci într-o imagine, într-o imaginațiune. În același mod putem transforma în imagini tot ceea ce este dat numai în concepte abstracte. Cu aceasta s-ar realiza mult. Dacă lăsăm să urce în noi acest important ideal al evoluției până la dezvoltarea imaginațiunii sfântului Graal, atunci nu avem numai o hrană pentru puterea de judecată, atunci nu judecăm numai cu rațiunea, ci întreaga ființă a simțirii noastre cuprinde o astfel de imagine. Veți fi cuprinși de fiori în fața marii taine a lumii, dacă vedeți evoluția lumii în adevărul ei și o preluați în astfel de imagini; astfel de imagini acționează în mod legic, armonizator asupra organismului. Gândurile abstracte sunt lipsite de efect, dar aceste imagini au un efect lăuntric stimulator și însănătoșitor. Imaginile produc afecte. Și dacă sunt imagini reale cosmice, imaginațiuni, acestea au efect însănătoșitor. Dacă omul transformă în astfel de imagini ceea ce vede în mod exterior, atunci se poate desprinde de lăuntricul său, atunci furtuna se dizolvă în armonie. Atunci el învinge „puterea ce încătușează toate ființele” și devine înrudit cu tot ceea ce îl întâmpină. El se revarsă în afară, el crește în sentimentele sale împreună cu lumea. Sinea lăuntrică se extinde până la spiritul Universal. În clipa în care omul nu mai are posibilitatea să formeze aceste imaginațiuni lăuntrice, toată puterea se revarsă în interior și omul rămâne legat strâns de Eul său. Acesta este motivul tainic pentru ceea ce întâlnim la mulți dintre contemporanii noștri: oamenii au părăsit vechea formă a religiei și acum sunt lăsați în seama lor înșiși. Ei trăiesc tot mai mult lăuntric, tot mai mult doar cu sine înșiși. Cu cât omul are mai puțin posibilitatea să se înalțe la existența cosmică generală, cu atât mai mult simte ceea ce se desfășoară în organismul său. Aceasta este cauza pentru sentimentele greșite de teamă și pentru reprezentările greșite de boală.
Imaginea acționează din suflet asupra organismului, prin imagini adevărate este produsă o dispoziție sănătoasă a trupului. Dar imaginile greșite se imprimă și ele. Ele produc ceea ce întâlnim în dereglările sufletești, care devin ulterior dereglări trupești. Acesta este adevăratul motiv care conduce în final la obsesia bolii. Cel care se închide față de marile corelații ale lumii, acela nu va putea respinge ceea ce i se întâmplă. Dimpotrivă, este imposibil ca acela care și-a imprimat în sine marile imagini să se lase înșelat de imagini false. De exemplu, el nu va simți niciodată, – cum se mai întâmplă uneori, – curentul aparatului de inducție trecând prin corpul său, deși acolo nu există nici un curent.
Orice imagine care nu se încadrează în corelațiile cosmice, care acționează ca imagine cotidiană unilaterală, este în același timp o imagine îmbolnăvitoare. Numai prin faptul că omul privește de la imaginile individuale asupra marilor taine ale lumii, el corectează ceea ce trebuie corectat. Ceea ce acționează într-adevăr asupra sufletului poate dezvolta o mare putere. Ceea ce a fost produs în acest mod în decursul evoluției culturii este ceva care nu trebuie neglijat. Astăzi ne limităm la instincte asupra sănătății. Să abordăm din acest punct de vedere tragedia. Vechii greci știau că omul care privește o tragedie resimte și el suferința, este cuprins, afectat de ea; dar, după ce tragedia se termină, el știe că eroul a depășit suferința, că omul poate depăși suferința lumii. Prin urmărirea suferinței și a depășirii ei, el devine sănătos. Întoarcerea privirii spre lăuntric, îmbolnăvește. Vederea în afară, în imagini exterioare, a ceea ce trăiește lăuntric, însănătoșește. De aceea definește Aristotel că tragedia expune modul în care eroul trece prin suferință și groază pentru ca omul să fie vindecat de suferință și groază [Nota 80]. Aceasta are o largă repercusiune. Cercetătorul științei spirituale vă poate spune motivul pentru care vechile popoare expuneau în fața sufletului omului imagini, prin basme și legende: i se expuneau imagini ale lucrurilor de la care el trebuia să-și întoarcă privirea lăuntrică. Curgerea sângelui în basme este un mijloc sănătos de educație. Cel care poate urmări astfel miturile, va vedea mult în ele. Dacă, de exemplu, omul vede în exterior, în imagini, răzbunarea, dacă el vede în exterior, în imagini, cele de care trebuie să se dezobișnuiască, acestea au drept efect faptul că el le poate depăși. O adâncă, foarte adâncă înțelepciune, se află și în cele mai sângeroase basme. Armonia noastră lăuntrică va fi tulburată dacă privim mereu în sufletul nostru; dar ea se va însănătoși dacă privim în afară, în cosmos. Dar trebuie să știm ce fel de imagini sunt necesare: să luăm cazul unui melancolic ipohondru, care nu poate depăși anumite evenimente. Dacă am vrea să-l înveselim printr-o muzică veselă sau ceva asemănător, producem exact contrariul, deși poate că, momentan, lucrurile nu apar astfel; în adâncurile sufletului său, el găsește muzica neinteresantă și pustie, chiar dacă nu vrea să recunoască. În acest caz sunt necesare imagini serioase, chiar dacă ele agresează la început sufletul.
Vedeți deci că din știința spirituală poate izvorî o anumită tratare a sufletului. De obsesia bolilor nu ne putem apropia în toate amănuntele. Ea se datorează vremii noastre materialiste, lipsei de productivitate. Frica incorectă, neîntemeiată, toate sentimentele care exprimă un echilibru sufletesc dereglat în melancolie și așa mai departe sunt explicate printr-o privire mai adâncă în aceste corelații. Tot astfel se găsesc și remediile. Niciodată nu i se va întâmpla unui om care înțelege corelațiile să nu se poată desprinde de Eul său. În asemenea cazuri de obicei există un anumit prilej, care va fi amplificat. Un exemplu: Cineva se izbește cu genunchiul de marginea mesei. El nu se poate detașa prin gândire de această durere. În felul acesta, durerea devine tot mai mare. Este chemat medicul, care spune că trebuie făcut una sau alta. Apoi omul resimte dintr-o dată durere și în celălalt genunchi. Urmează cotul și așa mai departe, până când, în fine, nu-și mai poate mișca nici mâinile, nici picioarele, deoarece s-a lovit la genunchi. Pot exista lucruri care dirijează atenția asupra unui anumit punct. Dar există și lucruri care pot crea o compensare. Omul găsește compensarea în viața noastră, ce devine din ce în ce mai grea, numai dacă lasă știința spirituală să îl influențeze. Atunci, el va fi înarmat în fața influențelor civilizației actuale.
Dar putem găsi și motive exterioare pentru lipsa de productivitate, căci faptele vorbesc. Priviți animalele care sunt transferate în captivitate, în epoca noastră de cultură. Acolo ele se îmbolnăvesc, ele, care nu se îmbolnăvesc niciodată afară, în libertate. Aceasta se datorează faptului că din tot ceea ce provine din mediul înconjurător pornesc influențe puternice asupra omului și animalului. Animalul nu poate dezvolta puterea de a se opune, deoarece evoluția sa este încheiată. Și omul ajunge la decadență datorită progresului cultural, dacă nu poate opune influențelor exterioare o putere productivă. El trebuie să transforme influențele prin activitate lăuntric, și atunci ele pot fi chiar folosite pentru dezvoltarea sa superioară. Cel care răspândește o teorie materialistă radicală, creatorul acesteia, este sănătos, deoarece el creează din lăuntric spre afară. Dar adepții acestei teorii vor fi pustiiți, pentru că la ei nu există o putere productivă proprie. Faptul că citiți cărți de știință spirituală nu are nici o valoare dacă nu le reconstruiți lăuntric ulterior. Aceasta este o colaborare, o co-producție lăuntrică. Dacă nu ar fi așa, cărțile de știință spirituală nu ar fi studiate. Despre aceasta este vorba, de a simți puterea care ne duce înainte și de a voi să preluăm în noi lumea exterioară, și de a găsi echilibrul între impresiile exterioare și productivitatea lăuntrică. Omul trebuie să se elibereze de disputa lumii, pentru ca aceasta să nu se facă tot mai puternic observabilă și să nu îl copleșească. Trebuie să ne putem opune. Impresia exterioară trebuie să întâlnească opoziția lăuntrică. Atunci ne putem desprinde de ea, altfel suntem tot mai mult îndreptați asupra lăuntricului nostru. Dacă dăm mereu atenție numai acestui lăuntric, în fața sufletului nostru se va naște o imagine a suferinței. Dacă ajungem să exprimăm echilibrul dintre puterea lăuntrică, care tinde neîncetat înainte și puterea exterioară, ne contopim cu lumea exterioară. În felul acesta, am făcut astăzi cunoștință, într-un sens mai profund, cu obsesia bolii ca fenomen al timpului nostru.
Punctul de plecare a fost astăzi faptul că știința spirituală vrea să fie un remediu prin care omul să se desprindă de sine și de puterea care înlănțuie totul. Căci orice putere înlănțuitoare, îmbolnăvește. Numai astfel ne poate deveni limpede sensul profund al versurilor lui Goethe:
Căci orice putere tinde înainte, în depărtare,
Ca să trăiască și să acționeze ici și colo;
Și, dimpotrivă, ne oprește și frânează din toate părțile
Curentul lumii, târându-ne cu sine;
Iar în această furtună lăuntrică și dispută exterioară,
Spiritul percepe o afirmație greu de înțeles:
De puterea ce încătușează toate ființele,
Se eliberează doar omul ce se depășește pe sine.
