Trebuie să mergem cu mult înapoi în strădania omenească după o soluționare a enigmei lumii, dacă vrem să cuprindem cu privirea originea celor două imagini ce se impun omului de îndată ce el se apropie într-un sens mai profund, într-un sens spiritual, de această enigmă a lumii: cele două reprezentări despre Bine și Rău.
Gândirea omenească a încercat mereu să se înalțe înspre puterile tainice care, din lumile spirituale, au condiționat și străbătut evoluția noastră. Mereu ne apare, în cele mai diferite forme, încercarea de a stabili o relație între puterile binefăcătoare care slujesc mântuirii și progresului evoluției omenești și cele distructive, potrivnice, care frânează evoluția. Dar, pentru observatorul exact, apare tot mereu și înrudirea intimă ce există între aceste două direcții de puteri, în ciuda contrastului lor aparent evident. Trebuie doar să ne gândim la cuvintele lui Schiller despre foc, menționate deja cu o altă ocazie:
Binefăcătoare este puterea focului
Când omul o îmblânzește, o veghează.
Dar groaznică devine puterea Cerului
Când se smulge din cătușele ei,
Pășind pe propriile ei urme,
Fiică liberă a naturii. [Nota
108]
Am putea spune că în asemenea cuvinte se află ca învăluită problema ce ne va preocupa astăzi și în conferința următoare, problemă ce s-a înveșmântat în diferitele epoci în cuvintele: Infern și Rai. Dar nu ne este câtuși de puțin îngăduit să credem că pretutindeni unde apar acești termeni ar avea aceeași semnificație superstițioasă pe care le-o atribuie atât mulți adepți ai acestei reprezentări, cât și mulți dintre aceia care ar dori să le combată fără a le cunoaște semnificația mai profundă.
Dacă reflectăm la tema noastră, vedem că problema izvorăște deja din vechea cultură persană, în care împărăția puterilor bune, a lui Ormuzd, era prezentată într-un contrast puternic cu împărăția puterilor rele, a lui Ahriman. Și dacă vedem cum acolo, într-o imagine cognitivă remarcabilă, puterile tainice ce duceau înainte omenirea în sens bun se amestecau cu puterile de ură ce opreau evoluția și cum până la urmă învingea totuși puterea luminii, avem în aceasta una dintre marile imagini în care fantezia și imaginația omenească îmbracă problema noastră. De la grecescul Tartaros până la lumea legendelor nordice ne întâmpină un imperiu al Infernului și apar nume legate de conceptul de Infern. Este vorba de ținutul în care sunt condamnați să ajungă cei care nu au murit de o moarte onorabilă, corespunzătoare orientării culturii din lumea fizică.
Ne poate frapa o particularitate, dacă ne amintim acea legendă despre împărăția Infernului. Să o considerăm mai îndeaproape, căci de la început trebuie să spunem că în limbajul simbolic al lumii legendelor se găsește uneori o înțelepciune mai adâncă decât cea întemeiată în zilele noastre prin concepte abstracte.
Este remarcabil faptul că lumea legendelor nordice consideră starea actuală a Universului ca provenită dintr-un ținut umplut cu ceață rece, „Nifelheim”, ținutul nordic, în care, conform concepției germane, în vremurile străvechi nu ajunsese Soarele, și dintr-o altă împărăție, „Muspelheim”, împărăția caldă. Prin colaborarea celor două împărății s-a format starea prezentă a Pământului. Iar cele mai importante puteri care slujesc astăzi omenirii nu provin din caldul Muspelheim, ci din recele Nifelheim, umplut cu ceață. Acolo s-au format mai întâi cele mai înalte puteri omenești care stau la baza culturii actuale. În același timp însă ni se spune – și acest fapt este remarcabil întrucât atinge problema noastră – că Hel, care ia la sine morții nevrednici, este exilat în acel Nebelheim, în care ajung cei care nu au murit de o moarte onorabilă. Este remarcabil că împărăția și puterile progresului sunt legate de locul și personalitatea care reprezintă puterea morții, a descompunerii.
Și dacă părăsim aceste timpuri vechi și ne apropiem tot mai mult de vremea noastră aflăm, înainte de toate, lucrurile despre care Pochhammer a spus, în prefața la cartea lui Dante [Nota 109], că trebuie să fie atât învățătorul oamenilor adulți, cât și educatorul și învățătorul tineretului, pentru a ajunge la înțelegerea unei lumi în care este concentrat răul, dacă vor să-și explice sinea noastră din adâncurile existenței lumii. Cât de grandios și de măreț ne descrie Dante această lume chiar la începutul impresionantului său poem, care reprezintă pentru noi, oamenii, drumul purificării și devenirii înspre lumile spirituale superioare! Și din nou a fost un poet inspirat să apeleze la aceste reprezentări pentru a expune puterile ce locuiesc în sufletul omenesc, atunci când Goethe și-a scris „Faust”-ul său. Goethe a opus la ceea ce trebuia să-l conducă pe Faust înspre puterile luminoase, pe Mefisto.
Putem găsi foarte multe sentențe semnificative în „Faust”-ul lui Goethe, care descriu raportul aparte dintre Faust și Mefisto, și pe al celor doi cu existența cosmică. Dintre toate acestea, vom aminti în acest context numai două, în care Goethe alătură cele două concepte de bine și rău într-un mod remarcabil, și care ne amintește de legenda nordică. Una dintre aceste sentențe este acolo unde Mefisto este denumit drept „o parte din acea putere care mereu vrea răul, și mereu face binele”. Conceptele de bine și de rău sunt puse într-o corelație foarte strânsă cu întreaga devenire a Universului. Și nu vrem să lăsăm nemenționată nici cealaltă sentență a lui Goethe, care ne conduce pe de o parte adânc în sufletul său și pe de altă parte în profunzimile problemei noastre, căci este vorba de întreaga relație a puterilor bune din Faust cu ceea ce dorește Mefisto să realizeze în el, cu Răul. Într-un mod foarte semnificativ, în clipa în care Faust vrea să încheie pactul cu Mefisto, pact care precizează în ce condiții va cădea pradă lui Mefisto, Goethe îl pune pe Faust să rostească următoarele cuvinte:
Dacă aș spune clipei:
„Mai zăbovește, ești atâta de frumoasă,”
Atunci mă poți înlănțui,
Atunci cu drag eu voi pieri!
Atunci pot să sune clopotele morții,
Atunci ești eliberat din slujba ta,
Arătătorul poate să cadă, și ceasul poate să stea,
Căci pentru mine timpul a trecut! [Nota
110]
„Dacă aș spune clipei: mai zăbovește, ești atâta de frumoasă” reprezintă o expresie prin care Goethe ne face să înțelegem limpede faptul că Mefisto nu l-a înțeles deloc pe Faust în totalitatea lui. Căci Faust știe că el poate cădea pradă puterilor Infernului numai dacă ajunge în situația de a spune clipei: „Mai zăbovește, ești atâta de frumoasă”.
Vom așeza aceste versuri la începutul considerațiilor noastre de astăzi, deoarece ele ne pot arăta în ce direcție este îndreptat ceea ce ne preocupă astăzi, pe de o parte în lumea legendelor și pe de altă parte în gândirea umană profundă, învăluită într-un veșmânt poetic. Desigur că aceia care cred că pot clădi o întreagă imagine de concepere a lumii din compilarea unor concepte referitoare la lumea materială, vor trece foarte ușor peste conceptele de Infern și Paradis. Pe ei nu-i interesează ceea ce am pus noi în culmea considerațiilor noastre. Ei spun pur și simplu: Trebuie doar să mergem înapoi pe calea de evoluție a diverselor religii și concepții copilărești asupra lumii și ne va deveni limpede că fie popoarele înseși, datorită lipsurilor lor, fie unii oameni, au născocit ceea ce se numește Infern și Paradis, în parte pentru a consola popoarele pentru necazurile pe care le îndură pe Pământ, în parte pentru a-i stimula, prin groaza față de Infern, să-și transforme în bine impulsurile lor egoiste.
Cel care vorbește așa nu știe nimic din adevăratele cauze și motive din care au fost introduse astfel de imagini ca Paradisul și Infernul în sufletele și inimile oamenilor.
Nu vom căuta un răspuns la întrebarea pe care și-a pus-o mereu omenirea prin reunirea întâmplătoare a unor observații, imagini, judecăți și raționamente, ci vrem să dobândim o imagine asupra a ceea ce se poate spune relativ la această problemă din ceea ce se află la baza tuturor conferințelor noastre de iarnă.
Să ne amintim conferința pe care am avut prilejul să o țin aici, pe tema „Bărbat, femeie și copil”. Am putut vorbi acolo despre marele proces de devenire a oamenilor pe Pământ și despre anumite puteri care intervin și conlucrează în devenirea umană. Dacă privim această devenire a oamenilor în sensul științei spirituale – așa am putut spune– atunci, pentru a stabili o legătură, ne vom raporta la modul în care consideră observatorul spiritual-științific copilul în devenire, așa cum ni se înfățișează el din primele clipe ale vieții sale la lumina zilei, elaborându-și mereu tot mai mult puterile și capacitățile.
Cine contemplă acest om în devenire prin privirea ascuțită de știința spirituală, acela vede în ce mod încântător se dezvoltă din germen aceste capacități ale copilului. O știință orientată materialist ar vrea să ne facă să credem că ceea ce se elaborează treptat la lumină într-un mod atât de încântător poate fi redus la caracteristicile moștenite de la părinți, bunici sau alți strămoși. În această problemă, cuvântul ereditate joacă în vremea de astăzi un rol important. Adesea s-a atras atenția asupra faptului că în ziua de astăzi știința spirituală este adusă în situația de a juca un rol pe care nu de multă vreme – căci nu au trecut nici trei sute de ani de atunci – l-a jucat un mare cercetător al științelor naturii: italianul Francesco Redi [Nota 111]. El este cel care a rostit cel dintâi ceva care constituie astăzi bun comun al tuturor învățaților, diletanților și al savanților. Pe vremea lui, nu numai laicii, ci și toți cercetătorii naturii credeau că din neviu, din mâlul râului, se pot naște nu numai ființe animale inferioare, ci și râme, pești și așa mai departe. Astăzi se crede că acestea ar fi numai prejudecăți religioase, care împiedicau oamenii să reducă lucrurile la o ordine mecanică a lumii. Dar nu numai învățații lumești, care existau doar în număr mic pe vremea aceea, erau de părerea că din neviu se poate naște viul, ci chiar și sfântul Augustin [Nota 112] era reprezentant al acestei concepții. Vedeți deci că religiozitatea sfântului Augustin nu l-a oprit câtuși de puțin de la reprezentarea unei astfel de înțelegeri.
Ce contrazice însă o asemenea accepție? O adevărată observare exterioară și lăuntrică, ce merge până în profunzimile existenței vieții, o cunoaștere fizică și nu suprasensibilă asupra lucrurilor. Căci o cunoaștere fizică și nu una suprasensibilă a fost cea care a adus treptat oamenii la părerea pe care a exprimat-o Redi: viul se poate naște numai din viu. În aceeași situație în care a fost atunci cercetătorul naturii Redi – și el a scăpat numai cu mare greutate de soarta lui Giordano Bruno [Nota 113] – se găsește astăzi știința spirituală modernă. Afirmația controversată în ziua de azi este folosită aici pe un tărâm spiritual, și sună astfel: Spiritualul nu poate proveni decât din spiritual. Ceea ce am văzut dezvoltându-se ca prime dispoziții ale germenului copilului, nu poate fi redus la procese fizice. Le explicăm prin spiritual, așa cum explicăm viul prin viață. Și atunci spiritualul ne conduce la un spiritual sufletesc. Dacă vedem acest spiritual sufletesc învăluit oarecum de acele caracteristici ce trebuie raportate la fizic sau la celelalte învelișuri ale omului, atunci raportăm numai acest fizic, pe care capacitățile și specificul spiritual și sufletesc îl colorează și îl nuanțează, la întregul șir ereditar care constă în părinți, bunici și așa mai departe. Și dacă cineva vrea să ne atragă mereu atenția asupra modului în care însușirile se însumează pe linie ereditară pentru a apărea în final la un urmaș, atunci spunem că aceasta nu ne miră câtuși de puțin din punct de vedere al științei spirituale. Ni se pare de la sine înțeles ca în trupul în care apare germenul spiritual să apară și caracteristicile eredității fizice. Căci cum considerăm noi această ereditate fizică? Pentru a o explica, alegem următorul exemplu:
Luăm un germen vegetal și îl cufundăm într-un pământ rodnic, cu toate substanțele posibile care pot configura din belșug plantele, și apoi cufundăm un același germen într-un alt pământ, care conține doar puține din substanțele de care are nevoie planta. Plantele poartă în sine însușirile solului din care s-au dezvoltat. Vedem deci planta cum își dezvoltă ceea ce constituie propria ei origine profundă, germenul ei vegetal, și pe de altă parte vedem ceea ce dezvoltă acest germen vegetal, terenul în care este el învăluit, și care este inerent solului din care a crescut planta. Și tot așa cum planta provine dintr-o plantă anterioară, provine și omul dintr-un spiritual sufletesc dintr-un trecut îndepărtat. El a crescut pe un teren care a fost pregătit pe linie ereditară, și acest germen sufletesc spiritual conține și însușiri pe care le aduce cu sine din terenul liniei ereditare. Nu ne miră faptul că întregul proces se prezintă așa, iar pe observatorul exterior al lumii fizice îl poate face să cadă în greșeala indicată. Când ni se spune să privim cum într-o anumită personalitate deosebit de dotată se însumează însușirile strămoșilor și că un muzician provine dintr-o familie de muzicieni și un matematician dintr-o familie de matematicieni, cercetătorul științei spirituale nu trebuie să nege în nici un caz aceste lucruri, sau să le prezinte într-o altă lumină. Căci pentru știința spirituală, lucrurile stau așa:
Ceea ce este spiritual-sufletescul nostru renaște la intervale mari de timp. În cercetarea spirituală, vorbim despre viețile pământești repetate atunci când afirmăm că ceea ce este în noi existență sufletesc-spirituală ne retrimite la viețile anterioare, în care a fost depus germenul spiritual pentru viața actuală. Tot ceea ce conținem noi acum și tot ceea ce ne cucerim acum se va dezvolta în viitor și va avea efectele sale. Acest germen spiritual nu are nimic de a face cu ceea ce se continuă pe linia fizică. Când omul pășește în existență, acest germen spiritual-sufletesc pătrunde în trupul fizic și acest trup fizic pe care el îl locuiește îi conferă puterile moștenite ereditar din familie. Astfel, omul este realmente constituit ca o dualitate, dintre care o latură, cea spiritual-sufletească, conduce la o linie de evoluție pur spirituală, pe când cealaltă, cea fizică, trebuie redusă la linia de evoluție ereditară. Ereditatea și reîncarnarea sunt cele două lucruri care conlucrează aici, ceea ce rezultă în mod limpede din orice analiză judicioasă. Dar vedeți doar – se spune – că în acel strămoș există cutare sau cutare însușiri. În final, aceste însușiri se reunesc și devin un Goethe sau un Beethoven. Și de obicei geniile apar la sfârșitul unui șir lung de generații.
Să cuprindem încă o dată cu privirea această ultimă afirmație: Geniile apar la sfârșitul unui șir de generații. Este ciudat că geniul este explicat prin ereditate, deoarece are un trup care este organizat pentru un geniu. Dacă cei din familia Bernoulli devin mereu matematicieni, este doar limpede că pentru aceasta au nevoie de trupuri deosebite. Nu este de mirare că dacă germenul spiritual-sufletesc din ceea ce constituie linia ereditară se cufundă în ceea ce reprezintă terenul pentru un cap de matematician, el aduce cu sine aceste însușiri. Oare miră pe cineva faptul că un om intrat în apă iese ud? Tot așa este de la sine înțeles că dacă cineva provine dintr-o anumită familie, el poartă în sine însușirile familiei.
Așadar ceea ce vrea să exprime într-adevăr propoziția enunțată este ceva de la sine înțeles, ceva fundamental banal. Dar prin ce ar trebui să se dovedească faptul că însuși geniul este moștenit prin ereditate? Prin faptul că el ar sta la începutul, și nu la sfârșitul unui șir de generații! Căci dacă stă la sfârșit, aceasta este o dovadă pentru faptul că tocmai însușirile geniale nu se transmit prin ereditate! Este deja un mod ciudat de a raționa când se spune că doar se vede că însușirile se transmit prin ereditate, și apoi se adaugă afirmația că geniul se află la sfârșitul unui șir ereditar. O logică sănătoasă ne poate spune doar că geniul, prin reîncarnare, nu poate moșteni însușirile spirituale; căci atunci ar trebui să stea la începutul șirului de generații. Ajungem astfel la două linii evolutive, una spirituală și alta fizică. Dacă nu se acceptă acest lucru, nu ne putem descurca nici cu logica sănătoasă.
Vedem un copil, care a parcurs acum câteva sute de ani o altă viață, îl vedem cum se dezvoltă și folosește însușirile de care dispune acum. În felul acesta vedem copilul pășind în viață. Și cum vedem omul părăsind viața? Și asupra acestui fapt ne-am referit deja. Acum vrem să ne referim la fenomenele care intervin când ceea ce a pășit prin naștere în existența fizică părăsește iarăși viața, trecând prin poarta morții. Pentru aceasta nu trebuie să ne referim strict la moarte, ci la ceva avut în vedere deja la ultima noastră considerație, și anume la starea alternativă de somn și veghe și la starea alternativă de viață și moarte.
Știm din ultima considerație că atunci când seara omul se cufundă în așa-numitul somn fără vise, anumite elemente componente ale entității sale se separă de ceea ce numim lăuntricul omenesc propriu-zis, entitatea cea mai lăuntrică, miezul ființei omenești. La un astfel de om adormit, diferențiem, în sensul științei spirituale, ceea ce se află, ca să zicem așa, în pat, de acest miez al ființei. În pat se află trupul fizic, care prin moarte este predat elementelor pământului. Dar când omul doarme, trupul fizic nu este la fel ca atunci când el este predat pământului. Căci în timpul somnului, trupul fizic mai este încă impregnat de trupul eteric sau trupul vieții. Trupul fizic trăiește, funcțiile vieții sunt întreținute, astfel că în pat se află trupul fizic și trupul eteric sau al vieții. Ridicate în afară, aflăm a fi în primul rând purtătorul plăcerii și neplăcerii, al bucuriei și al durerii și al tuturor impresiilor senzoriale fluctuante din timpul zilei: căldura și frigul, mirosul și gustul, purtătorul întregii vieți de gândire și reprezentare, începând de la instincte și pasiuni, până la idealurile morale. Acesta se cufundă la adormire într-un întuneric imprecis. Dar tot el este cel care dimineața reapare ca o lumină ce inundă trupul fizic. Este lumina conștienței.
Încă ceva trebuie să diferențiem cu exactitate în cadrul a ceea ce este ieșit afară în timpul nopții din trupul omenesc, atât din cel fizic cât și din cel eteric. Este vorba de conștiența omenească și de purtătorul ei, Eul omenesc. Pe purtătorul plăcerii și neplăcerii, al instinctelor și pasiunilor, al impresiilor sensibile fluctuante, îl numim trup astral, iar pe purtătorul conștienței de sine, cel de-al patrulea element component al ființei omenești, Eu. Aceste două elemente componente, purtătorul Eului și purtătorul bucuriei și durerii, în timpul somnului fără vise sunt ieșite din trupul fizic și din cel eteric.
De ce nu puteți percepe acea lume? La această întrebare am găsit răspunsul în conferințele noastre, în sensul că, așa cum este nivelul de dezvoltare actual al omului, Eul și trupul astral nu și-au dezvoltat organe de percepție. Omul percepe lumea fizică înconjurătoare prin faptul că are organe în acest sens, ochii și urechile. Omul percepe mediul înconjurător abia dimineața, când Eul și trupul astral se cufundă în trupul fizic și se servesc de aceste organe. Avem așadar o entitate cvadruplă: un trup fizic, un trup eteric, un trup astral și un trup al Eului. Aceasta este esența stării alternante dintre veghe și somn.
Însă acum vrem să aducem înaintea ochilor momentul morții. Putem să o facem apelând la ceea ce constituie o realitate pentru un om care a învățat să folosească simțurile superioare ce dormitează în orice om, prin aplicarea asupra sa a metodelor de inițiere. Dar și o logică obișnuită poate înțelege lucrurile, deoarece aceste realități sunt astfel constituite încât ele ne pot expune calea omului prin moarte. La moarte intervine ceva care nu se petrece de-a lungul întregii vieți dintre naștere și moarte, decât în cazuri de excepție. De-a lungul întregii vieți, trupul eteric rămâne unit cu trupul fizic. Numai prin moarte se desparte de el, și prin aceasta trupul fizic devine cadavru. El este supus acum forțelor fizico-chimice, cărora a fost sustras între naștere și moarte prin faptul că trupul eteric locuia în el. Acest trup eteric, după cum am spus adesea, este un luptător fidel de-a lungul întregii vieți, împotriva distrugerii trupului fizic. Căci trupul fizic are active în sine forțele fizice și chimice. Acest lucru se arată când după moarte este lăsat în seama lui însuși. El se descompune, este un amestec ce nu durează. Trupul eteric se separă de trupul fizic și rămâne o vreme împreună cu trupul astral și cu Eul.
Această rămânere împreună este de o mare importanță. În momentul morții, în fața omului apare un tablou cuprinzător al amintirilor din viața de până atunci, dintre naștere și moarte. Este ca și cum o panoramă uriașă a acestei vieți pe care am parcurs-o s-ar afla în fața sufletelor noastre. Această contemplare, această imagine a amintirilor este însoțită de un sentiment de extindere, de dilatare a întregii entități omenești. Este ca și cum ființa omenească s-ar dilata, și pe partea lăuntrică, ca într-o minunată panoramă, ar apare imaginile vieții scurse.
De unde provine asta? Provine din faptul că trupul eteric este purtătorul memoriei. Atâta timp cât se află în trupul fizic, el este legat de trupul fizic și nu poate urmări cu privirea decât ceea ce trăiește în trupul fizic între naștere și moarte. Trupul fizic reprezintă o piedică. Dar deoarece trupul eteric este un purtător nevoalat, pur, al memoriei, după moarte ne apare întregul trecut într-o singură imagine. Oameni care au fost gata să se înece sau la o surpare de teren au suferit un șoc fiind foarte aproape de moarte, își amintesc cum în fața sufletelor lor s-a aflat, într-un singur moment, întreaga lor viață. Aș putea să vă dau multe exemple în acest sens, dar vreau doar să menționez ceva deja indicat anterior. Antropologul criminalist Moritz Benedikt [Nota 114], un om care ar considera tot restul celor spuse aici drept lipsit de sens și fantezie, – dar asta nu contează – a povestit că odată era gata să se înece și atunci întreaga sa viață a stat ca un tablou în fața sufletului său. Ce se întâmplă în astfel de cazuri? Are loc o desprindere spontană între trupul fizic și cel eteric, care este anulată apoi imediat. Consecința este că întreg conținutul de memorie cuprinzând întreaga viață se află pentru un scurt răstimp în fața sufletului omenesc.
Așadar, la început, în fața sufletului omenesc se află acest tablou de amintiri. Apoi vine timpul în care trupul eteric se desprinde din nou de trupul astral și de Eu. Dar un rest al trupului eteric rămâne legat de ființa omenească, ceva ce s-ar putea numi extract al ultimei vieți, ceva ca un scurt extract. Imaginați-vă acest scurt extract, această esență de viață, ca și cum ați putea rezuma conținutul unei cărți groase pe o singură pagină, dar în așa fel încât un alt om să poată reface conținutul cărții prin citirea acestui extract. Ceva de genul acesta, ca o esență a vieții, este încorporată omului pentru întreg viitorul său, după ce el a depus cele de care nu mai are nevoie pentru evoluția sa ulterioară. Acest lucru trebuie reținut în mod deosebit. Căci ceea ce este încorporat omului pentru devenirea sa ulterioară este rodul ultimei sale vieți. Fiecare viață reprezintă un fel de pagină în marea carte a vieții, și toate viețile noastre pământești sunt înscrise pe câte o asemenea foaie. Ele sunt încorporate trupului nostru. Un asemenea rod luăm cu noi, dintr-o viață, în toate viețile ulterioare. Acest rod are o mare importanță pentru evoluția ulterioară a omului.
Înainte însă de a ne referi la importanța acestui extract de viață, trebuie să mai cuprindem odată cu privirea parcursul ulterior al omului după moarte. După ce această imagine a vieții a persistat un răstimp foarte scurt, pentru omul de dincolo de moarte survine un alt timp, pe care îl putem caracteriza în felul următor: acum, omul își are Eul, trupul astral, și acest extract, despre care tocmai am vorbit. Să urmărim acum în ce mod poate acționa trupul astral, purtătorul impulsurilor, poftelor și pasiunilor. Ne putem forma o imagine a efectului acestui trup astral din considerente logice. Să considerăm o trăire obișnuită, trăirea unui gurmand, a unui om căruia îi plac mâncărurile gustoase. Cum se creează plăcerea? Ușor ar putea-o atribui cineva numai trupului fizic. Dar ar fi un nonsens. Nu trupul fizic, ci trupul astral este purtătorul poftelor, bucuriei și durerii. Plăcerea o are trupul astral, și tot el este cel care dezvoltă pofta după mâncărurile gustoase. Trupul fizic este un aparat al substanțelor fizice, al forțelor fizice și chimice. El furnizează instrumentul prin care trupul astral își poate satisface poftele. Acesta este, în timpul vieții, raportul dintre trupul astral și trupul fizic. Trupul astral strigă după satisfacerea poftelor sale, iar trupul fizic îi furnizează instrumentele, cerul gurii, limba, și așa mai departe, prin care el își poate satisface toate poftele sale. Ce se întâmplă în cazul morții? Trupul fizic este depus împreună cu toate instrumentele satisfacerii poftelor. Dar trupul astral există, și este ușor de înțeles că desigur acest trup astral nu-și depune dorința sa de a avea plăceri, prin faptul că i-a fost luat instrumentul fizic. Trupul astral își menține după moarte poftele și patimile, deși instrumentul fizic prin care pot fi ele satisfăcute lipsește. Trupul astral dezvoltă așadar pofta de mâncăruri gustoase, și așa mai departe, dar îi lipsește cerul gurii. Sau e ca și cum un om care are o sete arzătoare, se află într-un loc unde nu este deloc apă. După moarte, el nu se află din alt motiv în imposibilitatea de a-și satisface poftele, decât din cauză că nu are organele necesare pentru aceasta. Astfel, el resimte durere datorită poftelor nesatisfăcute, până acestea sunt eradicate prin nesatisfacerea lor.
Acesta este răstimpul pe care omul îl petrece după moarte în așa-numita kamaloka. Kama înseamnă poftă, iar loka, loc. Este o imagine simbolică. Timpul suferinței încetează abia atunci când omul a eradicat poftele și patimile, care își au rădăcinile în trupul astral și nu pot fi satisfăcute decât prin trup. Este un timp de dezobișnuire, de purificare.
Dacă ne întrebăm acum dacă acest timp de purificare nu poate apărea în toate gradațiile sale, răspunsul este: „Ba da!” Să considerăm doi oameni, dintre care unul se pierde în plăcerile senzoriale, a cărui viață de dimineața până seara este umplută de toate plăcerile posibile, care se pot avea numai în lumea fizică, unde există instrumentele pentru satisfacerea lor. El își identifică întreg lăuntricul cu ceea ce este trupul său fizic. Un om care se identifică într-un astfel de mod cu trupul său fizic va avea o existență mai dificilă după moarte decât un altul, care vede deja în această viață, dincolo de lucrurile sensibile, ceea ce este suprasensibil, spiritual-sufletesc. Luați deci, dimpotrivă, un om care contemplă un peisaj frumos sau ascultă o operă muzicală. Omul poate vedea și în cele mai mici și nesemnificative lucruri manifestarea spiritualului. Alegem un peisaj frumos sau o operă muzicală bună, deoarece lucrurile se pot înțelege mai limpede prin aceste exemple. Acela care aude răsunând în armoniile și melodiile unei opere muzicale enigmele veșniciei, care poate lăsa să acționeze asupra sufletului său armoniile și relațiile spirituale dintr-un peisaj frumos, acela se smulge ca ființă sufletesc-spirituală, deja din viața aceasta dintre naștere și moarte, de ceea ce este legat de fizic. Iar ceea ce străluminează astfel prin fizic, ceea ce este resimțit ca răsunând prin fizic, este un bun care ne rămâne și pentru care nu este nevoie să parcurgem nici o purificare și nici o dezobișnuire, căci ceea ce se desprinde din noi este pur și simplu veșmântul exterior. Gândiți-vă, în lăuntrul dumneavoastră cel mai adânc, cum se anunță în opera muzicală ceva care este pur spiritual, care nu se raportează la manifestările sensibile decât prin faptul că este tăinuit în el, și care pătrunde în dumneavoastră prin intermediul manifestării sensibile. Este ceva care aparține spiritualului, sufletului, și de care omul nu trebuie să se desprindă după moarte.
Vedeți deci că există diverse grade a ceea ce trebuie îndurat, și că aceste grade sunt în funcție de cât de puternic s-a identificat omul, prin organele sale, cu ceea ce poate el viețui, și care, din lumea fizică, îi produce plăcere.
Acum există, ca să spunem așa, o perspectivă care nu trebuie să fie o experiență reală nemijlocită pentru omul prezentului, căci nu există nici un om care să îndeplinească întru totul condițiile realizării acestei perspective. Dar ea există totuși. Să considerăm un om care își dăruie întru totul Eul la ceea ce poate fi savurat numai prin trupul fizic și organele sale în legătură cu lumea fizică exterioară, care s-a pierdut întru totul în această lume exterioară sensibilă și care nu are nici un interes, absolut nici un interes față de ceea ce stă la baza acestei lumi exterioare sensibile drept conținut spiritual-sufletesc al ei; un om care are în vedere numai pământul și care se identifică numai cu ceea ce constituie trupul său. Care este consecința? O putem înțelege dacă cercetăm mai îndeaproape enigma ființei omenești.
Dacă vrem să facem ceea ce ne-am propus, trebuie să analizăm ceea ce preia omul cu sine ca extract al vieții din trupul eteric. Ce devine ceea ce preia el ca extract al vieții? Din acest rod al vieții precedente, omul își clădește următoarea încorporare, trupul vieții sale ulterioare. Căci ceea ce ne apare drept omul care se dezvoltă treptat este produsul eredității. Dar aceste produse ale eredității sunt, într-un anumit sens, elastice. Căci omul nu își construiește trupul pur și simplu din caracteristicile ereditare, ci în această corporalitate oarecum elastică acționează și se întrețese ceea ce a adus el cu sine din viețile precedente. Vedem astfel la un om, în afară de caracteristicile ereditare, întrețeserea roadelor vieții precedente și a tuturor vieților anterioare. Și dacă ne întrebăm care este consecința acestui fapt atunci când omul trece din încarnare în încarnare, putem spune: consecința este ceea ce putem denumi desăvârșirea prin viețile terestre. La prima sa încarnare într-o viață terestră, omul a pășit cu anumite puteri care, în comparație cu puterile ce acționează în ziua de astăzi la majoritatea oamenilor, erau rudimentare. Când a pășit în prima sa încarnare, omul avea o putere sufletească redusă, prin care putea introduce sufletescul în trupul fizic și cel eteric. Apoi el a savurat roadele primei sale vieți, a luat cu sine rodul primei vieți, și consecința a fost că următoarea sa viață a putut fi mai desăvârșită. Căci prin faptul că a adăugat la puterile reduse pe care le avea în prima sa existență experiențele vieții sale ulterioare, omul și-a creat, în privința acestor puteri, o existență pământească tot mai deplină și mai armonioasă în sine. Fiecare nouă viață ne apare pe o treaptă superioară. Vedeți interacționând două puteri. După ce omul a trecut prin poarta morții, vedeți extractul vieții, puterile vieții anterioare, care sunt păstrate pentru viitor, puterile care-l pot face pe om tot mai desăvârșit. Puterea care îl poate face pe om tot mai desăvârșit este potențată de la o viață la alta. Însă în momentul în care Eul părăsește trupul fizic, vedeți puterile care îl înlănțuie mereu de existența fizică trecută. Într-adevăr, după moarte, existența omenească se compune din ceea ce denumim puteri ce se dezvoltă în continuare și din ceea ce se constituie în cadrul acestora, și pe care le putem denumi puteri inhibitoare.
Să considerăm acum pe scurt aceste puteri inhibitoare despre care am vorbit, și în privința cărora omul va trebui să procedeze la eradicarea lor după moarte. Dacă nu s-ar adăuga nimic altceva, după moarte omul ar fi pur și simplu înarmat cu ceea ce a adus cu sine drept puteri rodnice din viața trecută pentru existența viitoare. E drept că omul se smulge din ceea ce, ca să spunem așa, îl înlănțuie de viața trecută, el se smulge din toate dorințele și cerințele sale. Dar există ceva de care nu se poate desprinde. Rămâne un rest. Acest ceva care după moarte apare ca rest, și pe care omul trebuie să-l smulgă din sine, este pregătit între naștere și moarte. El nu există atunci când omul pășește în viață. După ce a intrat în viață, el crește în cadrul lumii fizice, și dependența sa de plăcerile lumii fizice reprezintă ceva pe care omul și-l însușește abia în cursul acestei vieți, pe care-l include abia acum în entitatea sa. Acum putem să ne imaginăm că ceea ce include astfel omul treptat în entitatea sa nu este ceva care să contribuie la evoluția lui, ci care ar face chiar imposibilă dezvoltarea lui în continuare dacă omul ar fi expus numai acestor puteri. Pentru că omul le aduce cu sine pe toate acestea în viață, pentru a avea posibilitatea să fie preluat de către viață, de aceea este viața dintre naștere și moarte cea care introduce puterile inhibitoare în om. Viața ne dă pe de o parte experiența vieții pe care o luăm cu noi drept rod și, pe de altă parte, ne unește cu lumea fizică pe care o purtăm continuu în noi. Este ceea ce pe de o parte vrea să ne înalțe deasupra încorporării și pe de altă parte ne aduce mereu în această lume, până când, la sfârșitul existenței noastre, vom fi atât de evoluați încât să fi învins pe deplin tot ceea ce ne unește cu lumea fizică. Astfel, omul are încontinuu în sine o putere care îl duce înainte și o alta care îl frânează, o putere retardantă. Vedem cum existența omului este alcătuită din aceste două puteri, dintre care una duce la progres, și cealaltă constituie o frână.
Puteți vedea în particular cum interacționează aceste puteri progresive și retardante. Să considerăm din viața obișnuită ochiul, aparent fizic, al omului. Ochiul este, așa cum a spus Goethe, „creat de către lumină, pentru lumină” [Nota 115]. Dacă nu am avea ochi, nu am vedea lumina. Dar dacă lumina nu ar exista, nu ar exista nici ochiul. Lumina este cea care a dezvoltat ochiul. Prin faptul că lumina creează ochiul, ea creează în același timp o piedică în evoluție și în curentul evolutiv precedent. Prin faptul că în trecutul străvechi, îndepărtat, lumina a acționat asupra trupului omenesc, s-a dezvoltat din el acest ochi. Pentru aceasta însă puterile de viață în dezvoltare, și care s-ar fi îndreptat într-o altă direcție, au trebuit să fie frânate. Abia după influența îndelungată a unor alte puteri va fi ochiul capabil să devină un organ care să ducă evoluția iarăși înainte. Vedeți astfel din acest exemplu că frânele, puterile reactive, sunt esențialmente necesare.
Vedeți deci în ce mod minunat este organizată viața omului prin faptul că pe de o parte există puterea propulsoare de evoluție și pe de altă parte puterile reactive. Aceste puteri reactive sunt cele care-l unesc pe om cu lumea fizică și care, în viața fizică dintre naștere și moarte, îi conferă organele prin care își cucerește din nou puterea necesară progresului. Dacă puterile inhibante nu ar exista, omul nu ar păși în viața dintre naștere și moarte și nu s-ar putea integra în învelișurile prin care îi apare spiritual-sufletescul. Acum el acționează în viața creată din puterile inhibitoare. Astfel că omul datorează puterilor inhibitoare roadele progresului său.
În aceasta se află tăinuită o mare enigmă, și anume că în viață puterile progresive trebuie să acționeze împreună cu cele inhibitoare. Acum se poate întâmpla ca omul să mențină în ființa lui echilibrul între puterile progresive și cele inhibitoare, sau ca într-o viață a sa să se unească cu totul și cu totul cu puterile inhibitoare, ca el să crească împreună cu puterile ce nu sunt produse decât în trupul fizic drept mijloc al progresului, dar pe care el să nu le considere drept mijloc, ci drept scop în sine. În acest caz, spiritual-sufletescul s-ar rupe de orice progres. El s-ar desprinde de om și ceea ce constituie perioadă de kamaloka, de dezobișnuire, de purificare, și care constă în aceea că omul se desprinde de ceea ce l-a unit cu lumea fizică, acest răstimp ar deveni ceva absolut. Această variantă reprezintă o extremă. Dar pentru că omul nu se unește niciodată într-o astfel de măsură cu lumea sensibilă, deoarece el se poate sustrage în sufletescul său, în lăuntricul său, din această perspectivă extremă, o poate evita. Dar dacă ar fi ca interesul său să nu se atașeze niciodată de ceea ce străbate ca spiritual-sufletesc – care există ca perspectivă, dar nu este atins în această viață – atunci aceasta ar pătrunde în puterile active din viață și ar duce la faptul ca omul să se smulgă din orice spiritual-sufletesc prin identificarea sa cu lumea fizic-sensibilă. Să considerăm acest caz. După moarte, omul trebuie transpus în lumea spiritual-sufletească. El nu aduce în această lume spiritual-sufletească decât o dependență invincibilă, o identificare invincibilă cu lumea fizic-sensibilă. Această imagine a amintirilor sale este strâns legată de el și îl împovărează cu o greutate ca de plumb. Transpus în lumea spirituală, omul aduce în ea lumea materială densificată. El este inseparabil legat de puterile care opresc și frânează orice dezvoltare și orice evoluție. Aceasta este ideea existenței în Infern. De aceea perioada de purificare se extinde la acea stare în care Eul s-a atașat de fizicul-sensibil pur fără înțelegere pentru lumea spiritual-sufletească, neaducând cu sine nimic decât înțelegerea pentru lumea fizic-sensibilă. Această înțelegere pentru fizic-sensibil este chinul iadului în spiritual, chiar dacă eventual în existența sensibilă ea conferă un sentiment infinit de mulțumitor.
Și acum să încercăm să înțelegem cuvintele sus-menționate ale lui Faust. Ce trebuie îndeplinit ca mesagerul iadului să pună stăpânire pe el? Trebuie ca Faust să nu extragă din existența trupească momentană germenul evoluției ulterioare, ci trebuie ca el să savureze într-atât existența fizică în momentan, în clipă, încât să vrea să o mențină în voluptatea ei. „Dacă aș spune clipei: Rămâi, căci ești atâta de frumoasă… – atunci sunt al tău!” [Nota 116]. Aceasta este alianța pe care o poate încheia omul cu puterile Infernului, anume faptul de a se uni cu puterile ce frânează progresul. Dar în același timp vedem că evoluția omenească nu ar fi fost deloc posibilă dacă aceste puteri inhibitoare nu ar fi intervenit în viață.
Vom cerceta data viitoare ce a fost omul când a apărut pentru prima oară în trupul fizic și de unde aducea cu sine acel lucru. Acum știm că omul se compune din puteri progresive și inhibitoare. Dacă, atunci când a intrat pentru prima oară într-un trup fizic, omul nu ar fi dispus de puteri inhibitoare, atunci el ar fi rămas în acea configurație spirituală în care se afla înainte de încarnare. Prin faptul că organele inhibitoare s-au dezvoltat în el, spiritul a pătruns în sensibil și a putut lua cu sine roadele sensibilului și a putut să se îmbogățească tot mai mult. Puterile din care izvorăște progresul sunt cele care trebuie să creeze mai întâi organele progresului. Ele trebuie să frâneze o evoluție pretimpurie, pentru a face posibilă o evoluție ulterioară. Nimeni nu are dreptul să se plângă de fenomenele inhibitoare ale vieții. Ceea ce este o binefacere atâta timp cât se află în serviciul omenirii, elementul conservator, devine o frână dacă este făcut scop în sine. La fel este și după viață, în moarte. Elementul frână considerat în slujba spiritului, este cel mai înalt purtător al progresului. Dar dacă el este considerat drept scop în sine, sau folosit în mod egoist, atunci devine element germen al Infernului. În felul acesta, factorul din care izvorăsc toate calitățile omenești de pe acest Pământ, dacă omul se unește cu el la timpul nepotrivit, poate deveni scop în sine, germen al Infernului.
Acum înțelegem și legenda nordică. Germenul spiritual pentru etapa noastră actuală de cultură a provenit din Nebelheim. El a trebuit să străbată și celelalte etape de cultură, dar și să treacă dincolo de ele, aducând roadele lor în încarnarea actuală. Oamenii care nu folosesc în sens spiritual încarnarea actuală se condamnă pe ei înșiși la a fi aruncați înapoi pe o treaptă, care în felul ei a fost binefăcătoare, care la timpul ei era un mijloc de progres, dar care acționează acum inhibitor. În felul acesta, ceea ce la timpul său era un mijloc de progres, devine element Infernal dacă este menținut în existența umană. Ținutul Nebelheim nu a fost întotdeauna dominat de către Infern. Elementele bune ale omului au păstrat ținutul Nebelheim până la vremea când au evoluat.
Vedem astfel cum acționează într-adevăr în viața omenească laolaltă Binele și Răul, Infernalul și cerescul, și cum se revarsă împreună din ea, după cum se spunea în poezia lui Schiller: elementul binefăcător devine distructiv, inhibant, dacă nu este folosit în sens corect, la fel cum focul poate fi binefăcător atunci când omul îl domină, dar poate fi o forță distructivă groaznică, atunci când „își smulge cătușele, mergând pe propriile ei urme”. Tot așa ne apar și puterile Infernale, atunci când „pășesc pe propriile lor urme” în viața omenească.
Înțelegem astfel de ce marile spirite, care au gândit sau resimțit asemenea relații profunde, au gândit și resimțit aceleași lucruri pe care știința spirituală le expune sufletelor noastre. Și dacă astăzi am recunoscut elementul Infernal ca pe ceva necesar vieții noastre, în conferința următoare vom cunoaște mai îndeaproape acel element care ne va aduce lumină asupra întregului. Vom cunoaște în lumina adevăratei științe spirituale și elementul ceresc luminos. Dar deja din conferința de astăzi putem vedea că ceea ce a expus Dante în ultimele versuri ale epopeii sale relativ la Infern [Nota 117], este corect. Dante a crezut că trebuie să aibă în vedere și forțele puternic inhibante ale vieții; înainte de a crea o imagine a acelor puteri în care constă întreaga mântuire și evoluție umană. Vom dobândi tot felul de puncte de reper și pentru viața cotidiană obișnuită, dacă putem aduce într-un echilibru corect regresul cu progresul. Se va vedea unde amenință elementul inhibant să devină Infernal pentru om, și unde se dovedește el a fi binefăcător, datorită ridicării până la puterile realmente progresive, așa cum descrie Dante, când, aflându-se sub conducerea lui Virgiliu, se vede înconjurat de puterile Infernului, dar apoi pășește ca învingător peste toate puterile inhibante, iar pe bolta cerească îndepărtată, lui, celui „cu sufletul plin de bucurie”, îi apar stelele luminoase.
